Construction contract dispute; cassation appeal dismissed as unfounded, upholding contractor’s counterclaim and client’s liability for penalties

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 26.09.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună rezilierea contractului de execuţie lucrări (antrepriză generală) MTB nr. 3 din 26.02.2016 pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă, să o exonereze de la obligaţiile de plată ce decurg din contract şi să oblige pârâta la stornarea facturilor pretinse fără temei, la plata sumei de 14.559.224 RON pentru repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligaţiilor contractuale şi a cheltuielilor de judecată.

La 04.02.2019, pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat o cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.070.751,82 RON, provenind din facturile emise în perioada decembrie 2017- ianuarie 2018, a sumei de 2.016.353,42 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 9.2 din contract şi a sumei de 296.472,97 RON, cu titlu de contravaloare materiale.

La 08.04.2019, reclamanta-pârâtă şi-a modificat primele două capete ale cererii, solicitând rezilierea parţială a contractului de execuţie lucrări, precum şi exonerarea sa de la plata oricăror sume pentru lucrările stabilite conform primului capăt de cerere. A completat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la aplicarea remediilor prevăzute de art. 1.863 coroborat cu art. 1.710 C. civ., în principal, prin reducerea corespunzătoare a preţului lucrărilor afectate de vicii ascunse, respectiv prin rezilierea parţială a contractului de antrepriză, şi obligarea pârâtei la achitarea daunelor-interese pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă a bunurilor afectate de vicii, în temeiul art. 1.863 coroborat cu art. 1.721 C. civ.

Prin încheierea din 22.10.2019, tribunalul a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică, i-a stabilit obiectivele şi a convocat expertul C. la 07.11.2019 în camera de consiliu, pentru a-şi exprima poziţia cu privire la expertiză şi la onorariu; a prorogat discutarea probelor cu expertiză contabilă şi testimonială.

Prin încheierea din 07.11.2019, prima instanţă a constatat că expertul are competenţa să efectueze expertiza şi să răspundă obiectivelor stabilite, iar prin încheierea din 28.10.2020, după discutarea obiecţiunilor reclamantei-pârâte, a dispus lămurirea punctului 9.4 din raportul de expertiză.

Ulterior, prin încheierea din 13.01.2021, tribunalul a respins atât cererea reclamantei-pârâte de constatare a nulităţii şi de refacere a raportului de expertiză, cât şi pe cea de efectuare a unei noi expertize şi a încuviinţat cererea administrare a probei cu expertiză în specializarea contabilitate.

La 11.05.2021, pârâta-reclamantă şi-a modificat cererea reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.070.751,82 RON, provenind din facturile emise în perioada decembrie 2017- ianuarie 2018, a sumei de 1.239.583,02 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei decembrie 2017- ianuarie 2018, a sumei de 970.994,08 RON, aferente plăţilor efectuate cu întârziere în timpul derulării contractului, a sumei de 4.157.717,59 RON, penalităţi de întârziere aferente sumei de 4.043.937 RON şi a sumei de 372.877,63 RON, reprezentând contravaloare materiale.

Prin încheierea din 16.06.2021, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de administrare a probei cu martori, ca neutilă soluţionării cauzei, iar prin sentinţa nr. 1053/08.10.2021, a respins ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost precizată, a admis cererea reconvenţională precizată, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 1.070.751,82 RON, provenind din facturile emise în perioada decembrie 2017- ianuarie 2018, a penalităţilor de întârziere în sumă de 1.239.583,02 RON, calculate asupra debitului principal până la 31.03.2021, precum şi în continuare, până la data achitării integrale a debitului; a mai obligat-o şi la plata sumei de 970.994,08 RON, penalităţi aferente plăţilor efectuate cu întârziere în timpul derulării contractului, a sumei de 4.157.717,59 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului în cuantum de 4.043.937 RON, calculate până la 31.03.2021 şi în continuare, până la data achitării integrale a debitului, a sumei de 372.877,63 RON, reprezentând contravaloare materiale, dar şi a sumei de 34.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierilor pronunţate la datele de 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 şi 16.06.2021, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin încheierea din 11.05.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelantei cererea de administrare a probei cu înscrisuri noi şi a stabilit că susţinerile referitoare la expertizele noi pot fi analizate doar în comun cu motivele de apel.

Prin încheierea din 25.05.2022, instanţa de apel a repus cauza pe rol, iar la 08.06.2022, a dispus emiterea unei adrese către expertul contabil D. pentru refacerea concluziilor la obiectivele 1, 2 şi 3 ale raportului de expertiză contabilă.

Prin încheierea din 26.10.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a declarat cercetarea procesului încheiată, a acordat cuvântul părţilor asupra apelului şi a amânat pronunţarea la 09.11.2022, când, prin decizia nr. 402/09.11.2022, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 1.070.751,82 RON, debit principal, suma de 5.862.052,23 RON, penalităţi de întârziere calculate până la 10.08.2022 şi, în continuare, penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, până la data achitării integrale a debitului. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Iar prin încheierea din 16.11.2022, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta şi dispozitivul deciziei nr. 402/09.11.2022, în sensul că a menţionat măsura de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 şi 16.06.2021, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare; ulterior, prin memoriul cuprinzând motivele căii de atac, recurenta a atacat şi încheierile din 11.05.2022, 08.06.2022, 26.10.2022, dar şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 16.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

În motivare, recurenta a afirmat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură ce guvernează materia probelor; s-a prevalat, astfel, de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susţinut încălcarea art. 6, 13, 14, 249-264, a art. 470, a art. 478 alin. (2), a art. 479 alin. (2) şi a art. 330-340 C. proc. civ., solicitând instanţei supreme să verifice modul în care curtea de apel le-a aplicat, atât în legătură cu respingerea cererilor de administrare a unor probe noi, cât şi cu judecata apelului.

Un prim set de critici a vizat respingerea apelului declarat împotriva încheierilor pronunţate de prima instanţă în 22.10 şi 07.11.2019, 28.10.2020, respectiv 13.01 şi 16.06.2021.

Prin intermediul primei critici, a combătut numirea unui expert judiciar care, în opinia sa, nu deţine competenţa/specializarea necesară pentru efectuarea expertizei.

Astfel, autoarea recursului a invocat nelegalitatea dispoziţiei de respingere, fără analiza pe fond a criticilor expuse, a apelului pe care îl formulase împotriva încheierilor tribunalului din 22.10 şi 07.11.2019, fundamentată pe considerentul că a fost de acord cu efectuarea lucrării de către expertului C., arătând că este infirmată de cele două încheieri de şedinţă şi că dezlegarea încalcă art. 466 alin. (4) raportat la art. 330-331 C. proc. civ., întrucât singura cale de atac era apelul, declarat o dată cu calea de atac îndreptată împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului.

Recurenta a apreciat că lipsa specializării expertului judiciar determină nelegalitatea deciziei recurate şi a afirmat că se impunea efectuarea a două expertize, prima în specializarea utilaje petroliere şi petrochimice şi a doua în specializarea construcţii civile, industriale şi agricole.

O altă critică s-a referit la înlăturarea motivelor de apel prin care invocase încălcarea art. 335 şi 330 alin. (5) C. proc. civ., pentru a susţine nulitatea raportului de expertiză tehnică administrat în cauză; a susţinut că instanţa de apel a ignorat că expertul judiciar a răspuns obiectivelor exclusiv pe baza înscrisurilor, că nu a derulat direct lucrările expertizei şi că a încălcat drepturile expertului consilier.

Prin cel de-al doilea set de critici, recurenta a relevat că, omiţând să se pronunţe asupra expertizelor solicitate prin calea de atac, instanţa de apel i-a încălcat dreptul de a propune probe noi, garantat de art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., interpretate prin decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 548/25.06.2020 (în continuare, "decizia nr. 9/2020"), raportat la art. 254, 255 şi 258 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, autoarea căii de atac a invocat încălcarea art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 258 C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu s-a pronunţat, prin decizia recurată, asupra cererii de refacere a probelor administrate în faţa primei instanţe şi a cererii de încuviinţare a administrării unor probe noi, deşi, prin încheierea din 11.05.2022, anticipase această măsură.

O altă critică a evocat încălcarea art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi a considerentelor deciziei nr. 9/2020, prin constatarea decăderii sale din dreptul de a contesta specializarea expertului C.; recurenta a susţinut că, din moment ce legea îi permitea să solicite în apel probele care nu au fost propuse sau au fost propuse tardiv în faţa primei instanţe, a fortiori avea dreptul de a cere refacerea unei probe defectuos administrată în prima instanţă.

O critică subsecventă a vizat încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a principiului contradictorialităţii, deci a art. 20 raportat la art. 6, 13 şi 14 C. proc. civ., prin respingerea şi omisiunea pronunţării asupra probelor.

Prin al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că aparenta motivare insuficientă a hotărârii ar încălca art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. s-a prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În primul rând, a evocat nepronunţarea asupra cererilor de probe în apel, cereri care, prin încheierea din 11.05.2022, fuseseră unite cu fondul, a indicat că instanţa de apel nu a răspuns criticilor de natură tehnică privind competenţa expertului judiciar, nici celor asupra utilităţii a două expertize şi nici celor care afirmau că raportul de expertiză s-a întocmit exclusiv pe baza înscrisurilor.

Prin al treilea motiv de casare, recurenta a susţinut greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 1.266-1.269, art. 1.507-1.509, art. 1.549 alin. (3), art. 1.551 alin. (1), art. 1.863, rap. la art. 1.707 şi art. 1.872 alin. (1), art. 1.879 şi 1.880 C. civ.; s-a prevalat, astfel, de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică s-a referit la încălcarea art. 1.266-1.269 C. civ., în legătură cu obligaţiile prevăzute în sarcina antreprenorului de art. 1.2., 4.3.2. şi 4.3.3. ale contractului încheiat de părţi.

Autoarea recursului a apreciat că instanţa de apel a încălcat art. 1.266 C. civ., realizând o interpretare limitativă, contrară scopului contractului, atunci când, ignorând că părţile au prevăzut expres obligaţia respectării legislaţiei din România, a statuat că nu i se poate pretinde antreprenorului să respecte standardele IATA-JIG, care ar reprezenta norme de natură pur tehnică şi nu legislative, necuprinse, deci, în art. 4.3.3. din contract.

Totodată, a evocat încălcarea obligaţiei de interpretare sistematică a dispoziţiilor contractului, prevăzută de art. 1.267 C. civ., atunci când instanţa de apel a conchis, în mod greşit, că pârâta a avut acceptul proiectantului pentru înlocuirea unor materiale, deşi lipsea un act adiţional de asumare a modificării, conform art. 4.3.7. din contract.

O a treia critică a vizat greşita aplicare a art. 1.551 alin. (1) şi a art. 1.549 alin. (3) raportate la art. 1.872 alin. (1) C. civ., cu referire la rezilierea contractului de antrepriză din culpa antreprenorului.

A arătat că art. 1.872 C. civ. este greşit interpretat prin decizia recurată, în sensul că, ignorându-se contestarea costului şi a modului de remediere a neconformităţilor, refuzul antreprenorului de a le remedia condiţionează rezilierea contractului de către beneficiar.

A apreciat nelegală hotărârea, care, deşi evocă existenţa neconformităţilor lucrărilor, statuează că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1.551 alin. (1) şi art. 1.549 alin. (3) C. civ., pentru a dispune rezilierea parţială a contractului.

O altă critică a vizat greşita aplicare a art. 1.863, raportat la art. 1.707 şi urm., coroborate cu art. 1.879-1.880 C. civ. privind garanţia pentru vicii ascunse datorată de antreprenor, asumată şi convenţional prin art. 8 din contract.

Recurenta a argumentat că instanţa de apel a ignorat condiţiile impuse de lege pentru antrenarea garanţiei antreprenorului pentru vicii ascunse şi a constatat în mod nelegal că ea nu poate fi activată, în măsura în care antreprenorul şi-a manifestat disponibilitatea de a realiza o lucrare de remediere, chiar superficială.

O critică subsecventă a privit greşita aplicare a art. 1.507-1.509 C. civ., fiind îndreptată împotriva validării de către curtea de apel a imputaţiei unilaterale făcută de intimată, cu încălcarea interdicţiei creditorului de a imputa plata asupra unor datorii neexigibile ori litigioase.

Prin întâmpinarea înregistrată la 15.02.2023, intimata a invocat excepţia tardivităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

La 28.03.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care ambele părţi s-au prevalat.

Prin încheierea din 21.06.2023, excepţia nulităţii a fost respinsă şi recursul a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părţilor pentru dezbateri.

Examinând decizia şi încheierile atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sunt nefondate criticile prin care recurenta a combătut, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dispoziţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 şi 16.06.2021, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succedă.

Obiectul contestaţiei este refuzul instanţei de apel de a analiza pe fond critica privind lipsa specializării expertului, ca efect al decăderii recurentei.

Astfel cum rezultă din sinteza motivelor de recurs expusă anterior, autoarea demersului judiciar nu contestă incompatibilitatea expertului în realizarea lucrării de specialitate, ci pretinde neadecvarea specializării persoanei desemnate, în raport cu obiectul cauzei.

Astfel calificată, obiecţia nu evidenţiază o potenţială cauză de nulitate absolută a raportului de expertiză, ci interesează dispoziţiile primei instanţe în legătură cu concludenţa şi pertinenţa probelor, cărora li se subsumează şi configurarea obiectului expertizei, corolar al împrejurărilor de fapt pe care subiectul probei, judecătorul, le consideră nelămurite.

De aceea, Înalta Curte, în acord cu instanţa de control judiciar devolutiv, constată că o atare contestaţie trebuia formulată în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., adică în şedinţa în care a fost desemnat expertul C., 22.10.2019, sau cel mai târziu în şedinţa următoare, 07.11.2019, iar pasivitatea părţii în acest sens determină decăderea, fiind relevant în context şi art. 247 alin. (3) C. proc. civ. care statuează că "(…) părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute".

Prin urmare, contrar argumentelor autoarei recursului, prin soluţia dată criticii analizate, instanţa de control judiciar devolutiv nu a încălcat dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a negat dreptul la atacarea încheierilor premergătoare simultan cu hotărârea asupra fondului, ci a statuat că, stins prin decădere, dreptul de a invoca nulitatea relativă derivând din încălcarea art. 330-331 C. proc. civ. nu poate întemeia calea de atac.

În egală măsură, Înalta Curte reţine şi caracterul nefondat al afirmaţiei potrivit căreia numirea expertului C. nesocoteşte art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Aceste dispoziţii nu au fost încălcate câtă vreme specializarea expertizei tehnice dispusă de tribunal prin încheierile din 22.10.2019 şi 07.11.2019, deşi nestabilită univoc, este subsumată specialităţilor "petrol şi gaze şi utilaje petroliere şi petrochimice", domenii în care expertul judiciar C. este atestat, astfel cum rezultă din lista nominală întocmită în condiţiile art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 2/2000.

Contrar susţinerilor recurentei, expertiza dispusă de prima instanţă nu presupunea competenţe de evaluare - în sensul pct. 39 şi 40 din Anexa la Ordinul nr. 199/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare; nici obiectivul nr. 10 stabilit prin încheierea din 22.10.2019 nu implica evaluarea unor bunuri mobile, imobile sau întreprinderi, ci simpla cuantificare a lucrărilor executate şi recepţionate de intimată în baza contractului de antrepriză.

Aşadar, acest segment al criticii nu vizează nelegalitatea deciziei şi nu poate fi circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin el nu se probează incongruenţa dintre specialitatea expertului tehnic şi obiectul expertizei, ci se contestă modalitatea de administrare a probei, în concret, neadecvarea ei faţă de obiectul cauzei şi pretinse carenţe de calitate ale raportului întocmit.

Concluzia este deopotrivă aplicabilă obiecţiei privind înlăturarea motivului de apel care alega încălcarea art. 330 alin. (5) şi art. 335 C. proc. civ.

Instanţa supremă notează că raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic, iar în calitate de delegaţi ai instanţei, constatările experţilor referitoare la prezenţa, susţinerile şi cercetările realizate în prezenţa părţilor fac dovada până la declararea falsului.

Nulitatea raportului juridic intervine pentru încălcarea art. 335 C. proc. civ., în cazul nerespectării de către expert a obligaţiei de citare a părţilor, când sunt necesare lucrări la faţa locului sau explicaţii ale acestora.

Străină de o atare ipoteză, critica va fi înlăturată, întrucât tinde la o nouă analiză, inadmisibilă în calea extraordinară de atac, a obiecţiilor părţii în legătură cu calitatea expertizei, cu temeinicia lucrării realizate şi cu valoarea ei probatorie.

Opus criticii recurentei, încălcarea art. 330 alin. (5) C. proc. civ. prin îngrădirea activităţii expertului consilier nu este aptă să atragă nulitatea raportului de expertiză judiciară, câtă vreme validitatea acestuia nu este condiţionată de aportul expertului consilier, care are dreptul de a întocmi un raport separat care să fie supus analizei instanţelor devolutive.

Pentru considerentele anterioare, Înalta Curte înlătură criticile expuse la adresa dispoziţiei de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 şi 16.06.2021.

Întemeindu-se, de asemenea, pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a contestat conduita instanţei de apel în privinţa cererilor de probatorii noi şi de refacere a probelor administrate la fond.

Anterior statuării asupra acestor motive de apel, Înalta Curte notează că, deşi a atacat încheierile din 11.05, 08.06, 26.10 şi 16.11.2022, actuala recurentă nu a conceptualizat critici de nelegalitate împotriva acestora, distincte de cele expuse împotriva deciziei recurate.

În consecinţă, prin prezenta decizie se va răspunde motivelor expuse de recurentă, considerându-se că ele vizează şi legalitatea încheierilor amintite.

Recurenta a afirmat că, omiţând să se pronunţe asupra lor, instanţa de apel i-a încălcat dreptul de a propune probe noi, recunoscut de art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 9/2020.

Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri, a probei testimoniale, a probei cu expertiză tehnică în specializarea utilaje petroliere şi petrochimice şi construcţii civile, industriale şi agricole şi a probei cu expertiză contabilă.

Limitele în care cererile de probatorii au fost admise sunt configurate de încheierile din 11.05 şi 08.06.2022, prin care curtea de apel a admis proba cu înscrisuri noi şi a admis refacerea parţială a raportului de expertiză contabilă.

Recurenta nu critică statuările prin care instanţa de prim control judiciar a respins cererea de încuviinţare a probei cu martori, obiecţia sa concentrându-se în jurul expertizei tehnice şi având drept fundament viziunea părţii că aceasta reprezenta o probă nouă, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Contrar autoarei căii de atac, în accepţiunea deciziei nr. 9/2020, proba în apel poate fi calificată drept nouă dacă nu a fost administrată sau analizată de prima instanţă.

Dimpotrivă, proba cu expertiză tehnică nu poate fi clasificată astfel, căci obiectul său, propus în ambele etape procesuale, era identic, iar suplimentarea în apel a obiectivelor solicitate, formal bifurcate în două expertize distincte - utilaje petroliere şi petrochimice şi construcţii -, este inaptă să îi schimbe natura.

Aşadar, cererea de administrare a expertizei tehnice în apel - în ciuda obiectivelor suplimentate, reformulate şi delimitate în două specializări - reprezintă o solicitare de refacere a probelor, care, în regulă generală, opus situaţiei probelor noi, poate fi încuviinţată exclusiv în prezenţa unei cauze de nulitate a probei sau a administrării ei viciate de prima instanţă, ipoteze absente în cauză.

Convergent acestei recalificări, Înalta Curte înlătură critica, constatând că obiecţiile actualei recurente în legătură cu administrarea probei cu expertiză de către prima instanţă au primit un răspuns prin decizia recurată.

Astfel, respingerea cererii de refacere în apel a probei cu expertiză tehnică a fost determinată de concluzia că prima instanţă a administrat-o legal şi că lămureşte judecătorilor fondului - subiecţii ei - împrejurările pentru care a fost dispusă.

În virtutea aceluiaşi raţionament este înlăturată şi susţinerea prin care se afirmă că aceeaşi măsură a instanţei de apel a încălcat art. 20 raportat la art. 6, 13 şi 14 C. proc. civ. proba cu expertize solicitată în apel nu era una nouă, în sensul deciziei nr. 9/2020, iar considerentele instanţei de apel expuse la paginile 30-32 din decizia recurată expun amplu şi inechivoc motivele pentru care refacerea lor nu era utilă.

Nu se verifică în cauză nici afirmaţia privind necercetarea fondului de către instanţele devolutive.

Evaluând global parcursul procesual al cauzei, rezumat în precedent, instanţa supremă reţine că hotărârile instanţelor de fond valorifică în mod pertinent argumentele părţilor şi probatoriul, fundamentându-şi decizia nu exclusiv pe proba cu expertiză, ci şi pe proba cu înscrisuri, ambele pertinente în raport cu obiectul cauzei, acţiune în răspundere contractuală derivând dintr-un contract de antrepriză.

Constată, de asemenea, că instanţa de apel, ca ultimă instanţă devolutivă, a pronunţat decizia de admitere a apelului reclamantei, după ce a dispus motivat, convergent art. 479 C. proc. civ., refacerea în parte a probelor şi administrarea probei cu înscrisuri noi, a stabilit situaţia de fapt şi a verificat aplicarea legii de prima instanţă.

În continuare, vor fi examinate criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se pretinde încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiilor ce îi revin în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., obiectivată atât prin lipsa unui raţionament propriu, distinct de cel al primei instanţe, cât şi de lipsa motivelor pentru care cererile apelantei-reclamante au fost respinse.

În subsecvenţa statuărilor sale anterioare, instanţa supremă subliniază că susţinerea privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii de probe este neîntemeiată; s-a răspuns deja că cererea de probe noi în apel reprezenta o cerere de refacere a probei cu expertiză tehnică, soluţionată prin decizia recurată.

Prin considerentele precedente, a fost, totodată, complinită motivarea instanţei anterioare şi a fost relevată netemeinicia intrinsecă a afirmaţiilor autoarei demersului judiciar referitoare la lipsa specializării expertului tehnic.

Instanţa de recurs constată, de asemenea, că instanţa de control judiciar devolutiv a răspuns prin decizia recurată criticilor în legătură cu efectuarea expertizei, astfel cum s-a arătat cu prilejul examinării motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsa unor considerente care să analizeze înscrisurile noi şi susţinerile recurentei privind agravarea în timp a viciilor la lucrările executate de intimată nu numai că nu reflectă un viciu de nemotivare, dar vădeşte adecvarea analizei instanţei de apel la obiectul litigiului.

Câtă vreme prin cererea principală s-a solicitat, potrivit art. 1.863, coroborat art. 1.710 şi 1.712 C. civ., rezilierea contractului de antrepriză şi, alternativ, angajarea răspunderii pârâtei pentru vicii ascunse, iar curtea de apel a conchis că, exceptând cele menţionate la pct. 9.4 din raportul expertului judiciar, neconformităţile lucrărilor executate îşi au originea în proiectul tehnic, argumentele expuse în notele de şedinţă din 11.05.2022 nu erau de natură să influenţeze rezultatul procesului, în raport cu art. 1.879 alin. (3) C. civ. Asupra acestei din urmă chestiuni, invocată şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă se va apleca în momentul analizării respectivului motiv de recurs.

Critica de nemotivare a deciziei recurate, prin prisma achiesării la raţionamentul primei instanţe, este vădit nefondată, fizionomia celor două acte jurisdicţionale fiind evident diferită, decizia din apel reflectând analiza detaliată a criticilor formulate în calea de atac.

Nu mai puţin, respectarea de către instanţele devolutive a obligaţiei prescrise de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este relevată şi de împrejurarea că hotărârile pronunţate au permis deopotrivă exercitarea dreptului la recurs şi controlul judiciar astfel provocat; în consecinţă, înlătură motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Va fi analizat, în continuare, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea art. 1.266-1.269 C. civ. şi deduce instanţei de recurs aparenta interpretare restrictivă a obligaţiei antreprenorului de a executa obiectul contractului în conformitate cu legislaţia din România.

Susţinerea, nefondată, este greşit circumscrisă încălcării art. 1.266 şi urm. C. civ., întrucât în dezvoltarea ei se pune în discuţie conţinutul convenţional al obligaţiilor intimatei-antreprenor şi nu stabilirea substanţei contractului, impusă de terminologia improprie sau de contradicţia dintre voinţa internă şi manifestarea de voinţă exteriorizată.

Curtea de apel a statuat în sensul lipsei unui document juridic sau tehnic care să impună respectarea standardelor de depozitare a combustibilului jet ("IATA-JIG") de către antreprenor; autoarea căii de atac combate dezlegarea şi afirmă că obligaţia incumba părţii potrivnice în temeiul art. 4.3.3 din contract, potrivit căruia "Antreprenorul va executa obiectul contractului în conformitate cu legislaţia României".

În acord cu instanţa de control judiciar devolutiv, Înalta Curte constată că, răspunderea contractuală putea fi angajată pe temeiul menţionat exclusiv în situaţia în care antreprenorul încălca, cu prilejul executării lucrării, proiectul tehnic ce i-a fost pus la dispoziţie de beneficiar, care şi-a asumat şi obligaţia de a obţine avizele şi autorizaţiile necesare, potrivit art. 1.2. i) şi 3.2 din contractul părţilor.

Or, culpa antreprenorului este incompatibilă cu constatarea imutabilă a instanţelor de fond, potrivit cărora autoarea demersului judiciar nu a dovedit, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., că a impus prin proiectul tehnic conformitatea lucrării obiect al antreprizei cu standardele de depozitare a combustibilului.

Din aceeaşi perspectivă, apare judicioasă şi dezlegarea potrivit căreia culpa antreprenorului nu poate fi reţinută nici în legătură cu variaţiile faţă de proiectul tehnic implementate în execuţie - utilizarea unei table cu clasă de calitate şi grosime distincte -, de vreme ce acestea au fost aprobate de proiectant, împrejurare ce exclude, deopotrivă, rezilierea contractului de antrepriză şi activarea garanţiei pentru vicii ascunse, chiar în prezenţa art. 4.3.7 din contractul de antrepriză, invocat de autoarea recursului.

Pentru aceste considerente, motivul analizat este înlăturat.

O critică subsecventă vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.551 alin. (1), art. 1.549 alin. (3), raportat la art. 1.872 alin. (1) C. civ.; recurenta este nemulţumită de excluderea din raţionamentul instanţei de apel, cu prilejul statuării asupra rezilierii contractului din culpa antreprenorului, a argumentului său privind inadecvarea soluţiilor de remediere propuse de intimată.

Valorificând starea de fapt definitiv trasată de instanţele devolutive, Înalta Curte observă că momentul recepţiei lucrării, în sensul art. 1.862 C. civ., era epuizat la iniţierea litigiului, prin încheierea procesului-verbal nr. x/29.12.2017.

Or, câtă vreme art. 1.872 C. civ. reglementează încetarea contractului din culpa antreprenorului pe parcursul derulării lucrărilor, această dispoziţie nu era aplicabilă cauzei şi, în consecinţă, critica autoarei recursului va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.

Autoarea căii de atac invocă şi greşita aplicare a art. 1.863, raportat la art. 1.707 şi urm., coroborate cu art. 1.879-1.880 C. civ. şi impută instanţei de apel nepronunţarea asupra condiţiilor pentru antrenarea garanţiei pentru vicii ascunse şi pentru activarea remediilor reglementate de art. 1.710 C. civ.

Susţinerea este nefondată.

Antreprenorul răspunde pentru viciile de execuţie, culpa sa contractuală fiind prezumată dacă beneficiarul dovedeşte existenţa viciului; prezumţia poate fi, însă, răsturnată, fie prin dovedirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere, fie prin atribuirea imputabilităţii defectului către client.

O atare situaţie este chiar cea reglementată de art. 1.879 alin. (3) C. civ., care exonerează antreprenorul de răspunderea pentru viciile ascunse rezultând din deficienţe ale expertizelor sau planurilor arhitectului sau inginerului ales de către beneficiar.

Instanţele de apel au stabilit definitiv că, din cele reclamate prin cererea precizatoare înregistrată la 08.04.2019, singura neconformitate imputabilă antreprenorului este înlocuirea a patru elemente de tablă şi refacerea vopsitoriei, asumată de intimată, dar a cărei remediere a fost refuzată de recurentă.

Aşa fiind şi în raport cu normele de drept material anterior evidenţiate, Înalta Curte subliniază că decizia atacată reflectă în mod judicios inexistenţa temeiurilor pentru activarea răspunderii pentru vicii ascunse a antreprenorului, care a dovedit că etiologia viciului construcţiei se regăseşte în proiect.

O ultimă critică vizează încălcarea art. 1.508 şi 1.509 C. civ. şi priveşte raţionamentul pe care s-a bazat curtea de apel când a reformat sentinţa tribunalului, menţinând obligarea reclamantei în temeiul cererii reconvenţionale numai la plata sumei de 1.070.751,82 RON, reprezentând capital, şi a penalităţilor de întârziere de 5.862.052,23 RON, precum şi în continuare, în cuantum de 0,1% pe zi, până la data achitării integrale a debitului.

Premisa inexistenţei mai multor datorii, pe care recurenta îşi construieşte obiecţia, este invalidată de situaţia de fapt care reflectă că, la 23.09.2021 - momentul remiterii sumei de 1.070.751,82 RON -, creditoarea indicase în actualul cadru procesual, prin cererile depuse la 04.02.2019 şi 11.05.2021, sumele pe care le pretinde cu titlu de penalităţi.

Acest fapt era suficient pentru a determina incidenţa art. 1.507-1.509 C. civ., cu atât mai mult cu cât temeiul penalităţilor îl constituie contractul părţilor şi nu factura, astfel că momentul emiterii acesteia din urmă nu prezintă relevanţă.

Fiind nedisputat că debitoarea a ales să nu se prevaleze de dispoziţiile art. 1.507 alin. (3) C. civ. şi nu a indicat, prin ordinul de plată din 23.09.2021, stingerea cărei datorii pretinse de creditoare o intenţionează, dezlegarea instanţei de apel este justă, căci dă eficienţă imputaţiei unilaterale efectuate, în condiţiile art. 1.508 C. civ., de creditoare.

Contrar susţinerilor recurentei, mai trebuie subliniat şi că, o dată cu plata sumei amintite - despre care afirmă că urmărea stingerea debitului -, caracterul litigios al pretenţiilor intimatei a încetat, întrucât contestarea accesoriilor se făcuse în apel exclusiv prin prisma caracterului nedatorat al principalului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 11.05.2022, 08.06.2022 şi 26.10.2022 şi împotriva deciziei nr. 402/09.11.2022, îndreptată prin încheierea din 16.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 11.05.2022, 08.06.2022 şi 26.10.2022 şi deciziei nr. 402/09.11.2022, îndreptată prin încheierea din 16.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2024.