Failure to prove seller's ownership title precludes ordering production of documents under burden of proof rules in property confirmation action

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28.02.2017 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., solicitând instanţei să-i constate dreptul de proprietate unor construcţii situate în oraşul Berbeşti, sat Roşioara, jud. Vâlcea, identificate în cuprinsul cererii şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cu privire la acestea.

Prin cererea reconvenţională înregistrată la 23.11.2017, pârâta-reclamantă a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010, pe care l-a încheiat, în calitate de vânzător, cu reclamanta-pârâtă, în calitate de cumpărător, având ca obiect bunurile imobile indicate în cererea principală, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea reclamantei-pârâte să-i lase bunurile imobile în deplină proprietate şi posesie.

Prin sentinţa civilă nr. 3007/05.11.2018, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, atât cu privire la capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cât şi cu privire la dreptul pârâtei de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare şi, pe fond, a respins cererea principală şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a promovat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1487/A/27.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 1548/21.06.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, decizia atacată fiind casată, iar cauza, trimisă instanţei de apel spre o nouă judecată.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1636/25.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, solicitând casarea ei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi pronunţarea unei hotărâri prin care să îi fie constatat dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile indicate în acţiune.

Autoarea căii de atac a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În introducerea memoriului de recurs, recurenta a sintetizat starea de fapt, relevând că, deşi a dobândit bunurile imobile în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010, încheiat sub semnătură privată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate se face în actuala reglementare fie în baza unui înscris autentic, fie a unei hotărâri judecătoreşti.

A arătat că şi-a deschis rol fiscal, în baza declaraţiei fiscale din 23.03.2011, înregistrată la Primăria Berbeşti, jud. Vâlcea şi a învederat că, deşi a adus la cunoştinţa instanţei de apel adresele transmise către O.C.P.I. Vâlcea şi primăria amintită - adrese la care nu a primit răspuns -, instanţa de apel nu a formulat propriile adrese în vederea lămuririi situaţiei juridice a bunurilor imobile şi nici nu a solicitat părţilor ca, prin alte demersuri, să probeze calitatea vânzătorului de proprietar al construcţiilor, la momentul încheierii contractului.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta a afirmat încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că, nu numai că instanţa de prim control judiciar nu a pus în discuţie faţă de intimată modalitatea de dobândire a construcţiilor, dar nici nu a înţeles să emită adrese către autorităţi publice pentru a procura informaţiile necesare.

Prin al doilea motiv de recurs, autoarea acestuia a susţinut că instanţa avea obligaţia de a pune în vedere pârâtei să prezinte înscrisul prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor. A subliniat că art. 293 C. proc. civ. stabileşte o excepţie de la regula generală potrivit căreia reclamantului îi revine sarcina probei, a precizat că înscrisul necesar cauzei era deţinut de partea adversă şi, analizând ipotezele reglementate de alin. (2) al dispoziţiei legale evocate, a dedus că înfăţişarea înscrisului putea fi ordonată de instanţă, din oficiu.

Recurenta a arătat că intimata deţinea înscrisurile referitoare la dobândirea construcţiilor şi că, deşi instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor administrarea probatoriului necesar, i-a imputat în motivare că nu a dovedit că transmiterea dreptului de proprietate prin contractul nr. x/18.03.2010.

Autoarea căii de atac a conchis că, potrivit art. 293 coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a pune în vedere pârâtei să depună înscrisul prin care a dobândit construcţiile care formează obiectul litigiului.

În probatoriu, a solicitat, în temeiul art. 293 C. proc. civ., încuviinţarea unei adrese în acest sens către partea potrivnică.

Intimata nu a depus întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 26.04.2023, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 21.06.2023, recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Cererea de administrare a probei cu înscrisuri a fost respinsă la termenul de astăzi, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul, deşi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., va fi încadrat şi analizat numai prin prisma primei ipoteze, întrucât deduce instanţei supreme încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 22 şi art. 293 C. proc. civ. şi nu a unor norme de drept material.

Analizând prima critică, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia de a proba pretenţiile şi apărările revine părţilor, iar art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ. nu poate fi interpretat ca impunând judecătorului să suplinească pasivitatea părţii care declanşează demersul judiciar sau se apără, după cum nu are nici vocaţia de a absolutiza rolul activ al instanţei în materie probatorie.

Contiguu, notează că, dispunând că "(…) părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", art. 254 alin. (6) C. proc. civ. suprimă posibilitatea litiganţilor ca, în condiţiile unei conduite procesuale neglijente în faţa instanţelor devolutive, să se prevaleze după pierderea procesului, în căile extraordinare de atac, de eventuale probe a căror administrare ar fi fost utilă pentru a-şi proba susţinerile.

În condiţiile în care verificarea în dezbateri a dosarului instanţei de apel a relevat că apelanta, actuala recurentă, nu a solicitat curţii de apel aplicarea art. 293 C. proc. civ. în privinţa înscrisurilor care ar dovedi dreptul de proprietate al intimatei, motivul apare îndreptat tocmai împotriva omisiunii instanţei de a ordona, din oficiu, probe pe care autoarea căii de atac nu le-a propus şi este, deci paralizat de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În consecinţă, susţinerea privind încălcarea art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ. este înlăturată.

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ. necesită contextualizarea cadrului procesual constituit în apel, dat fiind că recursul pune în discuţie respectarea de către instanţa de prim control judiciar a rolului său în aflarea adevărului şi a obligaţiilor privind administrarea probelor.

Acţiunea de faţă - derivând dintr-un contract de vânzare încheiat sub semnătură privată, în condiţiile C. civ. de la 1864 - opune cumpărătorul vânzătorului unor bunuri imobile.

În primul ciclu procesual, în recurs, Înalta Curte a invocat din oficiu motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a casat decizia instanţei de apel, subliniind că se impune ca, potrivit principiului adevărului şi rolului activ al judecătorului - reglementate de art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. -, să fie stabilite toate împrejurările de fapt ale cauzei şi să se dea actelor deduse judecăţii calificarea juridică corectă.

Decizia de casare a fost deplin respectată de instanţa de rejudecare.

Curtea de apel a calificat acţiunea reclamantei ca urmărind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unor construcţii, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010, încheiat cu pârâta; necriticată prin recurs, această calificare a intrat în puterea lucrului judecat.

A dispus, totodată, din oficiu, solicitarea de relaţii de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea.

Respingând apelul, instanţa de rejudecare a statuat că titlul de care se prevalează actuala recurentă este un contract sinalagmatic, translativ de proprietate, pentru care, illo tempore, legea nu impunea cerinţa formei autentice, dar a refuzat validarea lui, reliefând că, în lipsa calităţii de proprietar, vânzătorul nu îşi poate îndeplini obligaţia de a transmite cumpărătorului dreptul care face obiectul contractului asupra bunului vândut.

În fine, a reţinut că, în temeiul art. 249 C. proc. civ., sarcina probei îndeplinirii condiţiei menţionate revenea reclamantului şi acest din urmă considerent este combătut prin recurs.

Autoarea căii de atac a achiesat, deci, la dezlegarea instanţei de prim control judiciar potrivit căreia succesul procesual în acţiunea în constatare de faţă este subordonat dovedirii calităţii intimatei de proprietar asupra construcţiilor vândute.

Această dezlegare este, de altfel, judicioasă, câtă vreme litigiul impune dovada dreptului de proprietate ce a aparţinut pârâtei la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010.

Recurenta a evocat necontestarea de către pârâtă a pretenţiilor sale, însă, în sine, această împrejurare este neconcludentă la nivel probatoriu, chiar conjugată cu căderea definitivă în pretenţii a pârâtei în cererea reconvenţională, ce ar putea primi valenţa unei recunoaşteri.

Diametral opus, cauza impunea excluderea, prin probe directe, a posibilităţii ca dreptul de proprietate să aparţină unui terţ, care să fie prejudiciat prin valorificarea în prezentul proces a unor aparenţe, eventual greşite.

Autoarea căii extraordinare de atac afirmă că instanţa de apel nu a aplicat în mod legal sarcina probei şi art. 293 C. proc. civ., care îi impunea să ordone, din oficiu, depunerea "înscrisurilor referitoare la dobândirea de către intimata C. S.R.L. a imobilelor-construcţii ce formează obiectul litigiului (…)".

Contrar susţinerilor din recurs, art. 293 C. proc. civ. nu deplasează sarcina probei ci, dimpotrivă, presupune cu prioritate ca însăşi partea ce formulează cererea să dovedească distinct atât concludenţa, utilitatea şi pertinenţa înscrisului probatoriu în procesul pendinte, cât şi faptul deţinerii lui de către partea adversă.

Nu numai că actuala recurentă nu s-a manifestat în sensul arătat, dar nici nu s-a prevalat de dreptul de a formula o atare cerere în apel, după cum a rezultat în dezbaterile din faţa Înaltei Curţi.

Este adevărat că instanţa poate ordona şi din oficiu înfăţişarea unui înscris, însă, dincolo de faptul că neexercitarea acestei prerogative de către judecător nu poate face obiectul recursului, posibilitatea concretă de a o aplica, în temeiul art. 10 alin. (2) C. proc. civ., depinde de existenţa în cauză a tuturor celorlalte condiţii reglementate de art. 293-295 C. proc. civ.

În limitele cadrului procesual constituit în recurs, Înalta Curte reţine că reclamanta nu a precizat în niciun moment modul prin care pârâta a dobândit construcţiile, prin raportare la dispoziţiile art. 644 şi 645 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune. Proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune".

În acest mod, a lipsit instanţele de fond de orice premisă din care să poată fi dedus probatoriul apt a dovedi dreptul de proprietate al vânzătorului, situaţie incompatibilă cu ordonarea unor astfel de probe, din oficiu.

Cum reclamanta nu numai că nu a dovedit, dar nici nu conturat indicii din care să rezulte calitatea pârâtei de proprietar al construcţiilor în litigiu, în mod evident nu a creat condiţiile pentru aplicarea art. 10 alin. (2) sau a art. 293 C. proc. civ.

Aceste circumstanţe denotă şi lipsa de utilitate a procedurii, al cărei efect este reprezentat, în cazul opunerii adversarului la obligaţia stabilită, astfel cum rezultă din art. 295 C. proc. civ., de activarea prezumţiei simple, facultative, de recunoaştere a conţinutului înscrisului litigios, care în cauză nu a fost nici identificat şi nici nu este identificabil.

De aceea, distinct de lipsa de fundament intrinsecă motivelor expuse de recurentă şi de lipsa de diligenţă a acesteia în a-şi procura, contemporan cu încheierea tranzacţiei, documente care să dovedească dreptul autorului său, Înalta Curte notează şi lipsa perspectivei ca o eventuală rejudecare să releve elemente probatorii noi, de natură a schimba rezultatul procesului.

Astfel cum s-a arătat deja, acţiunea cu care reclamanta a sesizat instanţele nu poate fi admisă decât în condiţiile probării dreptului de proprietate al pârâtei, însă calea de atac este lipsită de orice elemente noi în această privinţă.

În aceste circumstanţe, reliefând că procesul de faţă a cunoscut două cicluri procesuale, derulate pe parcursul a mai mult de şapte ani, Înalta Curte notează şi că prelungirea sa ar fi de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, care înglobează principiul termenului rezonabil, aşa cum este el prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a fost reţinut în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, de exemplu, în cauza Atanasiu împotriva României, cererea nr. x/02.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1636/25.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2024.