Counter-guarantee enforcement: contractual limits on guarantor's diligence and verification obligations under minimis aid schemes

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 28 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

1. anularea deciziei Fondului Român de Contragarantare exprimată prin adresa nr. x/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranţia acordată în favoarea S.C. A. S.R.L., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare şi a solicitat reclamantului să achite daune în valoare de 5.450,79 RON, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranţiei şi până la data recuperării daunelor.

2. obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 509.368,56 RON, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea B. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, beneficiar fiind S.C. A. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 15.12.2014 (data expirării termenului de 90 de zile în care Fondului Român de Contragarantare avea obligaţia să efectueze plata contragaranţiei), până la data plăţii efective a acestei sume.

3. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

La termenul din 25 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti, a repus cauza pe rol şi a acordat termen pentru continuarea judecăţii la data de 22 iunie 2017, cu citarea părţilor.

Prin sentinţa nr. 4830/2018 din 14 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.; pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 509.368 RON, reprezentând contragaranţia acordată reclamantului pentru garanţia asumată de acesta în favoarea B. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 15.04.2014 şi până la data plăţii efective; de asemenea, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.983,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 702A din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelantul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva încheierii din 25 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN; s-a anulat încheierea din data de 25 mai 2017 şi sentinţa apelată, cauza fiind trimisă spre judecare instanţei competente, respectiv Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1741 din 29 septembrie 2020, a admis recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 702A din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceasta fiind casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a constatat că recursul este fondat şi a fost admis în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de recurs au fost formulate, în esenţă, critici vizând natura juridică a litigiului pendinte şi calificarea juridică a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, astfel că modul de soluţionare a recursului depinde de stabilirea naturii litigiului dedus judecăţii, ţinând seama de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte a constatat că reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a învestit tribunalul cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. exprimată prin adresa nr. x/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranţia acordată în favoarea A. S.R.L., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare şi a solicitat reclamantei să achite daune în valoare de 5.450,79 RON, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranţiei şi până la data recuperării daunelor; precum şi obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 509.368,56 RON, cu titlu de contragaranţie şi la plata dobânzii legale începând cu data de 15.12.2014.

Înalta Curte a reţinut că pretenţiile ce fac obiectul litigiului îşi au izvorul în Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN şi pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci si instituţii financiare nebancare, precum şi faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.

Înalta Curte a mai constatat că acţiunea pendinte este o acţiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acţiune care se desfăşoară între profesionişti.

Astfel, potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 "Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii funcţionează sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Prin urmare, forma juridică a reclamantului este de societate comercială pe acţiuni, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 346/2004.

Pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. este înfiinţat în temeiul O.U.G. nr. 23/2009, act normativ potrivit căruia acesta are natura unei instituţii financiare specializate, constituit sub forma unei societăţi pe acţiuni emitente de acţiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanţiilor acordate de fondurile de garantare legal înfiinţate, persoane juridice române, pentru creditele şi alte instrumente de finanţare contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la instituţiile de credit şi alte instituţii financiare nebancare, autorizate potrivit legii.

Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legislaţiei privind societăţile comerciale pe acţiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanţă prevăzând expres acest lucru.

Rezultă astfel că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfăşurând activităţi de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acţionează însă ca profesionişti, în sensul art. 3 alin. (2) din C. civ., care prevede că:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Esenţială în economia litigiului este împrejurarea că pretenţiile deduse judecăţii au drept cauză juridică neîndeplinirea obligaţiilor asumate de părţi prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, care reprezintă un contract civil, iar nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de autoritate publică are următoarea semnificaţie: "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Aşadar, având în vedere obiectul şi cauza litigiului, precum şi dispoziţiile legale menţionate, s-a reţinut că ambele părţi contractante sunt persoane juridice de drept privat, iar nu autorităţi publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenţia nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu fiind unul între profesionişti.

Activitatea desfăşurată de cele doua fonduri are natură comercială, convenţia de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretenţiile din prezenta cauza fiind semnată de cele două părţi în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competenţă a instanţei de contencios administrativ.

Pentru aceste motive, s-a constatat că, în mod greşit, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât, dispunând anularea încheierii din 25 mai 2017 şi a sentinţei apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sens în care Înalta Curte a casat decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de apel, în vederea soluţionării cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016*, la data de 9 februarie 2021.

Prin decizia civilă nr. 897A din 21 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva încheierii din 25 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au admis cererile de îndreptare eroare materială formulate de părţi şi s-au îndreptat erorile materiale strecurate în decizia civilă nr. 897A/21.05.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi în încheierea de amânare a pronunţării din data de 07.05.2021, în sensul că în loc de "apelantul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN" şi "intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A." se va citi "apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A." şi "intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN".

La data de 28 octombrie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 897A din 21 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecinţa respingerii cererii formulate de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

S-a arătat că în şedinţa publică din 19 aprilie 2019 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a indicat faptul că:

"înţelegem să diminuăm câtimea pretenţiilor la suma de 102.905,62 RON, reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculată de la 15.04.2014 şi până la data de 27.12.2017 (data la care a fost recuperată valoarea garanţiei plătită finanţatorului)".

Recurentul-pârât consideră că instanţa de apel trebuia să admită apelul formulat (eventual, în parte) faţă de capătul de cerere principal ca rămas fără obiect şi să judece cauza doar în ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu, în limitele învestirii sale, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, în sensul că a depăşit limitele învestirii, prin analiza unor pretenţii asupra cărora reclamantul a renunţat.

Potrivit principiului accesorium sequitur principale, instanţa de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu cu privire la dobânda penalizatoare.

S-a învederat că, în cauză, plata principalului, respectiv a garanţiei contragarantate a fost achitată de către bancă, iar nu de către Fondul Român de Contragarantare S.A., prin recunoaşterea pretenţiilor.

În respectarea raţionamentului juridic aplicabil în speţă, potrivit mecanismului de acordare a garanţiilor, recurentul-pârât a solicitat să se constate că Fondul Român de Contragarantare S.A. nu a achitat valoarea contragaranţiei, respectiv a pretenţiilor deduse judecăţii.

Valoarea garanţiei plătite de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. băncii a fost recuperată din ceea ce banca a obţinut din executarea garanţiilor constituite de beneficiar din resursele proprii.

Aşadar, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a recuperat de la bancă valoarea garanţiei plătite şi, nicidecum, de la Fondul Român de Contragarantare S.A.

Fondul Român de Contragarantare S.A. nu a recunoscut vreodată că datorează Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. plata contragaranţiei şi, în consecinţă, nici că datorează plata accesoriilor.

Instanţa de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu raportat la situaţia de fapt prezentată şi în conformitate cu mecanismul de acordare a garanţiilor contragarantate. Totuşi, în speţă, instanţa de apel a judecat cererea principală (rămasă fără obiect) şi a admis capătul de cerere accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Garanţia acordată băncii a fost recuperată tot de la bancă, prin recuperarea creditului de la IMM, astfel că rămâne fără obiect contragaranţia pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin urmare, conform principiului accesorium sequitur principale şi, ţinând cont de faptul că Fondul Român de Contragarantare S.A. nu are nicio datorie bănească faţă de intimat, nu există niciun temei în baza căruia pârâtul să fie obligat la plata unei "dobânzi penalizatoare".

Numai dacă instanţa de judecată constată că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, se poate naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.

2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale referitoare la mecanismul şi scopul acordării contragaranţiilor şi a ajutoarelor de stat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că normele de drept material încălcate în soluţionarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, (art. 2017 şi art. 1266 din C. civ. - 2009), O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenţia de Contragarantare nr. 1/2010.

Punctual, a indicat că decizia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii: art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare; art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. art. 1080 din C. civ. de la 1864; art. 1540 din C. civ. de la 1864; art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 7.1, art. 4.4 şi art. 6.1 Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, dar şi raportate la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

În argumentarea motivelor de recurs, autorul căii de atac a menţionat următoarele:

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010 coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, stabilind că "pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părţi".

Întregul mecanism juridic în interpretarea voinţei părţilor şi a scopului convenţiei a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, Anexa C9 la convenţie.

Este de necontestat că obligaţiile prevăzute în Anexa C9 la convenţie, trebuie completate şi interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, după voinţa concordantă a părţilor şi în respectarea obiectului convenţiei.

În motivare, raportat la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că:

"apelantul-pârât, în calitate de mandant, a stabilit în mod clar modalitatea în care trebuia realizată verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate privind pe beneficiar, iar pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părţi".

Instanţa de apel nu contestă starea de dificultate sau de executare silită a beneficiarului.

Totuşi, prin acest raţionament eronat, instanţa de apel a omis practic să aplice celelalte prevederi convenţionale, invocate de către pârât, în interpretarea corectă şi sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză.

Altfel spus, instanţa de apel a lăsat fără efecte juridice dispoziţiile indicate anterior ca fiind încălcate (art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din convenţie, coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864).

Susţinerea în sensul că obligaţia intimatului era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C9 la convenţie nu este îndestulătoare, deoarece această obligaţie trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4. din convenţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010, conform cărora "garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

Astfel, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. trebuia, în calitate de profesionist şi mandatar al pârâtului, să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă şi să verifice toate condiţiile impuse de Convenţie, printr-o analiză mai amănunţită, nu doar să verifice înscrisurile enumerate în Anexa C9.

Instanţa de apel trebuia să aplice toate prevederile convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, nu doar să se rezume la o simplă anexa din Convenţie, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate şi arată exemplificativ documentele care trebuie verificate, stabilind astfel un raţionament greşit al Normei şi al convenţiei aplicabile.

Printr-o altă critică recurentul-pârât a susţinut faptul că instanţa de apel a aplicat eronat art. 6.1 din convenţie, coroborat cu art. 1540 din C. civ. de la 1864 (intimatul răspunde pentru cea mai mică culpă, în executarea mandatului său, cu titlu oneros, astfel că trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului).

Din conţinutul art. 1540 din C. civ. de la 1864 rezultă că mandatarul cu titlu oneros răspunde pentru cea mai mică culpă (diligenţa în propriile afaceri).

Această obligaţie este preluată la art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010 care prevede că:

"garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

Din documentele financiare din 8 august 2011 rezultă că beneficiarul îndeplinea condiţiile de deschidere a procedurii colective de insolvenţă, astfel încât se afla "în dificultate", potrivit art. 4 lit. b) pct. iii) din Norma nr. 1/2010, la data acordării contragaranţiei.

Faţă de constatările şi sesizările pe care pârâtul le-a comunicat intimatului-reclamant, se poate observa că, prin adresa din 10.12.2014, acesta nu aduce nicio explicaţie şi/sau justificare cu privire la pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, intimatul-reclamant nu a reuşit să răstoarne prezumţia vădită referitoare la starea de insolvenţă a beneficiarului, astfel cum impun prevederile art. 249 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, obligaţiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate astfel cum susţine instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul plăţii garanţiei contragarantate, în conformitate cu art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, rezultă că intimatul-reclamant avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele abilitate în verificarea criteriilor de eligibilitate.

Prin urmare, pârâtul nu are decât obligaţia să dovedească că reclamantul trebuia sau putea să cunoască despre starea de dificultate şi de executare silită a beneficiarului, aspect deja tranşat de către instanţa de apel asupra situaţiei de fapt.

Recurentul-pârât a mai susţinut faptul că instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, că nu intervine culpa intimatului-reclamant, lipsind de efecte obligaţia de prudenţă şi diligenţă în acordarea, monitorizarea şi plata contragaranţiilor, cu aplicarea eronată a normelor indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Criteriul de apreciere a culpei reclamantului este cel al "bunului proprietar", întrucât mandatul are ca obiect încheierea unui act cu sine însuşi, care dă acestuia dreptul de a recupera o parte din garanţia plătită băncii, iar reclamantul este un profesionist în domeniu, cu statut de instituţie financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României.

Potrivit art. 2021 C. civ., din materia mandatului, "în lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane".

Ca atare, starea de insolvabilitate a beneficiarului trebuia să fie cunoscută de către mandatar, la momentul acordării contragaranţiei, potrivit informaţiilor avute din partea băncii (referatul de analiză cu propunere de acordare a garanţiei din 07.09.2011, rezultatul consultării bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare din 08.08.2011 şi rezultatul consultării Centralei Incidentelor de Plăţi din 08.08.2011).

Raportat la textul de lege indicat mai sus şi având în vedere situaţia de fapt, necontestată de către intimatul-reclamant, rezultă, în mod cert, că acesta este în culpă şi se face răspunzător faţă de mandant pentru îndeplinirea mandatului în mod necorespunzător.

Instanţa de apel a încălcat normele de drept material, respectiv art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece a eliminat a analiza starea de executare silită a beneficiarului, stabilind că "acest motiv nu a fost invocat în decizia de respingere a cererii de executare".

Recurentul-pârât apreciază că, în rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat apărările privind starea de executare, fără a le mai analiza, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Aspectele invocate de pârât trebuiau analizate de către instanţa de judecată, chiar dacă nu au fost invocate în decizia de refuz la plată, întrucât obiectul cauzei nu îl reprezintă stabilirea legalităţii sau nelegalităţii deciziei de refuz la plată, ci dreptul FRC de a refuza plata, potrivit art. 7.4. din convenţie, în invocarea executării necorespunzătoare a unor obligaţii contractuale de către reclamant.

Cu privire la capătul de cerere privind dobânda penalizatoare, s-a arătat că instanţa de apel a dat o soluţie greşită, faţă de inexistenţa capătului de cerere principal, care a rămas fără obiect, prin renunţarea reclamantului la acesta.

Astfel, instanţa de apel trebuia doar să se pronunţe pe capătul de cerere accesoriu referitor la dobânda legală şi să constate dacă mai există această obligaţie a pârâtului, atâta timp cât capătul de cerere principal - plata contragaranţiei - a rămas fără obiect.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât motivele de casare invocate de recurent nu se pot încadra în cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 din acelaşi cod. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 26 mai 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 6 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Situaţia de fapt a prezentului litigiu este caracterizată prin încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, în baza căreia recurentul-pârât (F.R.C.) a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN (Garant) la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii în favoarea acestor întreprinderi, în limita unui plafon maxim agreat.

În fapt, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a încheiat convenţii-cadru de colaborare cu mai mulţi finanţatori care activează în sistemul bancar românesc, prin care au fost stabilite condiţiile acordării de garanţii financiare individuale pentru garantarea creditelor contractate de acei clienţi ai băncilor care se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

O astfel de convenţie cadru a fost încheiată între F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN şi B. S.A. (Finanţator), respectiv Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 100/22.12.2008, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect garantarea de către Fond a finanţărilor individuale acordate de către Finanţator beneficiarilor de finanţare (întreprinderi mici şi mijlocii), în limita unui plafon de garantare aprobat şi în termenii notificărilor de încadrare în plafonul de garantare, confirmate de petenta creditoare.

Prin garanţia financiară acordată, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN şi-a asumat obligaţia de a plăti Finanţatorului o sumă de maximum 850.000 RON, în cazul în care, ca urmare a nerambursării creditului aprobat societăţii A. S.R.L., Finanţatorul formulează în acest sens cerere de plată.

La data de 7 septembrie 2011, reclamantul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, prin Scrisoarea de garantare nr. 596, a acordat în favoarea societăţii A. S.R.L. o garantare a rambursării finanţării constând în linie de credit în valoare de 1.700.000 RON în cuantum de 50% din valoarea finanţării garantate, iar valoarea maximă a garanţiei era de 850.000 RON.

Ca urmare a neachitării de către societatea A. S.R.L. a creditului garantat, reclamantul a plătit către banca creditoare (B.) garanţia oferită.

Reclamantul formulat cerere de executare, la data de 25 noiembrie 2013, solicitând plata sumei de 509.368,56 RON de către pârâtul F.R.C.

Între părţi s-a purtat o corespondenţă cu privire la depunerea tuturor documentelor şi a lămuririlor solicitate de pârât, care, prin adresa nr. x/10.12.2014, a comunicat reclamantului faptul că anulează contragaranţia acordată societăţii A. S.R.L. şi că respinge cererea de executare a contragaranţiei, având în vedere că beneficiarul întrunea condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă.

Pe calea recursului, recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecinţa respingerii cererii formulate de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestor texte de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că în şedinţa publică din 19 aprilie 2019 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a indicat faptul că:

"înţelegem să diminuăm câtimea pretenţiilor la suma de 102.905,62 RON, reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculată de la 15.04.2014 şi până la data de 27.12.2017 (data la care a fost recuperată valoarea garanţiei plătită finanţatorului)".

Recurentul-pârât consideră că instanţa de apel trebuia să admită apelul formulat (eventual, în parte) faţă de capătul de cerere principal ca rămas fără obiect şi să judece cauza doar în ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu, în limitele învestirii sale, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, în sensul că a depăşit limitele învestirii, prin analiza unor pretenţii asupra cărora reclamantul a renunţat.

Potrivit principiului accesorium sequitur principale, instanţa de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu cu privire la dobânda penalizatoare.

S-a învederat că, în cauză, plata principalului, respectiv a garanţiei contragarantate a fost achitată de către bancă, iar nu de către Fondul Român de Contragarantare S.A., prin recunoaşterea pretenţiilor.

Aşadar, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a recuperat de la bancă valoarea garanţiei plătite şi, nicidecum, de la Fondul Român de Contragarantare S.A.

Instanţa de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu raportat la situaţia de fapt prezentată şi în conformitate cu mecanismul de acordare a garanţiilor contragarantate. Totuşi, în speţă, instanţa de apel a judecat cererea principală (rămasă fără obiect) şi a admis capătul de cerere accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Garanţia acordată băncii a fost recuperată tot de la bancă, prin recuperarea creditului de la IMM, astfel că rămâne fără obiect contragaranţia pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin urmare, conform principiului accesorium sequitur principale şi, ţinând cont de faptul că pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. nu are nicio datorie bănească faţă de reclamant, nu există niciun temei în baza căruia FRC să fie obligat la plata unei "dobânzi penalizatoare".

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. şi în etapa soluţionării căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Ca atare, instanţa de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În egală măsură, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată verifică legalitatea şi temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

În speţă, apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel împotriva soluţiei de respingere a excepţiei necompetenţei funcţionale şi împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând, în principal, anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente - Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal. În subsidiar, a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii ca tardivă sau ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte limitele rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că decizia nr. 1741/29.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dezlegat definitiv chestiunea naturii juridice a litigiului şi a actelor juridice deduse judecăţii. Prin urmare, în rejudecare, nu au mai fost analizate criticile apelantului-pârât formulate din perspectiva prevederilor Legii nr. 554/2004 (pct. I al cererii de apel).

Cu privire la motivele de apel rămase de analizat în rejudecare, instanţa de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, că apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., în calitate de mandant, a stabilit în mod clar modalitatea în trebuia realizată verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate privind pe beneficiar, iar pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părţi.

În considerentele deciziei recurate, s-a arătat că, în cauza dedusă judecăţii, ceea ce contează este dacă intimatul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţiile în calitate de mandatar, în caz afirmativ riscul fiind suportat de pârâtul F.R.C., iar nu de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN., aceasta cu atât mai mult cu cât mandantul a avut posibilitatea de a insera în convenţie şi alte obligaţii pentru mandatar, cum ar fi aceea de a consulta CRB sau CIP, însă nu a făcut-o.

Aşadar, instanţa de apel a concluzionat în sensul că sunt irelevante motivele de apel care tind să argumenteze faptul că beneficiarul se încadra în sfera noţiunii de "întreprindere în dificultate" (pct. II, pct. III.1, III.2, III.3, III.4 şi III.5 ale cererii de apel). Mai mult, la pct. III.4 al cererii de apel se invocă şi faptul că beneficiarul se afla în executare silită la data acordării contragaranţiei, însă Curtea de Apel Bucureşti a constatat că acest motiv nu a fost invocat în decizia de respingere a cererii de executare a contragaranţiei.

La pct. III.6, III.7 şi III.8 ale cererii de apel s-a invocat faptul că intimatul-reclamant este în culpă, întrucât nu a respectat mandatul acordat, că decizia de respingere a cererii de executare este întemeiată şi că F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN săvârşeşte un abuz de drept, însă toate argumentele sunt grefate tot pe ideea că reclamantul ar fi trebuit să efectueze verificări suplimentare faţă de cele reglementate în Anexa C.9 a convenţiei, apelantul-pârât ignorând faptul că au fost respectate întocmai instrucţiunile respective.

La pct. III.11 din cererea de apel s-a arătat că FRC nu preia riscul operaţional, însă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că art. 7.1 din convenţie prevede că FRC suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului, care acţionează în calitate de mandatar, în conformitate cu prevederile art. 4.1.

Or, în cauză, nu este vorba despre a prelua riscul operaţional (riscul înregistrării de pierderi sau nerealizării profiturilor estimate), ci despre a prelua riscul particular generat de faptul că verificările obligatorii pe care mandatarul, urmând instrucţiunile exprese ale mandantului, le-a efectuat nu au fost apte să detecteze posibila situare a beneficiarului în categoria întreprinderilor în dificultate.

La pct. III.12 al cererii de apel s-a arătat că legislaţia ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil, însă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii nu are un asemenea obiect, fiind vorba doar despre modalitatea de partajare a riscului între FRC şi F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, potrivit convenţiei încheiate între părţi.

În sfârşit, la pct. III.13 al cererii de apel s-a arătat că solicitarea dobânzii legale este neîntemeiată, deoarece nu ar exista o obligaţie bănească, însă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că admiterea cererii formulate de reclamant semnifică tocmai contrariul.

Procedând în această manieră, instanţa de prim control judiciar nu a depăşit limitele învestirii, aşa cum susţine recurentul-pârât.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre legală, statuând asupra fondului atât în fapt, cât şi în drept, astfel cum obligă dispoziţiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., cu respectarea limitei devoluţiunii stabilite chiar de către apelantul-pârât, nefiind încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) din acelaşi cod.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, reclamantul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN nu a renunţat la judecata capătului de cerere principal, astfel cum rezultă din conţinutul notelor de şedinţă depuse la data de 11 aprilie 2019, la dosarul instanţei de apel (dosar nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă).

În realitate, prin cererea precizatoare depusă în şedinţa publică din 19 aprilie 2019, intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a adus la cunoştinţa instanţei de apel faptul că la data de 27 decembrie 2017 a fost recuperată integral valoarea garanţiei acordate şi plătite Finanţatorului, în baza Scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, prin încasarea acestei sume de la B. S.A.

Înalta Curte constată că această sumă a fost recuperată de reclamant la data de 27 decembrie 2017, după momentul pronunţării sentinţei nr. 4830/2018 din 14 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă (dosar nr. x/2016), prin care s-a admis cererea de chemare în judecată, iar pârâtul FRC a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 509.368 RON, reprezentând contragaranţia acordată reclamantului pentru garanţia asumată de acesta în favoarea B. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 15.04.2014 şi până la data plăţii efective.

Deşi reclamantul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a indicat, în cuprinsul cererii precizatoare, dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta nu poate fi calificată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, întrucât art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Alin. (3) al aceluiaşi text lege stabileşte că "modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor".

Mai mult, se cuvine a fi menţionat faptul că la termenul din 19 aprilie 2019 s-a prezentat intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, prin consilier juridic, care a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva încheierii din 25 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, astfel cum rezultă din partea introductivă a deciziei civile nr. 702A din 19 aprilie 20219 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. De asemenea, a solicitat obligarea apelantului-pârât la plata sumei de 102.905,62 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Înalta Curte reţine că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., iar conform art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Aşa fiind, instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de acestea, prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii.

În acest context, se dovedeşte a fi lipsită de fundament susţinerea recurentului-pârât, potrivit căreia au fost analizate în apel pretenţii asupra cărora reclamantul a renunţat.

Înalta Curte constată că, prin hotărârile pronunţate, ambele instanţe de fond au constatat, faţă de dispoziţiile contractuale, că pârâtul (recurent) avea obligaţia de plată a contragaranţiei conform solicitării reclamantului, reţinând, astfel, răspunderea contractuală a pârâtului.

Criticând decizia civilă nr. 897A din 21 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. şi s-a păstrat sentinţa primei instanţe, recurentul-pârât a arătat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că normele de drept material încălcate în soluţionarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, (art. 2017 şi art. 1266 din C. civ. - 2009), O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenţia de Contragarantare nr. 1/2010.

Punctual, a indicat că decizia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii: art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare S.A.; art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. art. 1080 din C. civ. de la 1864; art. 1540 din C. civ. de la 1864; art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 7.1, art. 4.4 şi art. 6.1 Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, dar şi raportate la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010 coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, stabilind că "pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părţi".

Aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte, deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forţa obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credinţă a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenţia comună a părţilor şi interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel prin raportare la prevederile Convenţiei nr. 1/2010 şi a Normei nr. 1/2010.

În speţă, deşi autorul căii de atac a susţinut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuţie clauzele contractuale, precum şi modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Înalta Curte reţine că interpretarea actelor juridice, a probelor şi a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reţine că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziţii normative concrete care să fi fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

În esenţă, se susţine faptul că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, nu doar să se rezume la anexa C9 la convenţie, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate şi arată exemplificativ documentele care trebuie să fie verificate.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenţiei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2020, în aplicarea dispoziţiilor art. 969 alin. (1) din C. civ., convenţiile legal făcute având putere de lege între părţile contractante.

Prin convenţia lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, respectiv prin art. 3.1 din Convenţia nr. 1/2010, părţile au convenit că pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în normă, în baza căreia se solicită contragaranţia şi au fost aprobate de garant.

Art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2020 prevede că pârâtul plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificate menţionate în anexa C9 la aceasta.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat în mod sistematic şi teleologic clauzele contractuale, după voinţa concordantă a părţilor şi cu respectarea scopului contractului.

De asemenea, se constată că au fost aplicate corect de către instanţa de apel prevederile legale incidente şi cele ale convenţiei încheiate între părţi, referitoare la aplicarea criteriilor de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2020 şi Convenţia nr. 1/2020, precum şi a criteriilor de verificare prevăzute în anexa C9 la convenţie.

Examinând prevederile art. 3.1 şi art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, Înalta Curte constată că reclamantul avea obligaţia de a acorda contragaranţia, cu respectarea Normei nr. 1/2010 şi a Convenţiei nr. 1/2010 potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9.

Anexa C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, iar verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eşalonării la plata obligaţiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvenţă, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, faţă de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal şi incompatibil cu piaţa comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menţionate la pct. 4 din anexă.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenţie nu este îndestulătoare. Pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa a examinat convenţia încheiată de părţi, conform voinţei acestora, însă nu a constatat neîndeplinirea vreunei condiţii contractuale de către intimat, care să justifice refuzul celeilalte părţi de a plăti contragaranţia. Interpretarea voinţei părţilor se face în concordanţă cu obligaţiile asumate şi nu poate genera obligaţii suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare Astfel, nu se poate imputa nicio eroare de judecată instanţei anterioare cu privire la analiza şi interpretarea convenţiei de contragarantare, criticile recurentului fiind simple nemulţumiri determinate de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase şi de dorinţa de a convinge instanţa că, în speţă, ar fi intervenit un risc operaţional, cu efect exonerator în privinţa obligaţiei sale de plată.

Susţinerile recurentului conform cărora instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor şi din art. 2018 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să stabilească întinderea obligaţiei de monitorizare şi verificare care revine intimatului-reclamant conform convenţiei.

Totodată, se reţine că aceste critici au făcut obiectul cererii de apel formulată de aceeaşi parte împotriva sentinţei primei instanţe. Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, aceasta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenţiei părţilor, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenţii şi a modalităţii de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instanţele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situaţiei de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Cât priveşte aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 şi Ordinului M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-pârât, că instanţa de apel, analizând convenţia părţilor, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu şi-a asumat obligaţii distincte, care să atragă în acest sens incidenţa prevederilor legislaţiei privind ajutorul de stat, garanţia fiind acordată în numele şi contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006.

În mod corect instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în convenţia părţilor, că intimatul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţia de verificare a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare, conţinutul mandatului asumat de acesta fiind limitat la cele menţionate la art. 3.1. din Convenţia nr. 1/2010.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că refuzul nejustificat al pârâtului la plata contragaranţiei este nejustificat, atât timp cât s-a reţinut că intimatul-reclamant şi-a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, pârâtul neinvocând, de altfel, încălcarea de către reclamant a obligaţiei de verificare a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate şi a celor de contragarantare din Norme, ci faptul că beneficiarul se afla în executare silită la data acordării contragaranţiei.

Reţinând, aşadar, că nu se poate încadra în acest motiv de recurs aplicarea clauzelor contractuale, Înalta Curte conchide în sensul că, în această etapă procesuală, nu poate fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată.

Autorul căii de atac a mai susţinut, prin prisma aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., faptul că prin decizia atacată s-au încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, care reglementează rolul activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului; faţă de această susţinere, Înalta Curte reţine că se impută instanţei încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, aspect ce poate fi încadrat în motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte observă că invocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât recurentul-pârât nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea în care a procedat instanţa de apel determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanţa supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalităţii deciziei din această perspectivă, motiv pentru care va înlătura şi această critică.

Pe temeiul considerentelor reţinute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentului formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu îl exonerează de la plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor şi a criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranţia reprezintă un angajament expres, irevocabil şi necondiţionat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de intimat la acordarea de garanţii în favoarea I.M.M. - ului beneficiar, în condiţiile convenţiei de contragarantare.

Din perspectiva caracterului accesoriu al dobânzii, recurentul-pârât a susţinut faptul că nu datorează dobânda penalizatoare, întrucât, în opinia sa, nu există obligaţia de plată a principalului - contragaranţia.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care, aşa cum reiese din considerentele precedente, recurentul-pârât avea obligaţia de plată a contragaranţiei (debit principal), acesta datorează, cu titlu accesoriu, dobânda penalizatoare pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă (15.12.2014 - data expirării termenului de 90 de zile calendaristice prevăzut în Convenţie, în care FRC trebuia să efectueze plata contragaranţiei), conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, până la momentul recuperării de către intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a garanţiei plătite (27.12.2017).

Împrejurarea că valoarea garanţiei plătite de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. băncii a fost recuperată din ceea ce banca a obţinut din executarea garanţiilor constituite de beneficiar din resursele proprii nu constituie un aspect de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, ci o problemă care ţine de punerea în executare a sentinţei tribunalului.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 897A din 21 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.