Cassation dismissed: lease termination bars tort damages for loss of use despite urban planning delays

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MOGOŞOAIA, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Mogoşoaia, str. x, Ilfov, în suprafaţă de 6.668 mp, având număr de Carte Funciară x a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, (tarla x, Parcela A564) evaluată provizoriu la 360.0072 Euro, începând cu data de 30 octombrie 2016 până la 30 octombrie 2019, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Mogoşoaia, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 6.668 mp, având număr de Carte Funciară x a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, de la 31.10.2019 şi până la modificarea planurilor de urbanism, astfel încât să poată folosi terenul în scopul pentru care a fost achiziţionat, respectiv realizarea de construcţii, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1247 din 12 aprilie 2021, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MOGOŞOAIA.

Prin decizia civilă nr. 2034 din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1247 din 12 aprilie 2021 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 17 februarie 2022.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În primul rând, autoarea căii de atac a susţinut faptul că decizia civilă nr. 2034 din 19 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi se impune a fi casată, deoarece instanţa de apel nu a respectat principiul contradictorialităţii.

Art. 14 alin. (6) din C. proc. civ. stabileşte în mod expres că "instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Aşadar, principiul contradictorialităţii presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Cu toate acestea, principalul motiv pentru care instanţa de prim control judiciar a respins apelul formulat de reclamantă a avut la bază faptul că pretenţiile acesteia vizând contravaloarea lipsei de folosinţă sunt solicitate pentru o perioadă ulterioară rezilierii contractului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut:

"(...) chiar dacă partea ar fi reuşit să dovedească că avea dreptul să construiască, prejudiciul pretins nu există şi nu este în legătură cu fapta ilicită, pentru mai multe argumente: partea se raportează la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în relaţie cu preţul de închiriere a terenului în zonă, începând cu data de 30.10.2016 şi până la modificarea planurilor de urbanism, deci pentru o perioadă ulterioară rezilierii contractului de leasing" (paragraful 5, pagina 7).

Or, contrar normelor imperative prevăzute de lege, instanţa de apel nu a pus în discuţie rezilierea contractului prin raportare la administrarea din oficiu a probei cu înscrisuri, respectiv a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, cu atât mai mult cu cât obiectul acelui litigiu viza constatarea nulităţii absolute a contractului de leasing.

Este evident că între noţiunea de reziliere şi nulitatea contractului există o diferenţă majoră, aşa încât apelanta-reclamantă nu avea cum să anticipeze că instanţa de judecată s-ar fi gândit că, prin administrarea din oficiu a unei hotărâri în care se analizează strict nulitatea contractului, în realitate aceasta se referea la rezilierea contractului de leasing.

Prin urmare, în eventualitatea în care instanţa de apel ar fi pus în discuţie rezilierea contractului prin raportare la proba administrată din oficiu, apelanta ar fi avut posibilitatea de a face dovada concretă a faptului că a intervenit rezilierea contractului de leasing, cu atât mai mult cu cât nicio instanţă de judecată nu a analizat îndeplinirea condiţiilor rezilierii.

Lipsa intervenirii rezilierii a fost constatată inclusiv prin decizia civilă nr. 1177 din 4 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în cuprinsul căreia s-a stabilit în mod expres că judecătorul sindic nu a statuat în concret asupra deciziei de reziliere a contractului de leasing nr. x/25.06.2008, ci numai asupra posibilităţii juridice de reziliere a contractelor de leasing prin prisma art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (...)" (pagina 8, paragraful 3).

Prin aceeaşi decizie Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "în speţă, contractele de leasing sunt în derulare" (pagina 8, paragraful 4), fapt care demonstrează încă o dată că instanţa de apel nu putea pronunţa o hotărâre întemeiată pe rezilierea contractului de leasing, deoarece în niciun moment aceasta nu a intervenit.

Mai mult, pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat, nici măcar nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

În momentul în care instanţa de apel a pus în discuţie administrarea probei din oficiu, apelanta-reclamantă nu s-a opus încuviinţării, motivând că hotărârile respective vizau nulitatea absolută a contractului.

Prin faptul că nu a fost pusă în discuţie rezilierea contractului raportat la administrarea din oficiu a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, societatea reclamantă a fost vătămată în mod direct, fiindu-i îngrădit dreptul la apărare, respectiv dreptul de a face dovada că în niciun moment nu a intervenit rezilierea contractului, aşa încât respingerea apelului pentru aceste motive este netemeinică şi nelegală, impunându-se casarea hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată, cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că a respins apelul formulat de reclamantă, apreciind, în mod eronat, că ar fi intervenit rezilierea contractului de leasing.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că rezilierea ar fi intervenit ca urmare a faptului că în "(...) procesul-verbal al adunării creditorilor, se arată atât refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe un teren de către finanţator, dar şi că judecătorul-sindic a apreciat rezilierea contractului de leasing ca fiind validă" (paragraful 7, fila x din hotărârea atacată)

Or, contrar celor reţinute, rezoluţiunea judiciară trebuie constatată de către o instanţă de judecată, care să analizeze in concreto dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile rezilierii contractului.

Până în momentul de faţă nu există o hotărâre judecătorească prin care să fie constatată rezilierea contractului, aşa încât instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că rezilierea contractului a intervenit ca urmare a faptului că în procesul-verbal al adunării creditorilor se arată "refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe un teren de către finanţator", deoarece adunarea creditorilor nu are competenţa de a stabili dacă a intervenit sau nu rezoluţiunea.

În niciun moment nu s-a făcut dovada rezilierii contractului de leasing, iar pe de altă parte, nici instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor rezilierii, aşa încât soluţia acesteia nu se poate întemeia pe dispoziţia rezilierii.

Prin urmare, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să tranşeze îndeplinirea condiţiilor rezilierii contractului de leasing, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, deoarece soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a întemeiat pe aplicarea greşită a normelor de drept material.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă COMUNA MOGOŞOAIA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 28 aprilie 2022 s-a fixat termen la data de 16 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Pe calea recursului său, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac a arătat că nu a fost respectat principiul contradictorialităţii, întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţie rezilierea contractului prin raportare la administrarea din oficiu a probei cu înscrisuri, respectiv a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, cu atât mai mult cu cât obiectul acelui litigiu viza constatarea nulităţii absolute a contractului de leasing.

Astfel, recurenta a menţionat că în situaţia în care instanţa de apel ar fi pus în discuţie rezilierea contractului prin raportare la proba administrată din oficiu, ar fi avut posibilitatea de a face dovada concretă a faptului că a intervenit rezilierea contractului de leasing, cu atât mai mult cu cât nicio instanţă de judecată nu a analizat îndeplinirea condiţiilor rezilierii.

Criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 14 din C. proc. civ. nu vor fi însuşite de Înalta Curte.

Conform acestui text de lege, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Înalta Curte constată că din încheierea de şedinţă publică de la 22 octombrie 2021 la care au avut loc dezbaterile, care face parte integrantă din decizia recurată nr. 2034/19.11.2021, rezultă fără echivoc că ambele părţi şi-au exprimat poziţia cu privire la probele propuse şi încuviinţate, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.

Curtea de Apel Bucureşti a dispus ataşarea hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, faţă de menţiunea existentă în extrasul de carte funciară depus de apelanta-reclamantă la dosarul instanţei de fond, unde era menţionat litigiul în legătură cu imobilul. Totodată, a pus în discuţie necesitatea administrării probei cu aceste înscrisuri în legătură cu dreptul de folosinţă, fiind comunicat câte un exemplar părţilor.

Având în vedere că a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului, apărătorul apelantei-reclamante a arătat că nu se opune administrării probei.

Prin recursul formulat în cauză, recurenta încearcă să acrediteze teza, potrivit căreia instanţa de prim control judiciar ar fi încălcat principiul contradictorialităţii în administrarea probatoriului suplimentat, din oficiu, cu hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte constată că în calea de atac a apelului critica formulată de parte a vizat limitele dreptului de folosinţă asupra imobilului, întrucât prin contractul de leasing financiar nr. x/27.05.2008, părţile contractante au înţeles să limiteze exercitarea dreptului de folosinţă asupra imobilului, instituindu-se în sarcina reclamantei obligaţia de a nu construi pe terenul ce face obiectul contractului de leasing pe toată durata acestuia.

Instanţa de apel a apreciat că este corectă concluzia tribunalului, potrivit căreia reclamanta nu avea dreptul de a construi pentru a pretinde analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este determinată de efectul său devolutiv ce constă în reînnoirea sau reeditarea judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

Fiind învestită cu o acţiune fundamentată pe dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, prin intermediul căreia s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Mogoşoaia, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 6.668 mp, având număr de Carte Funciară x a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, de la 31 octombrie 2019 şi până la modificarea planurilor de urbanism astfel încât să poată folosi terenul în scopul pentru care a fost achiziţionat, respectiv realizarea de construcţii, Curtea de Apel Bucureşti era ţinută a cenzura hotărârea primei instanţe prin raportare la stabilirea situaţiei de fapt, în baza probelor încuviinţate şi administrate.

O atare evaluare a elementelor de fapt era cuprinsă în raţionamentul pe care instanţa de apel era chemată să-l facă, iar aceasta nu implică obligaţia ei de a asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii asupra constatărilor efectuate în timpul procesului de deliberare în scopul aflării adevărului.

Procesul deliberativ, temei al hotărârii judecătoreşti, presupune analiza probelor administrate, în scopul aflării adevărului, ale cărei rezultate se regăsesc în raţionamentul logico-juridic prezentat de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate. O astfel de analiză, necesară stabilirii stării de fapt desprinse şi care se realizează inclusiv prin verificarea şi evaluarea elementelor probatorii ale cauzei, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine doar instanţei.

Proba administrată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti a susţinut concluzia tribunalului cu privire la limitele dreptului de folosinţă, nefiind determinantă la pronunţarea soluţiei în calea de atac a apelului.

Astfel, s-a arătat că apelanta-reclamantă a solicitat, în cauza nr. x/2017*, nulitatea contractului de leasing şi despăgubiri, menţionând că a iniţiat operaţiunile necesare unui proiect imobiliar (certificat de urbanism, cadastru, avize necesare utilităţilor) şi a pretins tocmai faptul că finanţatorul a refuzat nejustificat exprimarea acordului de construire.

Instanţa de apel a reţinut că poziţia apelantei este una oscilantă, deoarece în prezentul litigiu a susţinut faptul că nu a efectuat demersuri de obţinere a acordului finanţatorului, cauzată de lipsa de acţiune a intimatei, iar în dosarul nr. x/2017 a arătat că tocmai finanţatorul a refuzat să îi acorde dreptul de a construi.

Tot în respectiva cauză (x/2017*) s-a indicat rezilierea de către finanţator a contractului de leasing în anul 2016, aspect care rezultă şi din înscrisurile administrate în faţa instanţei de fond, respectiv procesul-verbal al Adunării creditorilor, unde se arată refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe teren de către finanţator, dar şi că judecătorul-sindic a apreciat rezilierea contractului de leasing ca fiind validă.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu se va ţine cont de adresa emisă în anul 2011, depusă în apel, pe care se întemeiază susţinerea apelantei-reclamante în ceea ce priveşte dreptul său de a construi, cât timp, ulterior emiterii adresei, tot partea a acţionat împotriva finanţatorului pentru refuzul de a-i acorda dreptul de a construi.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu respectarea prevederilor art. 14 din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, nu se poate reţine un viciu de nelegalitate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului contradictorialităţii.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată, cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că a respins apelul formulat de reclamantă, apreciind, în mod eronat, că ar fi intervenit rezilierea contractului de leasing.

Înalta Curte reţine că autoarea căii de atac nu arată în memoriul de recurs care sunt normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel, aceasta susţinând faptul că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului de leasing, că nu există o hotărâre judecătorească prin care să fie constatată rezilierea contractului şi nici nu a fost analizată îndeplinirea condiţiilor rezilierii, astfel încât soluţia din apel nu se putea întemeia pe dispoziţia rezilierii.

Aşadar, recurenta consideră că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că rezilierea contractului a intervenit ca urmare a faptului că în procesul-verbal al adunării creditorilor se arată "refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe un teren de către finanţator", deoarece adunarea creditorilor nu are competenţa de a stabili dacă a intervenit sau nu rezoluţiunea.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa supremă reţine că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulţumire a recurentei legată de soluţia pronunţată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel nu şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţia rezilierii, ci a reţinut, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, că existenţa dreptului de a utiliza terenul în maniera pretinsă, era tocmai situaţia premisă care permitea analiza incidenţa primei instituţii juridice şi, în lipsa sa, cercetarea este un demers inutil.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că se impune a fi corectate concluziile tribunalul cu privire la fapta ilicită.

Sub acest aspect, a arătat că fapta ilicită constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale, în încălcarea acesteia are ca premisă o sarcină concret stabilită de normă, nu una generală şi imprecis definită. Deci, doar o obligaţie concret determinată de lege poate constitui, prin încălcarea sa, o faptă ilicită.

În sarcina autorităţii locale exista obligaţia de a stabili modalitatea de utilizare a terenurilor aflate pe raza comunei, după cum dispune Legea nr. 350/2001. Lipsa de acţiune o perioadă de timp îndelungată până la întocmirea PUZ-ului coroborată cu instituirea unei interdicţii de a se construi care se perpetuează din anul 2008, chiar în lipsa anulării hotărârilor de Consiliu Local, constituie o faptă ilicită. Aceasta pentru că obligat fiind să acţioneze, chiar dacă măsurile luate prin actele administrative erau iniţial justificate obiectiv de necesitatea întocmirii unui PUZ util localităţii şi nu au fost anulate, prin trecerea timpului, omisiunea îndelungată aduce atingere drepturilor subiective ale particularilor care sunt obligaţi să suporte o sarcină disproporţionată în legătură cu drepturilor lor. S-a observat că, chiar dacă partea ar fi reuşit să dovedească că avea dreptul să construiască, prejudiciul pretins nu există şi nu este în legătură cu fapta ilicită, pentru mai multe argumente.

Partea se raportează la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în relaţie cu preţul de închiriere a terenului în zonă, începând cu data de 30 octombrie 2016 şi până la modificarea planurilor de urbanism, deci, pentru o perioadă ulterioară rezilierii contractului de leasing când apelanta-reclamantă nu mai avea un drept de folosinţă.

Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar a constatat că prejudiciul putea să fie solicitat doar în legătură cu profitul pe care l-ar fi obţinut după vânzarea clădirilor şi achitarea contractului de leasing, iar nu în relaţie cu închirierea terenului. Într-adevăr, calculul era dificil de realizat, nu imposibil, însă prejudiciul nu putea rezulta din lipsa închirierii raportat la situaţia de fapt pretinsă.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă din prezenta cauză trebuia să dezvolte critice prin care să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 2034 din 19 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.