Contractual penalty for delayed delivery: extinction of seller's delivery obligation upon expiry of contractual term and allocation of buyer's failure to provide transport

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 520.000 RON reprezentând penalităţi contractuale datorate în temeiul art. 6.3 din contractul de cumpărare nr. x/29.10.2020.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 263/2022 din data de 26 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 9.520 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 389 din 26 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

De asemenea, prin decizia nr. 446 din 6 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost admisă cererea pârâtei B. S.R.L. de completare a deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022, fiind completată decizia în sensul obligării apelantei-reclamante să plătească intimatei-pârâte suma de 5.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel, reduse.

3. Împotriva deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022 şi a deciziei nr. 446 din 6 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziilor recurate, cu consecinţa admiterii apelului reclamantei şi, implicit, a cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.270, 1.350, 1.412 şi 1.556 C. civ., arătând că instanţa de apel a reţinut greşit că termenul de executare a obligaţiei de livrare este un termen extinctiv a cărui nerespectare conduce la stingerea obligaţiei şi că, ulterior datei de 16.11.2020, pârâta nu mai avea obligaţia de a preda, deşi, potrivit clauzei art. 10.8, contractul este valabil până la executarea integrală a obligaţiilor asumate.

De asemenea, a susţinut reclamanta faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1.321 C. civ., instanţa de apel reţinând greşit că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite executarea obligaţiilor asumate de pârâtă, deşi contractul nu a fost executat integral, nu a existat vreun acord de voinţă cu privire la încetarea acestuia, niciuna dintre părţi nu a solicitat denunţarea, nu a fost invocată imposibilitatea fortuită de executare şi nu există în contract nicio condiţie suspensivă şi/sau rezolutorie.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.556 C. civ., în cauză nefiind întrunite condiţiile invocării de către pârâtă a excepţiei de neexecutare. Mai mult, pârâta nu a invocat excepţia de neexecutare pe durata contractului iar obligaţia de livrare a pârâtei nu s-a stins prin expirarea perioadei stabilite contractual pentru livrarea mărfii, nefiind incident niciunul dintre modurile de stingere a obligaţiei prevăzute de art. 1.615 C. civ.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut interpretarea greşită a prevederilor art. 1.556 C. civ., instanţa de apel reţinând greşit că obligaţia de livrare a mărfii este subsecventă obligaţiei de punere la dispoziţie a mijloacelor de transport, o astfel de interpretare fiind contrară obiectului contractului.

S-a mai invocat, totodată, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.170 şi 1.480 C. civ., întrucât exigenţele bunei-credinţe impuneau pârâtei ca, urmare a notificării reclamantei privind intenţia de prelungire a perioadei de livrare, fie să accepte prelungirea perioadei de livrare, fie să ofere cantitatea de marfă nelivrată.

Într-o altă critică, s-a susţinut interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1.510 şi 1.511 C. civ., întrucât, potrivit art. 6.4 din contract, pârâta era obligată să livreze marfa, iar reclamanta era ţinută numai să plătească preţul, punerea la dispoziţie a graficului de livrare sau a mijloacelor de transport fiind simple acte pregătitoare în vederea executării obligaţiilor principale.

Potrivit reclamantei, chiar dacă neexecutarea integrală a contractului i-ar fi imputabilă, ca urmare a neindicării graficului de livrare şi a lipsei punerii la dispoziţie a mijloacelor de transport, pârâta avea oricum obligaţia de a o pune în întârziere pe reclamantă şi de a oferi executarea propriei obligaţii pentru a transfera astfel riscul neexecutării conform art. 1.511 C. civ.

Având în vedere motivele de nelegalitate a deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022, ca o consecinţă, reclamanta a arătat că şi decizia de completare nr. 446 din 6 decembrie 2022, prin care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în apel, este nelegală.

La data de 5 aprilie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata B. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 25 aprilie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L.

4. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recurenta invocă incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii de drept material: art. 1.270, 1.350 şi 1.412 C. civ., art. 1.321 C. civ., art. 1.556 C. civ. şi art. 1.615 C. civ., art. 1.170 şi 1.480 C. civ., art. 1.510 şi 1.511 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă în susţinerea căii extraordinare de atac, "Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Rolul curţii de casaţie, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este de a realiza un control judiciar de legalitate a deciziei instanţei de apel, în cadrul căruia se verifică numai conformitatea hotărârii cu dreptul substanţial aplicabil.

Rezultă astfel că situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale ale judecării fondului şi modalitatea de apreciere a probatoriului se impun întocmai în faţa instanţei de recurs, excedând controlului judiciar cu care aceasta este prin lege învestită.

Prin urmare, judecata în recurs este limitată exclusiv la aspecte de legalitate.

În cauză, se reţine că, potrivit unor prime critici, se susţine nelegalitatea deciziei din apel prin raportare la dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.412 şi art. 1.556 C. civ.

Reclamanta invocă, în esenţă, interpretarea greşită a clauzelor contractuale, instanţa de apel stabilind eronat că obligaţiile asumate de pârâtă puteau fi executate numai în perioada de livrare respectiv 02.11.2020-16.11.2020, fără a lua în considerare clauza art. 10.8, potrivit căreia pârâta era ţinută de obligaţia de livrare a întregii cantităţi de marfă prevăzute în contract până la îndeplinirea ei integrală. Pretinde reclamanta că, în acest fel, s-a stabilit greşit durata de executare a obligaţiilor contractuale, cu consecinţa exonerării pârâtei cu privire la obligaţia de livrare ulterior datei de 16.11.2020, contrar art. 1.556 C. civ.. Totodată, în opinia părţii, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că obligaţia întocmirii graficului de livrare în vederea preluării-predării mărfii ar fi aparţinut reclamantei.

Înalta Curte, verificând decizia atacată, constată că instanţa de apel a supus analizei sale şi a interpretat clauzele contractuale în mod sistematic, unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, astfel cum impune art. 1.267 C. civ., stabilind în mod corect voinţa concordantă a părţilor.

Astfel, instanţa de apel a examinat clauza art. 10.8, pe care a interpretat-o coroborat cu art. 6 din contract, concluzia exprimată fiind aceea că perioada de livrare agreată este de esenţa convenţiei părţilor.

Tot ca urmare a unei corecte analize şi interpretări a contractului, a stabilit instanţa de apel că părţile nu şi-au asumat obligaţia de a a încheia un act adiţional în vederea prelungirii perioadei de livrare, neexistând nicio clauză contractuală în acest sens, oferta reclamantei făcută după data de 16.11.2020 nefiind acceptată de pârâtă.

Or, deşi recurenta a invocat buna-credinţă în executarea prestaţiilor asumate în temeiul contractului, se constată că, în lipsa unei obligaţii convenţionale sau legale, pârâtei nu i se poate imputa în mod valabil obligaţia de a prelungi perioada de livrare.

În consecinţă, corect a stabilit prima instanţă de control judiciar că obligaţia pârâtei de livrare trebuia executată în perioada agreată contractual, reţinând, totodată, că împlinirea termenului a avut ca efect stingerea obligaţiei de livrare, conform art. 1.412 C. civ.

În egală măsură, sunt întemeiate apărările pârâtei formulate pe calea întâmpinării la recurs potrivit cărora însăşi reclamanta a trasat cauza cererii de chemare în judecată, prin faptul că şi-a întemeiat pretenţiile pe art. 6.3 din contract, invocând nelivrarea întregii cantităţi de marfă în perioada de livrare prevăzută de art. 6.1, aşa încât, conform art. 9 alin. (2) şi 22 alin. (6) Cod procedură, nu este posibilă modificarea cauzei juridice, în sensul extinderii perioadei de executare după data prevăzută în contract.

Susţinerile reclamantei sunt, totodată, contrazise de dispoziţiile art. 6.3 din convenţia părţilor, menite să sancţioneze culpa pârâtei de a nu executa în întregime contractul în intervalul 02.11.2020 - 16.11.2020, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, cu ocazia validării raţionamentului primei instanţe.

Concluzionând, contrar alegaţiilor recurentei, instanţa de apel a analizat şi a interpretat corect clauzele contractuale, stabilind corect voinţa concordantă a părţilor şi determinând corect prestaţiile asumate de către acestea, precum şi perioada de executare a contractului, la finalul căreia obligaţia de livrare a pârâtei a încetat, dispoziţiile art. 1.412 C. civ. fiind respectate.

Aşa fiind, cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., Înalta Curte reţine că, sub aspectul stabilirii culpei contractuale, recurenta invocă preponderent aspecte de fapt care nu pot fi reapreciate în recurs.

Instanţa de apel, ca urmare a analizării probelor, a comunicărilor realizate între partenerii contractuali, a modului de executare a obligaţiilor contractuale, precum şi a atitudinii subiective a părţilor, a stabilit culpa exclusivă a reclamantei în ceea ce priveşte neexecutarea integrală a contractului, aceasta având obligaţia de a-şi exprima opţiunea de preluare a mărfii şi de a trimite mijloacele de transport în intervalul 02.11.2020-16.11.2020, chiar şi în lipsa unui grafic de livrare întocmit de comun acord cu cocontractantul.

Privitor la ordinea de executare a obligaţiilor, s-a reţinut judicios că, exceptând plata preţului, obligaţia principală a reclamantei în calitate de cumpărător era aceea de a prelua marfa, pârâta având obligaţia corelativă de a o preda, însă, pentru a intra în posesia mărfii, reclamanta, în calitate de cumpărător avea obligaţia, ce îi revenea într-o mai mare măsură decât pârâtei, de a întocmi graficul de livrare dar, mai cu seamă, obligaţia de a pune la dispoziţie mijloacele de transport necesare în vederea preluării mărfii.

Or, valorificând probele din dosar, instanţa de apel a reţinut neexecutarea de către reclamantă a oricăror demersuri de preluare a mărfii în interiorul perioadei de livrare prevăzute contractual.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1.321 C. civ., reclamanta susţinând teza rămânerii în fiinţă şi a eficacităţii contractului între părţi, întrucât nu a survenit nicio cauză de încetare, se reţine că instanţa de apel a analizat corect dispoziţiile art. 10.8 şi 6.1 din contract, stabilind că era de esenţa contractului ca reclamanta să îşi manifeste opţiunea de a cumpăra până la 16.11.2020, ceea ce nu s-a întâmplat, aşa cum s-a concluzionat pe baza probelor analizate.

Referitor la neîntocmirea graficului de livrare şi a modului de lucru statornicit între părţi, reclamanta se limitează în a relua criticile deja analizate, exprimându-şi simplul dezacord în raport cu stabilirea culpei sale contractuale, şi nu motive distincte, de nelegalitate, a deciziei recurate.

În orice caz, trebuie subliniat că instanţa de apel nu a ignorat modalitatea în care părţile au conlucrat anterior, ci a reţinut că reclamanta, în interiorul perioadei de livrare, nu şi-a manifestat intenţia de cumpărare şi a restului de marfă rămas în depozitul pârâtei, opţiune care s-ar fi putut materializa fie prin propunerea sau întocmirea graficului de livrare, fie trimiterea mijloacelor de transport în vederea preluării efective a mărfii.

Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1.556 C. civ., ca urmare a faptului că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile invocării de către pârâtă a excepţiei de neexecutare, vizează aspecte de eventuală netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate.

Excepţia de neexecutare este un mijloc de apărare, invocat de pârâtă pentru a obţine respingerea pretenţiilor reclamantei întemeiate pe art. 6.3 din contract, prin care s-a susţinut că neexecutarea integrală a contractului în perioada de livrare se justifică prin aceea că reclamanta însăşi nu a cerut livrarea întregii cantităţi de marfă convenite.

Susţinerile părţilor pe aceste aspecte au fost supuse analizei instanţei de apel care şi-a întemeiat concluziile în urma aprecierii şi valorificării probatoriului administrat.

Dimpotrivă, în recurs nu pot fi reanalizate probele în vederea reaprecierii situaţiei de fapt deja stabilite de către instanţele devolutive, în cadrul căreia s-a reţinut că reclamanta, în perioada 02.11.2020 - 16.11.2020, şi-a exprimat intenţia de a cumpăra numai o parte din întreaga cantitate de marfă ţinută la dispoziţia sa de către pârâtă.

Instanţa de apel, în raport cu situaţia de fapt reţinută, a interpretat şi a aplicat corect art. 1.556 C. civ., stabilind că reclamantei îi revenea obligaţia de a notifica intenţia de cumpărare, fie prin întocmirea graficului de livrare, fie prin deplasarea la locul de livrare în vederea preluării efective a mărfii.

Înalta Curte, din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale, constată că instanţa de apel, urmare unei interpretări corecte a legii şi a contractului, a stabilit corect atât obligaţiile asumate de părţi, cât şi ordinea de executare a acestora, obligaţia pârâtei de a preda marfa, în calitate de vânzător, fiind subsecventă obligaţiei reclamantei de a-şi manifesta opţiunea de preluare, în calitate de cumpărător.

Prin urmare, instanţa de apel corect a stabilit caracterul întemeiat al excepţiei de neexecutare, având în vedere că, deşi contractul nu a fost executat integral, nu se poate reţine o culpă a pârâtei sau o neexecutare nejustificată din partea acesteia. Ca o consecinţă, nici nu mai putea fi analizată răspunderea civilă contractuală.

Cu toate acestea, instanţa de apel a păşit la analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale, ocazie cu care a stabilit că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei în conformitate cu art. 6.3 din contract, responsabilitatea pentru neexecutarea integrală a contractului aparţinând reclamantei.

În continuare, criticile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.270, art. 1.170 şi art. 1.480 C. civ. referitoare la executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor sunt neîntemeiate, întrucât pârâta era ţinută să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă strict în interiorul perioadei de livrare, nu şi în afara acesteia, instanţa de apel reţinând corect că intervalul de livrare agreat nu a fost prelungit prin act adiţional.

Aşadar, reclamanta pretinde neîntemeiat că la data de 16.11.2020, urmare notificării intenţiei de prelungire a perioadei de livrare, pârâta ar fi avut obligaţia, fie de a accepta să prelungească perioada de livrare, fie de a oferi cantitatea de marfă rămasă nelivrată, o astfel de obligaţie neexistând în contract, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, susţinerile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.510 şi art. 1.511 C. civ. nu pot fi avute în vedere, fiind formulate omisso medio, câtă vreme prevederile legale de care se prevalează reclamanta în recurs nu au fost invocate în faţa instanţei de apel.

Înalta Curte impune astfel concluzia că motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, recursul formulat împotriva deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022 fiind nefondat.

Dat fiind că nu au fost identificate motive de nelegalitate a deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022, în mod corect fiind respins apelul reclamantei, rezultă că nu pot fi reţinute vicii de nelegalitate nici în privinţa deciziei de completare nr. 446 din 6 decembrie 2022, prin care reclamanta, în calitate de parte care a pierdut procesul în apel, în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor ocazionate pârâtei în această etapă procesuală, conform art. 453 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziilor nr. 389 din 26 octombrie 2022 şi nr. 446 din 6 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta A. S.R.L. la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 4.760 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziilor nr. 389 din 26 octombrie 2022 şi nr. 446 din 6 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.