Fatal Accident Damages Affirmed; Competing Appeals Rejected as Unfounded

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., au chemat în judecată pe pârâta R. S.A. şi pe intervenientul forţat S., solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume:

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta A., în calitate de concubină a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul B., în calitate de fiu al defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta, C. în calitate de nepoată de fiu a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta D., în calitate de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul E., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul F., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta G., în calitate de fiică a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul H., în calitate de fiu al defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul I., în calitate de nepot de fiu al defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, in echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul J., în calitate de nepot de fiu al defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta K., în calitate de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul L., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul M., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta N., în calitate de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, in echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul O., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, in echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul P., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 250.000 (două sute cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul Q., în calitate de frate al defunctului;

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1344 din 16 mai 2019, în dosarul nr. x/2018, a respins excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată de către reclamantul B., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de către reclamanţii A., B., H., K., N., I., J., L., M., O. şi P., în contradictoriu cu pârâta R. S.A. şi intervenientul forţat S.; pârâta a fost obligată să plătească, cu titlu de daune morale, reclamantei A. suma de 30.000 euro şi reclamantului B. suma de 9.000 euro; pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor H., K. şi N. suma de 12.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale; pârâta a fost obligată să plătească fiecăruia dintre următorii reclamanţi: I., J., L., M., O. şi P. suma de 2.000 euro; a respins cererea formulată de reclamanţii C., D., E., F., G. şi T., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 40/2021 din 13 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A., B., C., reprezentată legal prin tatăl său, B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., precum şi apelul formulat de apelanta-pârâtă R. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1344 din 16 mai 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul S. (decedat).

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., precum şi recurenta-pârâtă R. S.A. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 4 februarie 2021.

1. Recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q..

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât a constatat că intimatul S. a decedat în cursul soluţionării apelului, însă nu a dispus suspendarea de drept a judecăţii. Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la judecata apelului, ignorând regulile de procedură imperative stabilite de art. 412 din C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea de apelare a dosarului în regim de videoconferinţă, faţă de lipsa calităţii de reprezentant. Mai mult decât atât, instanţa de apel a procedat la acordarea cuvântului în dezbateri apelantei-pârâte şi a închis dezbaterile, reţinând cauza în pronunţare pe fond, cu încălcarea principiilor (regulilor) care guvernează procedura civilă: principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi principiul dreptului la un proces echitabil, reguli de procedură a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea absolută. În cazul în care instanţa de apel ar fi constatat lipsa calităţii de reprezentant a avocatului, această instanţă avea obligaţia legală să acorde un nou termen de judecată şi să pună în vedere avocatului respectiv să facă dovada calităţii de reprezentant. Instanţa de apel trebuia să invoce, din oficiu, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, iar nu să respingă cererea de exercitare a dreptului de apărare prin modalitatea apelării dosarului în regim de videoconferinţă, cu aplicarea art. 82 din C. proc. civ. şi a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, care prevede posibilitatea exercitării dreptului la apărare sub forma videoconferinţei.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, încălcarea regulilor de procedură care guvernează procesul civil, cum sunt art. 82, art. 6, art. 13, art. 14, art. 15 şi art. 20 din C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea absolută, astfel că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut faptul că este incident şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură, deoarece motivarea deciziei instanţei de apel este una generică, lacunară, care dovedeşte o studiere insuficientă a dosarului cauzei şi a situaţiei de fapt. Sub acest aspect, au arătat că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanta-pârâtă, rezumându-se la a face o analiză superficială, la comun, a celor două apeluri, ceea ce înseamnă că motivarea nu există.

Revenind la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel le-a respins proba testimonială şi solicitarea de a depune la dosar înregistrarea şedinţei de judecată de la termenul la care au fost audiaţi martorii în primă instanţă. Procedând astfel, instanţa de apel le-a încălcat apelanţilor-reclamanţi dreptul la apărare. Probele solicitate de către reclamanţi au fost respinse fără o motivare concretă, pertinentă şi care să fie în folosul respectării dreptului la un proces echitabil şi al bunei administrări a justiţiei, mai ales că instanţa de apel face o judecată proprie a fondului cauzei deduse judecăţii.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că, ulterior pronunţării soluţiei de către tribunal, au aflat că unul dintre martori suferă de hipoacuzie şi că este foarte plauzibil ca acesta să nu fi înţeles în întregime care au fost întrebările adresate de judecător şi de părţi, la momentul audierii sale în faţa primei instanţe.

În acest sens, s-a depus un document medical care atestă starea medicală şi afecţiunea de hipoacuzie de care suferă respectivul martor, înscris care, de asemenea, a fost ignorat de instanţa de apel, impunându-se şi pentru acest motiv casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă R. S.A.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva nemotivării, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica formulată vizează, în primul rând, nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborate cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil.

Autoarea căii de atac apreciază că motivarea deciziei atacate reflectă fie faptul că aceasta nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii. Practic, hotărârea recurată, deşi structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, instanţa de apel nefăcând nicio referire la jurisprudenţă, ceea ce înseamnă că nu pot fi cunoscute motivele pentru care instanţa de apel a considerat că sumele de bani acordate în primă instanţă reclamanţilor sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile stabilite în jurisprudenţa constantă a instanţelor.

Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a prevederilor legale ce reglementează acordarea acestor despăgubiri, raportat la art. 1391 alin. (2) din C. civ.. Aceasta echivalează cu o nemotivare a hotărârii, nefiind posibilă nici exercitarea controlului judiciar.

În evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanţa de apel a reţinut, în motivarea soluţiei, că dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere anumite împrejurări în funcţie de care se apreciază despăgubirile pentru prejudiciul nepatrimonial: să ţină cont de împrejurarea că este vorba de o faptă săvârşită sub forma culpei; să stabilească dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore în stare de nevoie sau dacă aveau tulburări sufleteşti dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiunea traumei suferite.

Au fost redate dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

S-a arătat că art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România prevede că:

"la stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă în cazul vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (i) cheltuieli directe şi indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative; (ii) veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la lit. a), dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului; (iii) prejudicii nepatrimoniale".

Din coroborarea probelor administrate chiar de către reclamanţi, cu aplicarea prezumţiilor instituite de lege, a rezultat că starea de sănătate a victimei, în vârstă de 80 de ani, era precară la data producerii accidentului rutier, fiind evident că speranţa de viaţă nu ar fi fost foarte mare. Or, acest element este important pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. Instanţa de fond nu a avut în vedere aceste constatări medicale corecte şi obiective la momentul la care ą stabilit despăgubirile.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că reclamanţii nu au depus nicio dovadă din care să reiasă ce venituri avea defunctul la data decesului, ceea ce înseamnă că suma de 30.000 euro, acordată concubinei victimei, reprezintă o despăgubire excesivă, fără legătură cu scopul şi principiile unei astfel de despăgubiri.

Autoarea căii de atac consideră că nu este justificată suma de 12.000 euro ce a fost acordată fiecăruia dintre copiii victimei, în condiţiile în care aceştia locuiau separat, împreună cu familia lor. De asemenea, suma de 9.000 euro acordată fiului concubinei victimei nu îşi găseşte o justificare obiectivă, neexistând o dovadă în sensul că acesta ar fi suferit vreun prejudiciu efectiv.

În finalul cererii de recurs, s-a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în astfel de cazuri.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a respins excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii cererii de recurs, invocate de către recurenta-pârâtă R. S.A.; s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., precum şi de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/2021 din 13 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilindu-se termen la data de 24 februarie 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 24 februarie 2022, s-a amânat soluţionarea cauzei la data de 14 aprilie 2022 pentru a da posibilitatea recurenţilor-reclamanţi să facă demersurile necesare, în vederea stabilirii cadrului procesual.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosar, la data de 24 martie 2022, o adresă, comunicată de Primăria Comunei Umbrăreşti, judeţul Galaţi, din care rezultă componenţa familială a intimatului decedat S.; totodată, se menţionează că la Primăria Comunei Umbrăreşti nu s-au prezentat documente care să ateste faptul că succesiunea a fost dezbătută .

Înalta Curte a dispus, la termenul de judecată din 14 aprilie 2022, citarea succesibililor intimatului S., respectiv soţia supravieţuitoare şi fiii acestuia, cu menţiunea de a face dovada calităţii de moştenitori, pentru termenul din 16 iunie 2022, însă numiţii U., V., W. şi X., în calitate de descendenţi de gradul 1 ai defunctului S., respectiv Y., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului S., prin avocat Z., au transmis la dosar acte de stare civilă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs reţine că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995, întrucât contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, în temeiul căruia recurenta-pârâtă este chemată să răspundă în prezenta cauză, a fost perfectat la data de 30 octombrie 2016. Astfel, potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 (act normativ, la rândul său, abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017) actele şi faptele juridice încheiate sau, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă (19 septembrie 2016), rămân supuse legii vechi. În egală măsură, sunt incidente prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014, potrivit art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016.

Primul motiv de recurs invocat de către recurenţii-reclamanţi vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât a constatat că intimatul S. a decedat în cursul soluţionării apelului, însă nu a dispus suspendarea de drept a judecăţii.

Înalta Curte constată că introducerea în cauză a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, este o formă a intervenţiei forţate prevăzute de art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu o modalitate de atragere în litigiu a unui nou pârât.

Intervenientul forţat se citează în proces doar pentru opozabilitate, în considerarea fie a soluţionării amiabile, ulterior litigiului, a eventualelor pretenţii între societatea de asigurare şi persoana vinovată de producerea accidentului, fie a dobândirii de către hotărârea judecătorească a autorităţii de lucru judecat asupra problemelor de fapt şi de drept tranşate definitiv, spre a nu mai fi repuse în discuţie într-un litigiu viitor între societatea de asigurare şi persoana vinovată de producerea accidentului.

În speţă, decesul intimatului-intervenient forţat S. a intervenit la data de 10 noiembrie 2020, iar Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu se impune citarea moştenitorilor acestuia, faţă de calitatea procesuală a acestei persoane şi dispoziţiile speciale care consacră citarea sa în proces.

Reţinând că în persoana recurenţilor-reclamanţi nu s-a produs niciun prejudiciu procesual prin faptul că instanţa de apel a constatat că nu se impune citarea moştenitorilor intimatului-intervenient forţat S., faţă de scopul urmărit prin edictarea dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la pretinsa ignorare a regulilor de procedură imperative stabilite de art. 412 din C. proc. civ.

Este nefondată şi critica ce vizează faptul că în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea de apelare a dosarului în regim de videoconferinţă, faţă de lipsa calităţii de reprezentant a doamnei avocat AA..

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că solicitarea formulată de doamna avocat AA., transmisă prin fax la dosar, în data de 7 ianuarie 2021, nu este însoţită de dovada calităţii de reprezentant, pentru susţinerea apelului, a persoanei care a formulat cererea, în calitate de avocat.

Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a procedat la acordarea cuvântului în dezbateri apelantei-pârâte şi a închis dezbaterile, reţinând cauza în pronunţare pe fond, cu încălcarea principiilor (regulilor) care guvernează procedura civilă: principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi principiul dreptului la un proces echitabil, reguli de procedură a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea absolută.

Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu avea obligaţia legală să acorde un nou termen de judecată şi să pună în vedere avocatului respectiv să facă dovada calităţii de reprezentant, întrucât este vorba doar despre respingerea unei cereri de apelare a dosarului în regim de videoconferinţă.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură (vizează o neregularitate procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie (admiterea excepţiei conduce la împiedicarea soluţionării fondului cererii), care însă debutează cu un efect dilatoriu, cauza amânându-se pentru a se depune dovada calităţii de reprezentant.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant la care face referire art. 82 din C. proc. civ., subsumează instituţiei reprezentării din perspectiva probării pe plan procesual, atât înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant, cât şi dovedirea calităţii de reprezentant sub aspectul condiţiilor impuse de lege în persoana reprezentantului, lipsa oricăruia dintre aceste elemente conducând la aplicarea sancţiunii nulităţii.

Întrucât instanţa de apel nu a aplicat sancţiunea nulităţii cererii de apel formulate de apelanţii-reclamanţi, dispoziţiile art. 82 din C. proc. civ. nu au fost încălcate.

Prin urmare, instanţa de apel nu trebuia să invoce, din oficiu, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a doamnei avocat AA..

Înalta Curte reţine că la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului cererilor de apel, procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită, iar instanţa nu are îndatorirea de a amâna cauza în cazul părţii absente, în lipsa unei norme legale în acest sens, părţile având dreptul de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, potrivit dispoziţiilor art. 10 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

Principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a respectării dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Un prim aspect al respectării principiului contradictorialităţii îl constituie citarea sau înfăţişarea părţilor. Pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat nu este necesar ca partea să îşi fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel le-a respins proba testimonială şi solicitarea de a depune la dosar înregistrarea şedinţei de judecată de la termenul la care au fost audiaţi martorii în primă instanţă. Procedând astfel, instanţa de apel le-a încălcat apelanţilor-reclamanţi dreptul la apărare. Probele solicitate de către reclamanţi au fost respinse fără o motivare concretă, pertinentă şi care să fie în folosul respectării dreptului la un proces echitabil şi al bunei administrări a justiţiei, mai ales că instanţa de apel face o judecată proprie a fondului cauzei deduse judecăţii.

Analiza actelor dosarului relevă că, la termenul de dezbateri din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins proba cu martori, solicitată de apelanţii-reclamanţi, reţinând că nu există un motiv temeinic pentru suplimentarea probatoriului în apel. De asemenea, cererea apelanţilor-reclamanţi de a se solicita de către instanţă înregistrarea şedinţei de judecată de la termenul la care au fost audiaţi martorii în faţa tribunalului a fost respinsă, în considerarea prevederilor art. 231 alin. (5) din C. proc. civ.. Aşadar, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii aveau posibilitatea să solicite ei înşişi acea înregistrare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare şi a lipsei sau încălcării rolului activ al instanţei în soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăşi un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 raportat la art. 255 din C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

Încuviinţarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanţei ce se exercită în mod critic, în condiţiile prevăzute de lege; mai mult decât atât, conţinutul procedural al dreptului la apărare al părţilor în procesul civil rezultă din dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât admisibilitatea, încuviinţarea şi administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menţionate.

În considerarea celor ce preced, criticile subsumate de recurenţii-reclamanţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi reţinute.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut faptul că este incident şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură, deoarece motivarea deciziei instanţei de apel este una generică, lacunară, care dovedeşte o studiere insuficientă a dosarului cauzei şi a situaţiei de fapt. Sub acest aspect, au arătat că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanta-pârâtă, rezumându-se la a face o analiză superficială, la comun, a celor două apeluri, ceea ce înseamnă că motivarea nu există.

Procedând la examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislaţia naţională, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere ca nefondate a apelurilor formulate de apelanţii-reclamanţi şi apelanta-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1344 din 16 mai 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă R. S.A. a indicat, în mod expres, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că motivarea deciziei atacate reflectă fie faptul că aceasta nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Autoarea căii de atac consideră că hotărârea recurată, deşi structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, instanţa de apel nefăcând nicio referire la jurisprudenţă, ceea ce înseamnă că nu pot fi cunoscute motivele pentru care instanţa de apel a considerat că sumele de bani acordate în primă instanţă reclamanţilor sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile stabilite în jurisprudenţa constantă a instanţelor.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanţa supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. presupune existenţa unei contradicţii între considerente, care să aibă drept consecinţă adoptarea a două sau mai multor soluţii diferite ori existenţa unei contradicţii între soluţia care se prefigurează din parcurgerea considerentelor şi cea reţinută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situaţii nu se identifică în cauză.

Înalta Curte constată că sub aparenţa unei insuficiente motivări a hotărârii atacate, recurenta-pârâtă supune analizei modul în care instanţa de apel a examinat cauza sub aspectul cuantumului daunelor morale, chestiunea pusă în discuţie reprezentând aspecte de nemulţumire cu privire la cuantumul lor.

Referitor la daunele morale acordate în speţă apelanţilor-reclamanţi, instanţa de prim control judiciar a reţinut că sunt nefondate atât criticile părţilor reclamante, cât şi cele ale pârâtei.

Principiile teoretice generale statuate în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la acest aspect nu sunt contestate în speţă, ci, dimpotrivă, sunt expuse de ambele părţi.

Potrivit acestor principii, afirmate în mod constant în doctrină şi aplicate în practica instanţelor, daunele morale trebuie evaluate în funcţie de rolul compensatoriu, iar nu punitiv. Deşi nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se ţină cont de toate împrejurările obiective şi subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile, instanţele având obligaţia să ţină cont de rolul compensatoriu al acestora, să menţină proporţionalitatea cu gradul de lezare a valorilor protejate şi să evite transformarea acestora într-o sursă de câştiguri exagerate şi nejustificate pentru victime.

În practică, instanţele de judecată au o largă putere de apreciere a cuantumului daunelor morale, prin raportare la situaţia de fapt concretă din fiecare speţă.

Aspectul referitor la jurisprudenţă, invocat atât de apelanţii-reclamanţi, cât şi de apelanta-pârâtă, are o aplicabilitate limitată cât timp practica instanţelor este extrem de diversă. Legislaţia stabileşte doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudenţa nu este încă stabilizată, astfel încât să se poată asigura şi garanta compensarea unitară a tuturor categoriilor de victimele.

Curtea de Apel Bucureşti a subliniat, de asemenea, că imposibilitatea evaluării suferinţei morale nu echivalează cu posibilitatea persoanelor vătămate de a solicita orice sumă cu acest titlu şi nici cu obligaţia instanţei de a acorda sumele astfel cerute în integralitatea lor.

La dimensionarea acestor daune, instanţa de apel a avut în vedere că rolul lor, în situaţii precum cea din speţă, este de a ameliora suferinţa psihică prin oferirea unor condiţii materiale care să permită persoanelor vătămate să depăşească, pe cât posibil, şocul emoţional al morţii subite a unei rude apropiate şi să se adapteze la traiul zilnic în lipsa persoanei pierdute.

Având în vedere principiile menţionate şi făcând o apreciere proprie a situaţiei de fapt a acestor reclamanţi, necontestată în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este corectă soluţia instanţei de fond cu privire la cuantumul daunelor morale acordate concubinei victimei, fiilor şi nepoţilor victimei, precum şi fiului concubinei victimei. În acest sens, a apreciat că sumele sunt rezonabile şi echitabile, contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi. Prima instanţă a dimensionat în mod corect despăgubirile în acord cu natura şi durata convieţuirii concubinei cu victima, relaţiile afective strânse dintre copii, respectiv nepoţi şi victimă, dar şi faptul că este vorba despre copii majori, care aveau propriile familii şi locuiau separat, precum şi intensitatea mai redusă a suferinţei persoanelor în grad de rudenie mai îndepărtat (nepoţi). De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond existenţa unei legături de afecţiune suficiente între victimă şi fiul concubinei care a locuit o perioadă cu victima, care a contribuit la educarea sa.

În ceea ce priveşte singurele împrejurări concrete invocate de pârâtă în susţinerea criticilor sale, respectiv starea de sănătate precară şi vârsta înaintată a victimei, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, deşi acestea pot fi, teoretic, relevante în dimensionarea daunelor morale, întrucât intensitatea suferinţei celor apropiaţi poate depinde şi de intensitatea şocului resimţit, ca urmare a unui deces neaşteptat, dimensionarea daunelor morale de către tribunal este echitabilă prin raportare la aceste aspecte.

Argumentele hotărârii instanţei de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a făcut o greşită interpretare a prevederilor legale ce reglementează acordarea acestor despăgubiri, raportat la art. 1391 alin. (2) din C. civ.. În evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanţa de apel a reţinut, în motivarea soluţiei, că dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei. Consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere anumite împrejurări în funcţie de care se apreciază despăgubirile pentru prejudiciul nepatrimonial: să ţină cont de împrejurarea că este vorba de o faptă săvârşită sub forma culpei; să stabilească dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore în stare de nevoie sau dacă aveau tulburări sufleteşti dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiunea traumei suferite.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 1391 din C. civ., făcând o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, chiar dacă în considerentele hotărârii nu le-a invocat expres.

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat în concret şi corect asupra posibilităţii de a acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat, aplicând criteriile enunţate cu prilejul cercetării criticilor din recursul declarat de reclamanţi, constatând că legiuitorul a avut în vedere un nivel comun, obişnuit al relaţiilor sociale, în care legăturile de rudenie implică şi legături emoţionale şi de sprijin, nefiind, totuşi, excluse excepţiile.

Înalta Curte reţine că, deşi datorită legăturii de rudenie dintre reclamanţi şi victimă, prejudiciul moral produs prin moartea acesteia este prezumat de art. 1391 alin. (2) C. civ., această prezumţie nu a fost răsturnată de pârâtă, astfel că în privinţa persoanelor vătămate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte obligaţia de reparare a prejudiciului moral sunt îndeplinite.

În realitate, prin criticile formulate în calea extraordinară de atac, recurenta-pârâtă încearcă să redimensioneze cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor, susţinând faptul că aceştia nu au depus nicio dovadă din care să reiasă ce venituri avea defunctul la data decesului, ceea ce înseamnă că suma de 30.000 euro, acordată concubinei victimei, reprezintă o despăgubire excesivă, fără legătură cu scopul şi principiile unei astfel de despăgubiri.

Autoarea căii de atac consideră că nu este justificată suma de 12.000 euro ce a fost acordată fiecăruia dintre copiii victimei, în condiţiile în care aceştia locuiau separat, împreună cu familia lor. De asemenea, apreciază că suma de 9.000 euro acordată fiului concubinei victimei nu îşi găseşte o justificare obiectivă, neexistând o dovadă în sensul că acesta ar fi suferit vreun prejudiciu efectiv.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, toate aceste aspecte fiind avute în vedere de către instanţa de apel la stabilirea sumei acordate cu acest titlu. Asupra lor instanţa de apel a avut o marjă de apreciere care nu poate fi în mod absolut stabilită, ci se evaluează cazual, aspecte care nu vor fi reevaluate în recurs.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., precum şi de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/2021 din 13 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.