VAT limitation period starting point for non-cash capital contributions and contradictory appellate reasoning

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 23 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019 reclamanta Compania Naţionala de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.A., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 4.517.460 RON, în temeiul facturii seria x 16 AAA nr. x/29.07.2016, reprezentând contravaloare TVA, aferent aportului adus de către reclamantă la capitalul social al pârâtei, precum şi la plata sumei de 1.293.778,27 RON aferente facturilor x nr. x/28.01.2019 şi x nr. x/10.07.2019, reprezentând dobândă legală penalizatoare, ca urmare a neachitării la cadenţă a facturii seria x 16 AAA nr. x/29.07.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3021 din 3 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Compania Naţionala de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A.

Prin decizia nr. 1532 din 12 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimată a sumei de 11.325,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în apel.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Compania Naţionala de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Recurenta, după o expunere a situaţiei de fapt, a invocat motivarea contradictorie a deciziei recurate, având în vedere constatările referitoare la prescripţie. Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.517 C. civ., spre deosebire de prima instanţă care stabilise anterior incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Tot în sensul unei motivări contradictorii, s-a învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut că faptul generator al plăţii TVA-ului este reprezentat de Hotărârea A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016 şi în raport cu care reclamanta a introdus acţiunea în termenul general de prescripţie, totuşi, aceeaşi instanţă a arătat că, prin depunerea acţiunii la 18.08.2019, a fost depăşit termenul de prescripţie.

De asemenea, a mai arătat reclamanta că nu i-au fost analizate susţinerile privind recunoaşterea voluntară a datoriei de către pârâtă prin semnarea extrasului de cont nr. 5499/05.02.2017 cu ocazia inventarierii anuale, fiind încălcate, totodată, dispoziţiile art. 2.538 C. civ.

Reclamanta a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., arătând că, faţă de respingerea cererii de emitere a unei ordonanţe de plată pentru aceeaşi pretenţie, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, soluţia asupra excepţiei prescripţiei depinde de soluţia asupra fondului cauzei, astfel încât se impunea analiza pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.

De asemenea, a arătat reclamanta că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.500 - 2.503, art. 2.517, art. 2.523, art. 2.537 şi art. 2.538 C. civ., prevederi care au preluat conţinutul dispoziţiilor art. 1, 3, 7 art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

S-a mai învederat şi încălcarea art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanţa de apel neluând în considerare că taxa a devenit exigibilă la momentul adoptării Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016, în raport cu care acţiunea a fost introdusă în termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 110 din Legea nr. 207/2015.

Totodată, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 270 alin. (7) şi art. 282 alin. (1) Codul fiscal. S-a arătat în acest sens că faptul generator al TVA intervine la data livrării, în cauză majorarea capitalului social al pârâtei realizându-se în iulie 2016, respectiv în termenul prevăzut de art. 219 din Legea nr. 31/1990, astfel încât cota TVA aplicabilă este de 20%.

La data de 24 martie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A. S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, intimata-pârâtă A. S.A. a formulat recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi înlăturarea considerentelor prin care instanţa de apel, pe de o parte, a analizat motivul de întrerupere a prescripţiei invocat de reclamantă prin raportare la art. 2.539 alin. (2) C. civ. şi la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2019 iar, pe de altă parte, a reţinut că dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la momentul adoptării Hotărârii AGEA nr. 6/15.06.2016.

S-au solicitat de asemenea, cheltuieli de judecată.

Potrivit unor prime critici, pârâta a susţinut că decizia recurată este nemotivată cu privire la apărarea acesteia din cuprinsul întâmpinării constând în inadmisibilitatea invocării direct în apel de către reclamantă a unei cauze de întrerupere a prescripţiei, sub acest aspect fiind incident motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a argumentat, în acest sens, că, prin apelul formulat, reclamanta a pretins că introducerea cererii din prezentul dosar în termen de 6 luni de la soluţionarea definitivă a ordonanţei de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 (soluţionat în calea de atac a acţiunii în anulare sub nr. x/2019) conduce la aplicarea prevederilor art. 2.539 alin. (2) C. civ. şi, prin urmare, la întreruperea prescripţiei, deşi cauza de întrerupere a prescripţiei nu a fost invocată prin răspunsul la întâmpinare depus în faţa primei instanţe.

Cu titlu subsidiar, având în vedere că, în condiţiile arătate, instanţa de apel nu putea analiza în soluţionarea apelului pretinse motive de întrerupere a prescripţiei care nu au fost invocate în faţa primei instanţe, a invocat pârâta încălcarea efectul devolutiv al apelului determinat de ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi prevederile art. 478 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Tot în susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, faţă de împrejurarea că instanţa de apel a stabilit momentul de început al termenului de prescripţie ca fiind data adoptării Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 210, art. 65 alin. (1), art. 204, art. 212, art. 113 lit. f), art. 215 şi 115 din Legea nr. 31/1990 şi respectiv art. 1.883 şi 1.896 C. civ., care nu au fost invocate de părţi şi nici puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Potrivit altor critici, s-a invocat nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a pretinde TVA-ul aferent aportului în natură a început să curgă la data adoptării Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016, fiind încălcate dispoziţiile art. 134, 134 1 alin. (1) şi art. 1342 Codul fiscal 2003, ceea ce atrage, în opinia pârâtei, incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 26 aprilie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A., cu privire la recursul incident formulat de pârâtă, prin care s-a invocat excepţia netimbrării/insuficientei timbrări a recursului incident şi, în subsidiar, s-a solicitat respingerea acestuia. De asemenea, s-a susţinut admiterea recursului principal, fiind reiterate motivele din cuprinsul acestuia.

La data de 31 august 2023 fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de A. S.A.

4. Înalta Curte, analizând recursurile formulate în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine următoarele considerente:

În cauză au fost formulate două recursuri. Se reţine că recurenta-reclamantă şi-a subsumat criticile ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. iar pârâta a invocat motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

Înalta Curte, procedând la calificarea criticilor formulate în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, reţine că susţinerile reclamantei privind motivarea contradictorie a instanţei de apel se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşadar, atât reclamanta, cât şi pârâta au susţinut critici care se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În consecinţă, recursurile vor fi examinate împreună, prin considerente comune, analiza motivelor de recurs urmând a se face în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre acestea asupra examinării celorlalte.

Or, analizând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, fiind întemeiată critica formulată în acest sens.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, ca atare, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

În cauză, problema de drept litigioasă vizează momentul la care a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata taxei pe valoarea adăugată ca urmare a aportului în natură realizat de reclamantă la capitalul social al pârâtei.

Curtea de apel, ca instanţă de prim control judiciar, era ţinută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor şi apărărilor părţilor şi o analiză reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse spre verificare.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, dar a înlocuit considerentele în justificarea acesteia.

Astfel, a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 65 alin. (1), art. 113 lit. f), art. 115 alin. (1) şi (2), art. 204, art. 210 alin. (1), art. 212 şi art. 215 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1.883 şi art. 1.896 C. civ., al căror conţinut a fost redat în cuprinsul considerentelor, aportul în natură se efectuează prin transferul drepturilor asupra bunurilor aportare şi predarea efectivă a acestora, în cauză aceste două condiţii fiind îndeplinite, întrucât predarea bunurilor s-a realizat în perioada 2004-2009 iar transferul a avut loc la momentul Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016. A concluzionat că exigibilitatea TVA-ului aferent aportului în natură a intervenit la data adoptării Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016, dată la care naşterea dreptului a fost sau sau ar fi trebuit să fie cunoscută de reclamantă şi în raport cu care termenul de prescripţie prevăzut de art. 2.517 C. civ. s-a împlinit anterior introducerii acţiunii.

Or, prima instanţă stabilise anterior că factorul generator al TVA l-a reprezentat livrarea bunurilor, care a avut loc în perioada 2004-2011, termenul de prescripţie începând să curgă de la data procesului-verbal de recepţie finală nr. x din 04.04.2011, moment în raport cu care a stabilit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă. S-a mai reţinut că adoptarea Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016 şi emiterea facturii x/29.07.2016 nu puteau avea drept consecinţă schimbarea cursului prescripţiei. Referitor la data Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016, prima instanţă a arătat că, şi prin raportare la această dată, acţiunea este prescrisă.

Totodată, se reţine că în apel părţile au exprimat poziţii ireconciliabile privitor la începutul termenului de prescripţie şi actele normative incidente. Pe de o parte, prin cererea de apel reclamanta a susţinut că prescripţia a început să curgă de la data scadenţei facturii x/29.07.2016, respectiv 29.08.2016, în cauză fiind incidente dispoziţiile C. civ. 2011 şi ale Codul fiscal, iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958, aşa cum greşit a reţinut tribunalul. De asemenea, a invocat şi incidenţa cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ.. Pe de altă parte, pârâta s-a apărat invocând aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, sens în care a arătat că, pentru fiecare dintre livrările efectuate în perioada 2004-2009, a curs un termen distinct de prescripţie, calculat de la data livrării.

Fiind supusă analizei instanţei de apel incidenţa, fie a Decretului nr. 167/1958, fie a C. civ. 2011, care se exclud reciproc, dat fiind şi Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, se impunea ca instanţa de apel să stabilească argumentat, într-o manieră clară şi lipsită de echivoc, momentul de început al termenului de prescripţie şi, în raport cu acesta, dispoziţiile legale aplicabile în materie de prescripţie.

În cauză, stabilirea începutului termenului de prescripţie la data livrării bunurilor, deci anterior 1 octombrie 2011, atrăgea incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, în timp ce stabilirea acestui moment ulterior intrării în vigoare a C. civ. 2011, respectiv la data Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016 antrena aplicarea dispoziţiilor acestuia din urmă, cu posibilitatea analizării şi a cazurilor de întrerupere a prescripţiei de care se prevalează reclamanta.

Prin urmare, era determinant ca instanţa de apel să tranşeze disputa părţilor cu privire la acest aspect, printr-o analiză argumentată şi clară a criticilor şi apărărilor formulate.

Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că ambele părţi au fost de acord că faptul generator al plăţii TVA este reprezentat de livrarea bunurilor aportate la capitalul social al pârâtei şi că exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.

Pe de altă parte, a relevat aceeaşi instanţă că, în timp ce reclamanta asociază faptul generator şi exigibilitatea TVA-ului la data adoptării hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016, prin care s-a decis majorarea capitalului social al pârâtei, cu aportul în natură aferent imobilizărilor incorporale livrate acesteia din urmă în intervalul 2004-2009, pârâta relaţionează faptul generator cu momentul livrării bunurilor, respectiv cel mult cu data încheierii între părţi a procesul-verbal de recepţie finală a acestor imobilizări - 04.04.2011.

Apoi, după redarea dispoziţiilor apreciate ca fiind relevante din Legea nr. 31/1990, asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel, printr-o argumentaţie extrem de sumară, a arătat că reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dreptul său la data adoptării Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016 şi că termenul de prescripţie prevăzut de art. 2.517 C. civ. s-a împlinit anterior introducerii acţiunii.

Prin urmare, instanţa de apel s-a referit în considerentele sale atât la momentul livrării bunurilor aportate, cât şi la momentul adoptării hotărârii de majorare a capitalului social, prin aceste constatări de fapt distincte şi contradictorii făcând loc echivocului, câtă vreme operaţiunile arătate au relevanţă diferită din perspectiva stabilirii începutului termenului de prescripţie şi, inclusiv, a dispoziţiilor legale incidente.

Or, considerentele deciziei recurate nu relevă caracterul precis, necontradictoriu şi convingător al concluziei formulate ori al raţionamentului avut în vedere la pronunţarea soluţiei, din care să rezulte că instanţa de apel a stabilit cu claritate momentul de început al termenului de prescripţie, răspunzând problemelor de fapt şi de drept ce i-au fost supuse spre analiză, cu atât mai mult cu cât prima instanţă stabilise un alt început al termenului de prescripţie şi, prin urmare, incidenţa unei alte legi, respectiv a Decretului nr. 167/1958.

Înalta Curte impune astfel concluzia că motivarea instanţei de apel este contradictorie întrucât, faţă de considerentele primei instanţe şi punctele de vedere exprimate de părţi, instanţa de apel nu a stabilit clar şi neechivoc momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie şi, în raport cu acesta, dispoziţiile legale aplicabile.

Viciul nemotivării hotărârii vizează şi ipoteza motivelor contradictorii, astfel încât decizia instanţei de apel se impune a fi casată, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca o consecinţă, criticile părţilor privind neanalizarea, pe de o parte, a cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2.538 C. civ. invocat de reclamantă iar, pe de altă parte, a apărărilor pârâtei vizând inadmisibilitatea invocării pentru prima dată în apel a cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut la art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., inclusiv susţinerile pe care părţile le-au enunţat în subsidiar, nu se mai impun a fi examinate.

Concluzionând, faţă de incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în rejudecare, instanţa de apel va verifica raţionamentul primei instanţe prin prisma criticilor concrete ce i-au fost deduse judecăţii prin cererea de apel dar şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, urmând a stabili motivat, clar şi lipsit de echivoc momentul de început al termenului de prescripţie cu privire la dreptul material la acţiune al reclamantei şi, în funcţie de acesta, prevederile legale aplicabile.

Totodată, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat de pârâtă, se reţine caracterul întemeiat al criticii prin care pârâta a susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii, ca urmare a omisiunii instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi respectiv art. 1.883 şi art. 1.896 C. civ.

Deşi, în ceea ce priveşte faptul generator al plăţii TVA, niciuna dintre părţi nu a invocat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 ori ale art. 1.883 şi art. 1.896 C. civ., atât reclamanta cât şi pârâta prevalându-se de dispoziţiile Codul fiscal, instanţa de apel şi-a întemeiat considerentele pe dispoziţiile art. 65 alin. (1), art. 113 lit. f), art. 115 alin. (1) şi (2), art. 204, art. 210, art. 212 şi art. 215 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 31/1990 şi respectiv pe cele ale art. 1.883 şi art. 1.896 C. civ., concluzionând că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă la data adoptării Hotărârii A.G.E.A. nr. 6/15.06.2016.

Reţinând incidenţa dispoziţiilor sus-arătate din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 1.883 şi art. 1.896 C. civ., direct în considerentele deciziei pronunţate, fără ca, în prealabil, să le fi pus în discuţia părţilor, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut la art. 14 C. proc. civ.. Părţile, nu doar că au fost surprinse de argumentaţia instanţei de apel dar, în acelaşi timp, au fost vătămate şi din perspectiva dreptului lor la apărare, prevăzut la art. 13 C. proc. civ., fiindu-le suprimată posibilitatea de a îşi exprima poziţia cu privire la incidenţa unor prevederi legale pe care nu le-au avut în vedere.

În cele din urmă, se observă că atât reclamanta, cât şi pârâta au formulat critici subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Reclamanta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.500 - 2.503, art. 2.517, art. 2.523, art. 2.537 şi art. 2.538 C. civ. şi art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. A mai susţinut reclamanta şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 270 alin. (7) şi art. 282 alin. (1) Codul fiscal. La rândul său, pârâta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 134, 134 1 alin. (1) şi art. 1342 Codul fiscal 2003.

Înalta Curte constată însă că, în raport cu incidenţa cazurilor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în cauză nefiind stabilite cu precizie dispoziţiile de drept substanţial incidente, nu se poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al aceluiaşi articol, care vizează interpretarea, aplicarea greşită sau încălcarea dreptului material.

Prin urmare, fiind întemeiate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1532 din 12 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Raportat la soluţia de admitere a recursurilor şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părţi nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1532 din 12 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.