Delictual liability for unauthorized land occupation and view easements: sufficiency of appellate reasoning on illegality and statutory rights

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06.08.2015 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă să-i plătească suma de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, prin lipsirea sa de folosinţa terenului situat în Târgovişte, str. x, jud. Dâmboviţa, ocupat fără titlu, dar şi o oblige la respectarea servituţii de vedere pe latura de est a construcţiei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 01.09.2015, prima instanţă a anulat ca netimbrat capătul al doilea de cerere, iar la 20.11.2015, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la respectarea servituţii de vedere pe latura de est a cofetăriei faţă de terenul său.

Prin sentinţa nr. 1275/16.12.2016, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins cererea.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel S.C. A.

Prin decizia nr. 495/20.06.2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a anulat sentinţa atacată, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a trimis cauza primei instanţe, pentru continuarea judecăţii acţiunii modificate.

În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa nr. 91/02.02.2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.970 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă sentinţe, a declarat apel S.C. A.; Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis calea de atac, prin decizia nr. 155/14.04.2022, şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea modificată şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 17.735,07 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada iulie 2012- iunie 2015 prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat, să respecte servitutea de vedere pe latura de est a cofetăriei şi să achite cheltuielile de judecată aferente etapelor procesuale parcurse.

Împotriva acestei decizii, a promovat recurs S.C. B. S.R.L., solicitând casarea ei şi, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, reţinerea cauzei pentru rejudecarea procesului în fond.

Printr-un prim motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; s-a prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, a afirmat că nulitatea deciziei recurate derivă, în primul rând, din necercetarea fondului, reflectată atât de omisiunea analizării cererilor şi apărărilor părţilor, cât şi de lipsa considerentelor care să susţină constatarea netemeiniciei şi nelegalităţii hotărârii primei instanţe.

Dintr-o altă perspectivă, a invocat ignorarea, de către curtea de apel, a temeiurilor de drept de care s-a prevalat, dar şi reţinerea unor prevederi care excedau învestirea instanţei, în acest sens indicând încălcarea principiului contradictorialităţii prin analiza dreptului de superficie.

Aceste critici au fost subsumate încălcării drepturilor garantate de art. 24 din Constituţie, prin nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., şi a principiilor fundamentale ale procesului civil enunţate de art. 6 alin. (2), art. 9 alin. (2), art. 13 şi 14 din acelaşi cod.

Prin al doilea motiv de casare, autoarea căii de atac a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; a valorificat, astfel, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsecvent conturării teoretice a obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, recurenta a relevat omisiunea instanţei de apel de a-i analiza argumentele referitoare la coproprietatea forţată pe cote-părţi şi lipsa considerentelor care să justifice invalidarea raţionamentului primei instanţe şi să analizeze condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Al treilea motiv de recurs a vizat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; acesta s-a întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Introductiv, recurenta a subliniat că nu poate combate angajarea răspunderii sale civile delictuale în absenţa considerentelor curţii de apel; a subliniat că i-a fost ignorată calitatea de beneficiar al cotei-părţi indivize asupra terenului, care atrage aplicarea art. 546 alin. (2) şi (4) C. civ. şi a conchis că prima instanţă a respins în mod corect acţiunea, câtă vreme unui coproprietar nu i se poate permite să împiedice folosirea unei părţi din clădire ce aparţine altui coproprietar, prin invocarea unui drept exclusiv asupra terenului.

Autoarea căii de atac a afirmat că, deşi în actele sale de proprietate nu se menţionează existenţa unei stări de coproprietate, negarea acesteia ar încălca prevederile art. 648-659 C. civ. şi a subliniat că, din terenul ce face obiect al titlului de proprietate M08 nr. x/24.11.1998 pe care este edificat hotelul, o cotă-parte indiviză de teren de 2,05%, reprezentând 49,98 m.p., revine construcţiei pe care o deţine.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 07.12.2022, S.C. A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a reliefat că, în aplicarea caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a reevaluat situaţia juridică; în acest cadru, a arătat că, prin referirile la superficie, curtea de apel a răspuns motivelor sale de apel.

În combaterea celui de al treilea motiv de recurs, a invocat puterea de lucru judecat a considerentelor potrivit cărora recurenta deţine un drept de proprietate exclusiv asupra clădirii cofetăriei şi nu asupra terenului; a subliniat că acest spaţiu reprezintă o construcţie de sine stătătoare, anexată hotelului, plasată pe terenul aflat în proprietatea sa exclusivă, pe care recurenta îl ocupă fără niciun titlu.

A considerat legală şi măsura obligării recurentei la plata de despăgubiri, apreciind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ocuparea ilicită şi cauzatoare de prejudicii a terenului materializând fapta ilicită a pârâtei.

În cauză, s-a derulat procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 21.06.2023, recursul a fost admis în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Autoarea demersului judiciar urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru ocuparea terenului său de spaţiul identificat drept "cofetărie", aflat în proprietatea chematei în judecată; totodată, solicită obligarea ei la respectarea servituţii de vedere, în temeiul art. 615 şi urm. C. civ.

În actualul ciclu procesual, tribunalul a respins ca nefondată cererea, reţinând că, dat fiind că părţile litigante au dobândit bunurile de la acelaşi autor, sunt incidente art. 648-659 C. civ., chiar în lipsa, din actele juridice opuse de părţi, a unor menţiuni privind proprietatea comună pe cote-părţi asupra terenului pe care este edificată construcţia.

Combătând aceste statuări prin apel, S.C. A. a afirmat că sentinţa a stabilit un drept inexistent pârâtei şi a contrazis confirmarea, în primul ciclu procesual, a dreptului său exclusiv de proprietate; din perspectiva temeiniciei acţiunii, a subliniat că pârâta - ocupând, fără titlu, terenul proprietatea sa - datorează despăgubiri pentru prejudiciul pricinuit prin lipsa de folosinţă.

Aceste aserţiuni au fost contestate de S.C. B. S.R.L., prin argumente similare celor aduse în prezenta cale de atac, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de apel a admis calea de atac promovată de reclamantă, statuând că instanţa de fond a interpretat greşit raportul juridic dedus judecăţii, aplicând art. 546 şi 651-652 C. civ. şi stabilind că societăţii pârâte îi revine o cotă-parte indiviză din terenul aferent clădirii.

Subsecvent, a evocat dispoziţiile art. 1.349, 1.357 şi 1.385 C. civ. şi concluziile raportului de expertiză tehnică şi a condamnat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.735,07 RON, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă.

Păşind la examinarea recursului, Înalta Curte va analiza din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât criticile circumscrise acestei ipoteze de casare de autoarea căii de atac, cât şi pe cele subsumate pct. 5 al aceleiaşi dispoziţii, dar care vizează, deopotrivă, ipoteze de nemotivare.

Recurenta relevă lipsa, din conţinutul deciziei recurate, a analizei condiţiilor răspunderii civile delictuale, a apărărilor sale privind existenţa unei proprietăţi comune pe cote-părţi, precum şi a celor derivând din calificarea terenului aferent hotelului ca bun accesoriu, în raport cu spaţiul cofetăriei. În fine, apreciază analiza privind dreptul de superficie ca străină de natura cauzei.

În limitele ce vor fi expuse, aceste critici sunt fondate.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", ceea ce implică, în sarcina instanţelor, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, fără a presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, impune ca celor fundamentale, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, să li se ofere o dezlegare.

În apel, art. 479 C. proc. civ. obligă instanţa de prim control judiciar să verifice, în limitele învestirii sale, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, ceea ce, din perspectiva obligaţiei de motivare, impune atât expunerea argumentelor care conduc la pronunţarea hotărârii în calea de atac şi contrapunerea lor statuărilor primei instanţe, cât şi indicarea consideraţiilor părţilor care au fost primite, respectiv înlăturate.

Înalta Curte constată, convergent criticilor recurentei, că decizia atacată, care a reformat sentinţa tribunalului, nu reflectă analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, particularizată la situaţia de fapt, de altfel, insuficient conturată, şi nu răspunde argumentelor părţilor.

În condiţiile în care instanţa de apel expune numai concluziile unui raţionament judiciar ale cărui premise nu sunt enunţate, controlul judiciar în recurs nu poate fi realizat, ceea ce impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată.

În noua judecată se va statua asupra apelului, prin prisma condiţiilor ce trebuie întrunite pentru atragerea răspunderii civile delictuale: existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între cele două şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul şi se va stabili situaţia de fapt, urmând a fi tranşate chestiunile contestate de părţi; se va cerceta, în primul rând, existenţa faptei ilicite, data pretinsei ei săvârşiri şi legea aplicabilă.

În acest sens, instanţa supremă observă că răspunderea civilă delictuală este guvernată, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite, în timp ce, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, în cazul efectelor viitoare ale situaţiilor juridice derivate din raporturile de proprietate şi vecinătate născute anterior, dar care subzistă intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, conflictul intertemporal de legi se tranşează în favoarea legii noi.

Decizia atacată se fundamentează pe caracterul ilicit al conduitei pârâtei, care nu poate fi verificat şi, cu atât mai puţin, validat de instanţa de recurs, câtă vreme originea ei nu este analiza indispensabilă a cronologiei şi a regimului juridic al actelor din care derivă disputa litigioasă, ce opune succesorii cu titlu particular ai aceluiaşi vânzător, S.C. C. S.A.

De aceea, cu prilejul rejudecării, instanţa va examina aserţiunile prin care recurenta-pârâtă afirmă ocuparea terenului în virtutea drepturilor ce i-au fost transmise de S.C. C. S.A.

Punctând reperele prefigurate de actele dosarului, Înalta Curte constată că S.C. C. S.A. a înstrăinat "D.", în suprafaţă de 164,62 m.p., către pârâtă potrivit contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/24.03.2011, care finalizează raportul juridic iniţiat cu autoarea pârâtei - E. - prin contractul de locaţie de gestiune nr. x/04.06.1991, prelungit prin contractul nr. x/27.12.1993 şi, apoi, novat, în temeiul O.U.G. nr. 32/1998, prin contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare şi novaţie obiectivă nr. 204/15.06.2000, modificat prin actul adiţional din 21.09.2000.

La rândul său, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii situate în Târgovişte, str. x şi a terenului de 2.438,46 m.p., în baza contractului de societate din 10.12.1997 şi, respectiv, a hotărârii adunării generale extraordinare a asociaţilor din 20.04.1999, cu titlu de aport la capitalul social adus de S.C. C. S.A.

Deşi este adevărat că terenul aferent spaţiului nu este inclus în preţul agreat de părţi prin cap. VII al contractului de leasing imobiliar - astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 21.09.2020 -, relevanţa acestei împrejurări în tranşarea acţiunii nu trebuie absolutizată, ci evaluată prin prisma cauzei juridice.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că, în raport cu obiectul şi cauza ei, acţiunea de faţă poate fi admisă numai în măsura în care intimata-reclamantă dovedeşte un delict civil imputabil recurentei-pârâte; aşadar, aceasta este chestiunea litigioasă de care depinde soluţionarea în fond a litigiului.

Ca atare, instanţa de rejudecare va analiza dacă dobândirea şi exploatarea spaţiului de pârâtă au semnificaţia ilicitului civil sau, dimpotrivă, dacă actele normative în temeiul cărora s-a născut raportul de locaţie de gestiune, novat prin cel de leasing imobiliar, au creat în patrimoniul recurentei un drept care să justifice folosinţa asupra cotei-părţi din terenul intimatei.

În acest context, trebuie notat că lipsa din contractul de locaţie de gestiune nr. x/04.06.1991 a oricărei referiri la terenul aferent cofetăriei nu surprinde, atât deoarece obiectul acestor contracte - reglementat de art. 32 din Legea nr. 15/1990 - consta în gestiunea secţiilor, uzinelor, fabricilor şi a altor subunităţi economice din structura lor, cât şi pentru că, la momentul încheierii lui, terenul era în proprietate publică.

Acest obiect a fost preluat reflex şi în actele juridice subsecvente - contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare şi novaţie obiectivă, încheiat în temeiul O.U.G. nr. 32/1998 - şi, deşi este necontestat că terenul nu s-a vândut recurentei, legala cercetare a fondului impune a verifica dacă pârâta a dobândit un alt drept, care să îi permită folosinţa asupra acestuia; din această perspectivă trebuie examinată şi ipoteza reglementată de art. 16 din ordonanţă.

Confirmarea unui atare drept în patrimoniul recurentei, incompatibilă cu săvârşirea unei fapte ilicite, ar atrage respingerea acţiunii, chiar dacă exercitarea acestei prerogative ar presupune o contraprestaţie, din moment ce, în acest dosar, instanţele nu sunt învestite cu cuantificarea ei, ci exclusiv cu repararea unui prejudiciu creat prin săvârşirea unei fapte ilicite.

De aceea, faţă de cauza acţiunii, în lipsa unei fapte ilicite, instanţa de apel nu va putea menţine obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea obiectului şi cauzei acţiunii şi cu nesocotirea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Înalta Curte înlătură critica prin care recurenta susţine că analiza privind dreptul de superficie este străină cauzei, de vreme ce instanţa de apel a răspuns criticii prin care reclamanta a afirmat că situaţia juridică dintre părţi impune fie despăgubirea sa pentru lipsa de folosinţă, fie constituirea unei superficii cu titlu oneros.

Nu pot fi primite nici argumentele intimatei în sprijinul legalităţii deciziei recurate, care pretind că instanţa de apel a reevaluat situaţia juridică şi a analizat raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme considerentele anterioare relevă tocmai contrariul.

Raţionamentul anterior este deopotrivă aplicabil dezlegării oferite celui de-al doilea capăt de cerere, Înalta Curte reţinând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Curtea de apel nu a administrat probatoriul necesar pentru stabilirea stării de fapt, nu a fixat situaţia celor două fonduri la momentul înstrăinării lor de S.C. C. S.A. şi nu a stabilit data edificării ferestrei aparţinând recurentei; contiguu, a omis analiza argumentelor, relevante pentru conturarea stării de fapt, prin care aceasta afirmă că utilizează din 1991, neîntrerupt, fereastra imobilului - calificată drept o fereastră de lumină -, pe care nu a modificat-o.

În rejudecare, aceste carenţe vor fi remediate, subsecvent stabilirii datei producerii situaţiei juridice, esenţială pentru determinarea legii aplicabile, în raport cu art. 59 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia "dispoziţiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia".

Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate în recurs, ci vor fi avute în vedere în rejudecare, câtă vreme statuările anterioare conturează absenţa în cauză a premisei acestei ipoteze de casare, o hotărâre care să enunţe în mod clar aplicarea legii la o situaţie de fapt inechivoc trasată.

De aceea, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza instanţei de apel, pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 155/14.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2024.