Breach of transport contract damages claim rejected; cassation appeal held unfounded and appellant ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 23 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 667.805 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor contractuale asumate prin Contractul de transport auto nr. x/01.07.2010, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192, art. 194, art. 453 din C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, iar prin cererea reconvenţională formulată a solicitat rezilierea Contractului de transport auto nr. x/01.07.2010, în temeiul dispoziţiilor art. 1020-1021 din C. civ. din 1864 şi art. 17 din contract.

Prin sentinţa civilă nr. 4168/2015 din 15 iulie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă:

- a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 667.805 RON, cu titlu de prejudiciu rezultat în urma nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de pârâta-reclamantă în temeiul Contractului de transport nr. x/01.07.2010;

- a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca nefondată;

- a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită;

- a respins cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B. S.A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte, în sensul respingerii, în tot, a acţiunii A. S.R.L., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 509 din 13 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4168 din 15.07.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi:

- a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond, a respins acţiunea reclamantei;

- a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., solicitând admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1177 din 26 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul recurentei-reclamante, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 691/A din 3 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4168/15.07.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că:

- a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

- a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de apel, cu cheltuieli de judecată.

După redarea parcursului procesual, în considerarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentare, a învederat că, prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte, cu privire la clauza contractuală prevăzută la art. 4.2, a reţinut că trebuie interpretată în sensul că intimata-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a utiliza permanent 15 autovehicule din cele 25 puse la dispoziţia acesteia.

Or, din această perspectivă, a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, prin decizia recurată, a reţinut o interpretare contrară a clauzei în discuţie, respectiv că intimata-pârâtă nu şi-a asumat un număr minim în fiecare an şi că noţiunea de utilizare permanentă, stabilită de Înalta Curte, nu poate fi interpretată în mod absolut.

Cu alte cuvinte, a considerat că, instanţa de apel a reţinut că intimata putea să plaseze şi o singură comandă de transport, de vreme ce nu şi-a asumat obligaţia de a plasa un anumit număr de comenzi sau o utilizare minimală ori cu o anumită constanţă a autovehiculelor puse la dispoziţia acesteia. Din punctul de vedere al recurentei, aceste reţineri contravin celor din decizia de casare, potrivit cărora intimata avea obligaţia de a utiliza permanent 15 autovehicule, existând, astfel, un volum minim de comenzi.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că prin decizia de casare, din primul ciclu procesual, s-a reţinut că instanţa de apel, în rejudecare, era obligată să pună în discuţie necesitatea administrării oricăror probe pe care le consideră necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi a prejudiciului.

În acest context, a învederat că, prin aceste considerente, Înalta Curte a statuat existenţa unui prejudiciu şi necesitatea implicării instanţei de apel în administrarea oricăror probe pentru stabilirea caracterului cert al acestuia, în situaţia în care probele propuse de părţi nu ar fi suficiente.

A mai susţinut autoarea recursului faptul că instanţa de apel, în rejudecare, doar în mod aparent a respectat reţinerile instanţei de recurs şi a administrat formal proba cu expertiză, nu în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi a prejudiciului, ci pentru a crea aparenţa respectării deciziei de casare. În acest sens, a arătat că, în motivarea soluţiei de a nu oferi valoare probatorie raportului de expertiză, instanţa de apel a criticat modul în care au fost formulate obiectivele expertizei.

Or, Înalta Curte, prin decizia de casare, a reţinut obligaţia instanţei de apel de a respecta dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul implicării active a instanţei în procesul civil şi punerea în discuţie a tuturor aspectelor necesare stabilirii situaţiei de fapt şi a prejudiciului, inclusiv cu privire la obiectivele la care trebuie să răspundă expertul desemnat.

Nu în ultimul rând, a susţinut că, din motivarea deciziei de casare, reiese în mod cert faptul că instanţa de recurs a reţinut obligaţia intimatei de a utiliza în mod permanent 15 autovehicule, nerespectarea acestei obligaţii şi, implicit, existenţa unui prejudiciu şi necesitatea administrării tuturor probelor necesare stabilirii valorii acestuia, însă instanţa de apel nu a respectat reţinerile Înaltei Curţi.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 03 octombrie 2022, intimata-pârâtă a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin administrator judiciar, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează norme de procedură, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sunt nefondate.

Motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul instituind sancţiunea nulităţii pentru încălcarea formelor procedurale sub condiţia producerii unei vătămări.

În considerarea acestui motiv de recurs, recurenta a grupat criticile sale invocând neregularităţi de ordin procedural constând în încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit indicaţiile obligatorii ale instanţei de recurs.

Fără a mai relua argumentele recurentei, expuse deja supra, Înalta Curte apreciază că ansamblul de critici aduse de recurentă deciziei atacate nu pot fi primite.

În acest sens, verificând considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 1177 din 26 iunie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a admis recursul reclamantei, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, instanţa de rejudecare a stabilit corect limitele rejudecării apelului, pronunţând o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, aceasta fiind obligată să judece din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiaşi articol, în rejudecare după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat, examinând criticile formulate de către reclamantă, că este întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a dezlegat problema ce viza obligaţiile derivate din clauza inserată la art. 4 din Contractul de transport nr. x/01.07.2010, reţinând că "Obligaţia pe care reclamanta, ca profesionist în domeniul transportului, şi-a asumat-o faţă de pârâtă, respectiv punerea la dispoziţia acesteia a unui număr de 25 de autovehicule, nu este lipsită de contraprestaţie, disponibilitatea permanentă a unei părţi a flotei reclamantei fiind interdependentă cu utilizarea permanentă de către pârâtă a unui număr de 15 autovehicule, în măsura în care aceasta nu a uzat de dreptul de a micşora sau mări acest număr de mijloace de transport, informând în prealabil cărăuşul.".

Totodată, în raport de faptul că cererea reclamantei de administrare a probei cu expertiza contabilă, formulată în faţa primei instanţe, a fost respinsă iar instanţa de apel a apreciat că valoarea prejudiciului nu este certă doar prin prisma înscrisurilor depuse, instanţa de casare a reţinut că "se impunea să se discute necesitatea administrării şi a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situaţiei de fapt şi a prejudiciului, căci dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.".

Prin urmare, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată (i) să ţină seama de dezlegarea dată de instanţa de recurs şi (ii) să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării şi a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situaţiei de fapt şi a prejudiciului.

Or, examinând decizia recurată, instanţa supremă constată că s-a respectat întocmai atât dezlegarea dată de instanţa de casare problemei vizând obligaţiile derivate din clauza cuprinsă în art. 4 din Contractul de transport dedus judecăţii, cât şi îndrumările instanţei de recurs cu privire la necesitatea administrării şi a celorlalte probe solicitate de reclamantă în vederea dovedirii situaţiei de fapt şi a prejudiciului.

Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanţa de casare, instanţa de apel a analizat în mod complet şi legal asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale, respectiv dacă reclamanta a suferit un prejudiciu în legătură cu neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale asumate prin Contractul de transport în discuţie.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a analizat probele administrate, în rejudecare fiind administrată, la recomandarea instanţei de casare, proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă în prima instanţă, cu obiectivele propuse chiar de către reclamantă, unul dintre acestea vizând stabilirea pierderilor financiare cauzate de refuzul pârâtei de a-i aloca comenzi de transport în perioada de referinţă, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, stabilind că reclamanta nu a probat că, prin fapta ilicită săvârşită - neutilizarea permanentă a celor 15 autovehicule aflate la dispoziţia sa exclusivă - pârâta i-ar fi cauzat prejudiciul pretins, prejudiciu care nu a putut fi considerat unul cert, previzibil şi direct.

În urma unei examinări complete a cauzei, în raport de toate susţinerile părţilor şi a coroborării probelor din dosar, a căror analiză este exclusă în actuala fază procesuală, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata despăgubirii solicitate întrucât prejudiciul invocat nu este unul cert şi previzibil, criticile pârâtei referitoare la prejudiciu fiind întemeiate şi, prin urmare, aceasta nu poate fi ţinută să răspundă potrivit principiilor răspunderii civile contractuale.

Cu privire la restul susţinerilor recurentei din memoriul de recurs - eventuala reţinere de către instanţa de casare a existenţei unui volum minim de comenzi, a prejudiciului, precum şi a obiectivelor la care expertul desemnat ar trebui să răspundă - Înalta Curte nu le poate reţine întrucât, pe de o parte, sunt străine considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de rejudecare, iar pe de altă parte, nu privesc limitele rejudecării cauzei, astfel cum acestea au fost stabilite de instanţa de recurs.

Din considerentele deciziei de casare nu rezultă că instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să aprecieze asupra unui număr de comenzi sau să procedeze la administrarea probei cu expertiza contabilă a căror obiective ar fi fost stabilite explicit de către instanţa de casare.

Prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, instanţa nu a reţinut decât obligaţia pârâtei de a utiliza în mod permanent un număr de 15 autovehicule, nestatuând cu privire la existenţa unui număr minim de comenzi, astfel că reţinerile instanţei de rejudecare potrivit cărora pârâta nu şi-a asumat un număr minim de comenzi în fiecare an, respectiv că noţiunea de utilizare permanentă nu poate fi interpretată în termeni absoluţi, nu contravin reţinerilor instanţei de casare.

Din considerentele deciziei recurate reiese faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a înţeles şi si-a asumat fără nicio rezervă dezlegarea dată problemei vizând obligaţiile derivând din art. 4 al Contractului de transport dedus judecăţii şi a procedat la analizarea faptei ilicite, situaţie premisă pentru atragerea răspunderii civile cotractuale.

De asemenea, deşi recurenta afirmă faptul că instanţa de recurs ar fi reţinut inclusiv existenţa prejudiciului, din considerentele deciziei de casare redate supra nu rezultă o astfel de reţinere, ci doar necesitatea de a se discuta administrarea unor probe în vederea dovedirii prejudiciului, putându-se deduce că prejudiciul nu fusese dovedit.

Pe de altă parte, certitudinea prejudiciului nu poate fi analizată în această faza procesuală, fiind o chestiune de fapt şi nu de drept, iar potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., doar dezlegarea dată de instanţa de casare problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.

Mai reţine Înalta Curte şi că instanţa de casare nu a indicat instanţei de rejudecare să administreze proba cu expertiza contabilă cu arătarea în mod explicit a obiectivelor la care expertul desemnat ar trebui să răspundă, din considerentele deciziei de casare reieşind că instanţa de apel era ţinută doar să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării şi a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situaţiei de fapt şi a prejudiciului. Or, Curtea de Apel nu doar că a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă prin cererea de probe formulată în faţa primei instanţe, ci, cu respectarea principiul rolului activ al judecătorului, a şi dispus administrarea acestei probe, punând în vedere expertului desemnat să răspundă obiectivelor propuse chiar de reclamantă, unul dintre acestea fiind stabilirea pierderilor financiare cauzate de refuzul pârâtei de a-i aloca comenzi de transport în perioada de referinţă.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a respectat problema de drept dezlegată prin decizia de casare şi, rejudecând în fond, cu respectarea limitelor casării şi a efectului devolutiv al apelului, în temeiul art. 476, art. 479 alin. (2) şi 501 alin. (4) C. proc. civ., a constatat că pentru soluţionarea apelului este necesar a se administra proba cu expertiză contabilă.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin soluţionarea recursului se examinează conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Aşa fiind, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale instanţei de apel, ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii.

Astfel, se reţine că, în privinţa problemelor de fapt instanţa de rejudecare are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea situaţiei de fapt este de atributul exclusiv al instanţelor de fond, iar în cazul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluţie decât cea pronunţată anterior sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, nici criticile expuse de recurentă cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a administrat proba cu expertiză, a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate.

În consecinţă, rezultă că, din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei-reclamante nu relevă niciun viciu de legalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 691/A din 3 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 11.717,8 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.717,8 RON către intimata-pârâtă B. S.A., astfel cum rezultă din ordinele de plată nr. x din 10.11.2022 şi nr. 2054 din 17.03.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 691/A din 3 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.717,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.