Nullity of written contract vs. validity of tacit consent through conduct: irrelevance of missing signature where performance proves negotiation

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.11.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nulitatea înscrisului reprezentat de contractul nr. x/07.09.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 1657/11.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca nefondată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sentinţa primei instanţe a fost apelată de S.C. A. S.R.L., iar prin decizia civilă nr. 189 A/10.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta să achite intimatei suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Printr-un prim motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; s-a prevalat, astfel, de ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, autoarea căii de atac a contestat măsura instanţei de apel de a nu încuviinţa cererea de verificare a înscrisului contestat, considerând că aceasta ar echivala cu o antepronunţare asupra motivului de apel care viza respingerea, de prima instanţă, a cererii de administrare a aceleiaşi probe.

A afirmat că dispoziţia curţii de apel încalcă art. 476 C. proc. civ., obiectul judecăţii în calea de atac fiind reprezentat de cererea de constatare a nulităţii înscrisului contestat şi nu de verificarea refuzului primei instanţe de a administra proba.

De asemenea, a relevat că vătămarea produsă prin încălcarea art. 302 - a cărui aplicare era fundamentală pentru soluţionarea cauzei -, a art. 476 şi 478 C. proc. civ. este reprezentată de imposibilitatea de a se apăra şi a administra probe în sprijinul susţinerilor sale şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural.

A doua critică a vizat greşita interpretare şi aplicare art. 1.196 alin. (2) şi (1).240 alin. (2) C. civ.; aceasta se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deşi autoarea căii de atac a indicat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a negat că acceptarea unor clauze contractuale poate fi dedusă din acceptarea unui document în care se menţionează numărul şi data încheierii contractului din care se pretinde că ele fac parte.

A indicat că dispoziţia amintită este aplicabilă exclusiv când comportamentul nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice corespunzătoare, că tăcerea este lipsită de valoare juridică şi că inacţiunea nu valorează consimţământ, potrivit art. 1.196 alin. (2) C. civ.

A relevat că probatoriul administrat reflectă că practica părţilor a fost de a determina atât obiectul prestaţiei, cât şi preţul, prin încheierea unor devize, singurele documente în baza cărora avea loc prestarea serviciilor şi, deşi începând cu anul 2018, a realizat plata serviciilor pe baza unor facturi, a considerat nerelevante menţiunile înscrise pe acestea de intimată.

A conchis că decizia recurată este dată cu greşita aplicare şi interpretare a art. 1.196 alin. (2) şi (1).240 alin. (2) C. civ., împrejurare de natură a atrage casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 13.06.2023, S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 04.07.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat atât nepronunţarea în cursul judecăţii în apel asupra unei cereri de probe - deopotrivă respinsă de prima instanţă, a cărei dispoziţie face şi obiectul căii de atac -, cât şi încălcarea art. 302 C. proc. civ., al cărui caracter imperativ obliga instanţa să procedeze la verificarea înscrisului.

Instanţa supremă notează că, prin cererea introductivă, reclamanta, actuala recurentă, a solicitat constatarea nulităţii contractului nr. x/07.09.2012, invocând nesemnarea acestuia de reprezentantul său legal.

Prin încheierea din 27.05.2021, prima instanţă a respins proba cu expertiză grafoscopică, solicitată de reclamantă pentru a determina autenticitatea semnăturii reprezentantului legal; subsecvent, respingând acţiunea, a reţinut că manifestarea de voinţă a părţilor în sensul încheierii actului juridic civil se poate obiectiva inclusiv prin executarea contractului, ipoteză prezentă în cauză sub forma îndeplinirii obligaţiei de plată a facturilor emise în temeiul convenţiei.

Apelul promovat de autoarea demersului judiciar a fost construit pe două paliere; primul a combătut echivalarea plăţii cu consimţământul, iar al doilea a vizat respingerea expertizei grafoscopice şi susţinerea că semnătura aplicată pe contract de beneficiar nu aparţine reprezentantului său legal.

Totodată, a solicitat administrarea probei cu expertiză, cerere reiterată la 10.02.2023, în temeiul art. 302 C. proc. civ.

La acest din urmă termen, instanţa de apel a încuviinţat apelantei numai proba cu înscrisuri şi nu s-a pronunţat asupra expertizei; a evocat că, în caz contrar, s-ar putea plasa într-o ipoteză de antepronunţare şi a arătat că dezlegarea criticii din calea de atac are prioritate.

Recurenta contestă tranşarea concursului dintre motivul de apel îndreptat împotriva respingerii unui mijloc de probă şi cererea de administrare a lui, formulată în apel.

Critica va fi înlăturată, întrucât, deşi greşită, nepronunţarea asupra probei cu expertiză grafoscopică nu este de natură să atragă casarea hotărârii recurate.

Articolele 470 şi 478 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, recunosc dreptul părţilor de a propune, în susţinerea şi combaterea apelului, atât probele ce nu au fost invocate în faţa primei instanţe, cât şi cele ce au fost respinse, indiferent de motiv.

Ipoteza decelată în cauză este subsumată noţiunii de probe noi, expertiza fiind solicitată legal în prima instanţă - dar respinsă ca lipsită de utilitate - şi cerută din nou în apel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., judecata apelului presupune, distinct de prerogativa instanţei de a dispune refacerea sau completarea probelor administrate în faţa primei instanţe, pronunţarea asupra celor noi, solicitate de părţi în calea de atac.

Legea impune, aşadar, judecătorului să soluţioneze acestei cereri, iar eventuala sa preocupare că, astfel, şi-ar afecta imparţialitatea, nu poate avea drept remediu nici perturbarea cronologiei procesuale, nici ignorarea solicitărilor părţilor.

Contiguu, Înalta Curte reţine că pronunţarea asupra probelor şi soluţionarea apelului - etape distincte ale judecăţii căii de atac - presupun analiza unor circumstanţe factuale distincte şi aplicarea unor prevederi legale diferite şi, deci, nu atrag de plano cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. O atare situaţie se verifică numai dacă judecătorul şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă care se judecă, nu însă şi când pune în discuţia părţilor, din oficiu, chestiuni de fapt şi de drept, încuviinţează sau respinge probe sau se pronunţă asupra pertinenţei unor chestiuni prejudiciale.

Considerentele precedente relevă că, refuzând să se pronunţe asupra probei cu expertiză grafoscopică - solicitată de apelanta-reclamantă prin memoriul de apel şi reiterată prin cererea depusă la 10.02.2023 -, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 C. proc. civ.

În absenţa indicării de către legiuitor a sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea acestor dispoziţii, nulitatea care poate interveni este una virtuală şi, întrucât ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, devin incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, neregularitatea produsă nu a fost aptă să producă apelantei-reclamante o vătămare, câtă vreme, prin decizia recurată, instanţa de apel a statuat că proba nu era utilă, întrucât exteriorizarea consimţământului reclamantei a fost probată într-o altă manieră decât prin valorificarea semnăturii de pe contract.

Prin aceste considerente s-a motivat respingerea motivului de apel, dar ele sunt deopotrivă lămuritoare şi în legătură cu lipsa de pertinenţă a aceleiaşi probe în raport cu calea de atac ordinară, context în care este nefondat şi argumentul prin care recurenta susţine că art. 302 C. proc. civ. obliga instanţa de apel să efectueze verificarea de scripte.

Instanţa de prim control judiciar a subordonat pronunţarea asupra probei unei eventuale soluţii de anulare a sentinţei primei instanţe; refuzul său de a declanşa verificarea de scripte nu este, aşadar, consecinţa aplicării art. 302 C. proc. civ. şi, ca urmare, obiecţia recurentei privind caracterul imperativ al normei nu interesează legalitatea deciziei atacate.

Deşi instanţa de recurs nu poate cenzura aprecierea judecătorilor apelului asupra concludenţei şi utilităţii mijlocului de probă - cu privire la care, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanţa de control judiciar devolutiv este suverană - va analiza legalitatea validării manifestării tacite de voinţă, în contextul criticii ce vizează aplicarea art. 1.240 C. civ., subsumată în mod greşit de autoarea căii de atac motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează aplicarea normei de drept material reglementată de art. 1.240 alin. (2) C. civ., critica va fi reîncadrată şi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta afirmă că dispoziţia legală este incidentă numai în cazul în care comportamentul nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice corespunzătoare, că tăcerea este lipsită de valoare juridică, iar inacţiunea sa nu avea vocaţia de fi echivalată cu consimţământul.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a dat efect juridic tăcerii sau inacţiunii autoarei demersului judiciar - neîncălcând, deci, art. 1.196 alin. (2) C. civ. -, ci a expus, a analizat şi a validat un întreg complex comportamental de acţiuni - achitarea facturilor, semnarea şi ştampilarea unor procese-verbale de recepţie - care, suprapuse necontestării operaţiunii juridice încheiate, legitimează aplicarea art. 1.240 alin. (2) C. civ.

Aprecierea pe care curtea de apel a dat-o circumstanţelor factuale - al cărei rezultat este validarea consimţământului tacit al reclamantei - priveşte probatoriul şi nu poate face obiectul cenzurii în recurs.

Criticile aduse modului de aplicare a legii sunt nefondate, întrucât ignoră distincţia dintre negotium iuris, manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi instrumentum probationis, suportul material care o consemnează.

Reclamanta a invocat lipsa totală a consimţământului şi nulitatea absolută a înscrisului defăimat - privit, deci, ca instrumentum, prin trimitere la art. 1.254 alin. (1) C. civ., însă susţinerile sale au fost dintru început antagonice, întrucât prin actul sesizator recunoştea, totodată, operaţiunea juridică, arătând că "A. a colaborat în perioada 2006-2019 exclusiv cu firma C., închiriind de la aceasta echipamente de filmare şi accesorii aferente (…)".

Astfel conturată, operaţiunea juridică reprezintă o locaţiune de bunuri mobile, care poate fi valid încheiată consensual, în raport cu art. 1.781 C. civ., prin exteriorizarea consimţământului părţilor în oricare dintre cele trei forme prevăzute de art. 1.240 C. civ., verbal, în scris sau tacit.

Aceasta este raţiunea pentru care, în raport cu starea de fapt conturată de prima instanţă şi pe care a confirmat-o, curtea de apel a statuat că este irelevantă verificarea semnăturii de pe instrumentum, câtă vreme voinţa pentru încheierea negotium, în sensul art. 1.240 alin. (2) C. civ., rezultă din ansamblul factual reliefat chiar de autoarea demersului judiciar.

Aşadar, opus susţinerilor recurentei, decizia recurată nu afirmă că, prin plata facturilor pe care s-a menţionat numărul şi data unui contract, partea şi-a însuşit conţinutul lui, ci că, prin această conduită inechivocă, şi-a manifestat consimţământul tacit pentru încheierea operaţiunii juridice.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul şi, în baza art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 189A/10.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. la plata către intimata S.C. B. S.R.L. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2024.