Limestone mining association contract void for lack of shareholders’ meeting approval; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Beiuş la data de 31 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. BIHOR S.A., să dispună rezilierea contractului de asociere în vederea executării activităţilor miniere de exploatare a calcarului încheiat cu pârâta la 18 martie 2014, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1549 şi următoarele din C. civ. (2009).

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Beiuş şi, pe cale de consecinţă, declinarea cauzei spre competentă soluţionare către Tribunalul Bihor. În subsidiar, a solicitat anularea cererii ca insuficient timbrată, anularea cererii în temeiul dispoziţiilor art. 82 din C. proc. civ. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului acesteia, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 235/2016 din 23 februarie 2016, Judecătoria Beiuş a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect reziliere contract formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei S.C. A. BIHOR S.A., în favoarea Tribunalului Bihor, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, dosarul a fost înregistrat la 7 aprilie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea nr. 12/CC/C/2016 din 11 aprilie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei I Civilă a Tribunalului Bihor şi a trimis dosarul spre soluţionare secţiei a II-a din cadrul Tribunalului Bihor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa nr. 218/COM/2016 din 6 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect reziliere contract formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei S.C. A. BIHOR S.A., în favoarea Judecătoriei Beiuş. Totodată, constatând conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a sesizat Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 18/C/2016 - P din 17 august 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa materială de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. BIHOR S.A., în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 24 august 2016, sub nr. x/2015.

La 1 noiembrie 2016, DEPARTAMENTUL PENTRU PRIVATIZARE ŞI ADMINISTRAREA PARTICIPAŢIILOR STATULUI (D.P.A.P.S.) a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând admiterea cererii şi constatarea nulităţii contractului de asociere în vederea executării activităţilor miniere de exploatare a calcarului, prevăzute de licenţa de concesiune nr. x, încheiat între A. S.A. şi A. S.A.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, invocată de pârâtă şi a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de intervenienta D.P.A.P.S. având în vedere că intervenienta este asociatul unic al reclamantei.

Prin sentinţa nr. 121/LP/2017 din 20 iunie 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. având ca obiect reziliere contract; a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi a constatat nulitatea absolută a contractului de asociere în vederea executării activităţilor miniere de exploatare a calcarului, prevăzute în licenţa de concesiune nr. x, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1203/2004, încheiat la data de 18.03.2014 între reclamanta A. S.A. şi pârâta A. BIHOR S.A.

Împotriva încheierilor din 04.10.2016, 11.10.2016, 01.11.2016, 15.11.2016 cu privire la timbrare, respectiv, împotriva încheierilor instanţei de fond din 15.11.2016 şi 21.02.2017, cu privire la admiterea în principiu a cererii de intervenţie formulate de D.P.A.P.S. şi respingerea excepţiei netimbrării cererii de intervenţie, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 121/LP/2017 pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, a declarat apel pârâta A. BIHOR S.A., solicitând:

I. admiterea apelului, anularea încheierilor instanţei de fond din 04.10.2016, 11.10.2016, 15.11.2016 ca nelegale şi netemeinice şi, pe cale de consecinţă, anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, precum şi a tuturor actelor subsecvente din dosarul de fond, inclusiv a sentinţei civile nr. 121/LP/2017;

II. admiterea apelului, anularea încheierilor instanţei de fond din 15.11.2016 şi 21.02.2017, cu privire la admiterea în principiu a cererii de intervenţie formulate de D.P.A.P.S. şi respingerea excepţiei netimbrării cererii de intervenţie ca nelegală şi netemeinică şi, pe cale de consecinţă, anularea cererii de intervenţie ca netimbrată, inclusiv a sentinţei civile nr. 121/LP/2017;

III. admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenientul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, ca netemeinică şi nelegală şi acordării de cheltuieli de judecată din partea reclamantei-intimate A. S.A., ca urmare a respingerii cererii principale formulate de aceasta;

IV. obligarea intervenientei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinările depuse, intimata-reclamantă şi intimatul-intervenient au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă.

Prin răspunsul la întâmpinările depuse, apelanta-pârâtă a invocat, cu titlu prealabil, excepţia lipsei calităţii de reprezentant atât în ceea ce priveşte semnatarul întâmpinării depuse în numele intimatei-reclamante A. S.A., cât şi cu privire la cel al intimatei-interveniente D.P.A.P.S., formulând, totodată, apărări împotriva celor susţinute de intimate prin întâmpinările depuse.

La primul termen de judecată din 29 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii de reprezentant a intimatei A. S.A., precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a intimatei D.P.A.P.S., invocate de apelantă prin răspunsul la întâmpinare. Faţă de invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a intimatei A. S.A., instanţa de apel a apreciat că se impune acordarea unui termen de judecată pentru a se face dovada calităţii de reprezentant, sens în care a pus în vedere intimatei A. S.A. să depună la dosar contractul de asistenţă juridică încheiat, iar faţă de excepţia lipsei calităţii de reprezentant a dlui B. în dreptul de a semna întâmpinarea depusă de intimata D.P.A.P.S., instanţa a respins excepţia invocată de apelantă, ca neîntemeiată, raportat la Decizia nr. 235/2017 prin care acestuia i s-a delegat dreptul de semnătură cu privire la întocmirea unor acte procedurale, astfel încât, în accepţiunea instanţei de apel, avea dreptul de a semna întâmpinarea ce a fost depusă la dosar de intimată.

Totodată, instanţa a amânat soluţionarea cauzei pentru data de 10 mai 2018, comunicând şi un exemplar al cererii A. BIHOR S.A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu o solicitare în vederea dezlegării unor chestiuni de drept cu privire la modul de interpretare a prevederilor art. 38 lit. e) din Legea nr. 85/2003 şi ale art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, pentru ca părţile să pună concluzii asupra acesteia şi pentru ca intimata A. S.A. să facă dovada calităţii de reprezentant, astfel cum i-a fost pus în vedere.

Prin încheierea din 10 mai 2018, instanţa de apel a amânat soluţionarea cauzei pentru data de 21 iunie 2018, în vederea emiterii unei adrese către Ministerul Economiei pentru furnizarea unor informaţii în vederea lămuririi calităţii de reprezentant convenţional a societăţii de avocatură pentru A. S.A. şi, totodată, a dispus prorogarea discutării sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri vizând dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de apelantă până după pronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

Prin încheierea din 21 iunie 2018, instanţa de apel a amânat soluţionarea cauzei pentru data de 27 septembrie 2018, în vederea emiterii unei adrese către Ministerul Economiei pentru furnizarea tuturor informaţiilor solicitate în legătură cu A. S.A. şi, totodată, a menţinut prorogarea discutării sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri vizând dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de apelantă până după pronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant. Conform notei consemnate la finalul încheierii de şedinţă, Ministerul Economiei a depus răspunsul solicitat de instanţă, împrejurare faţă de care instanţa a apreciat că nu se mai impune revenirea cu adresă către Ministerul Economiei şi a dispus comunicarea răspunsului depus la dosar către toate părţile litigante.

Prin încheierea din 27 septembrie 2018, instanţa de apel, deliberând asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a reţinut că, potrivit art. 82 alin. (2) C. proc. civ., excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în faţa primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac, astfel încât excepţia urmează a fi analizată doar pentru reprezentarea în etapa apelului. Deliberând, instanţa a apreciat că lipsa dovezii calităţii de reprezentant este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o. Deliberând, în continuare, asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, formulate de apelantă, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, nefiind o veritabilă chestiune de drept cu caracter de noutate. Totodată, faţă de împrejurarea că apelanta a depus la dosar o cerere de sesizare a C.J.U.E. cu o serie de întrebări preliminare, instanţa a apreciat că se impune amânarea soluţionării cauzei pentru data de 25 octombrie 2018, în vederea comunicării intimatei D.P.A.P.S. a unui exemplar din respectiva cerere.

Prin încheierea din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, deliberând asupra cererii de sesizare a C.J.U.E., a apreciat că cererea formulată de apelanta A. S.A. nu este o veritabilă cerere de sesizare a C.J.U.E., nefiind îndeplinite condiţiile art. 267 TFUE, astfel încât, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare.

Împotriva acestei măsuri, reprezentantul apelantei a declarat că partea pe care o reprezintă înţelege să formuleze recurs.

Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea soluţionării apelului formulat de apelanta A. BIHOR S.A., până la soluţionarea definitivă a recursului formulat de apelantă împotriva măsurii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a C.J.U.E., după ce a pus în discuţia părţilor suspendarea cauzei până la soluţionarea căii de atac.

Împotriva încheierii din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs S.C. A. BIHOR S.A., S.C. A. S.A şi D.P.A.P.S. Cererile de recurs au fost înregistrare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015. Recursul S.C. A. BIHOR S.A. a vizat soluţia de respingere ca inadmisibilă de către instanţa de apel a cererii de sesizare a C.J.U.E., iar, recursurile S.C. A. S.A. şi D.P.A.P.S. au vizat măsura suspendării soluţionării apelului până la soluţionarea definitivă a recursului formulat verbal de S.C. A. BIHOR S.A. în şedinţa publică de la 25 octombrie 2018 împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă de către instanţa de apel a cererii de sesizare a C.J.U.E.

Prin decizia nr. 19 din 15 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de A. BIHOR S.A. şi a admis recursurile declarate de recurentele S.C. A. S.A. şi D.P.A.P.S. împotriva încheierii din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015- A, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii.

La termenul din 4 iunie 2020, apelanta A. BIHOR S.A. a depus la dosarul de apel note scrise prin care, în temeiul art. 56 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a invocat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei DEPARTAMENTUL PENTRU PRIVATIZARE ŞI ADMINISTRAREA PARTICIPAŢIILOR STATULUI, dat fiind faptul că, prin H.G. nr. 531/24.07.2019 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 27/2017, Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a fost desfiinţat şi absorbit de către Ministerul Economiei, precizând că nu este vorba de o fuziune conform normelor de drept civil, ci de o desfiinţare a acestui departament şi preluarea atribuţiilor acestuia de către Ministerul Economiei.

Prin încheierea din 4 iunie 2020, instanţa a amânat judecata pentru data de 16 iulie 2020, pentru a comunica intimatei D.P.A.P.S. un exemplar al notelor de şedinţă depuse de apelantă în sprijinul excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei interveniente şi pentru a cita Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri cu menţiunea de a-şi preciza poziţia asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a D.P.A.P.S. şi dacă înţelege să participe la soluţionarea cauzei în vederea continuării demersului procedural exercitat de acest departament.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la 9 iunie 2020, intimata-reclamantă A. S.A. a opinat în sensul că se impune introducerea în cauză a Ministerului Economiei, ca succesor în drepturi a intimatului D.P.A.P.S.

La 13 iulie 2020, Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a depus la dosar un înscris prin care a solicitat respingerea excepţiei invocate de apelantă şi constatarea faptului că, în speţă, calitatea procesuală a fostului D.P.A.P.S. a fost preluată în temeiul legii de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, solicitând, totodată, şi respingerea argumentelor în privinţa neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în principiu a intervenţiei voluntare formulate de fostul D.P.A.P.S.

La termenul din 16 iulie 2020, instanţa, având în vedere poziţia exprimată de Ministerul Economiei, a constatat că, în cauză, a intervenit transmiterea calităţii procesuale pasive de la D.P.A.P.S. către Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, care se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile acestei părţi, reţinând că, din înscrisul depus de minister, rezultă că acesta îşi însuşeşte demersul antecesoarei D.P.A.P.S. Totodată, pe cale de consecinţă, instanţa a constatat că este lipsită de obiect excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a amânat pronunţarea pentru data de 23 iulie 2020, după ce a acordat cuvântul asupra apelului.

Prin decizia nr. 183/2020- A/C din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. BIHOR S.A., în contradictoriu cu intimaţii A. S.A. şi Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, în calitate de succesoare a Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, împotriva sentinţei nr. 121 din 20.06.2017, precum şi a încheierilor de şedinţă din 04.10.2016, 11.10.2016, 01.11.2016, 15.11.2016 şi 21.02.2017, pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care le-a menţinut în totalitate; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 183/2020- A/C din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta A. BIHOR S.A. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de intervenţie în interes propriu, formulată de Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea recursului a redat aspecte privind starea de fapt, expunând, totodată, şi parcursul procesual al cauzei.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, recurenta a dezvoltat critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că instanţa de apel a consfinţit raţionamentul instanţei de fond, considerând în mod eronat că au fost încălcate prevederile art. 38 lit. e) din Legea minelor nr. 85/2003 şi că asocierea creată prin Contractul de asociere este o asociere în participaţiune.

Concretizând, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 şi că este necesară aprobarea acţionarului unic Statul Român prin D.P.A.P.S. pentru încheierea contractului de asociere şi că se impune sancţionarea cu nulitatea absolută pentru lipsa hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Se mai arată că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a prevederilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 susţinând că se aplică Contractului de Asociere din speţă, întrucât se valorifică activele societăţilor comerciale.

Considerând că se face o confuzie gravă asupra naturii juridice a Contractului de asociere, recurenta îşi exprimă convingerea asupra faptului că aceste prevederi legale (ale art. 15 alin. (4) nu sunt aplicabile Contractului de asociere, acest aspect rezultând şi din scopul şi economia actului normativ în care se regăsesc aceste prevederi legale.

Menţionează că, aşa cum se enunţă încă din titlul actului normativ, Legea nr. 137/2002 are ca scop reglementarea unor măsuri cu privire la accelerarea privatizării, astfel încât, în opinia sa, prevederile acestei legi includ dispoziţii cu privire la operaţiuni de privatizare prin vânzare de acţiuni, respectiv prin valorificare de active, aşa cum se arată în art. 4 din lege.

Mai arată că art. 15 se regăseşte în Secţiunea a 3-a "Transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social" şi că, prin urmare, toate operaţiunile enumerate în cuprinsul alin. (4) din art. 15, inclusiv asocierea în participaţiune, sunt operaţiuni în cadrul cărora se transferă, cu titlu gratuit sau nu, active cu caracter social.

Recurenta subliniază că nu acesta este cazul unei asocieri constituite în temeiul Legii minelor nr. 85/2003, şi în nici un caz al asocierii constituite prin Contractul de asociere, prin care intimata-A. S.A. nu transferă recurentei niciun activ.

Fără a nega existenţa unor astfel de asocieri în participaţiune, care cad sub incidenţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 137/2002, dar care nu se întemeiază pe prevederile Legii minelor nr. 85/2003, recurenta afirmă că însăşi A. S.A. are astfel de asocieri în participaţiune încheiate, care însă, nu se întemeiază pe prevederile art. 38 lit. e) din Legea minelor, motiv pentru care nici nu este necesar acordul A.N.R.M. cu privire la astfel de asocieri în participaţiune.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, prin calificarea contractului din litigiu în contract de asociere în participaţiune, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 251 din fostul Codul comercial. Astfel, arată că în mod eronat instanţa a reţinut că a fost pusă la dispoziţie de intimată licenţa de exploatare şi perimetrul de exploatare, iar societatea recurentă a pus la dispoziţie dotarea necesară exploatării.

Cu privire la acest raţionament, precizează faptul că Legea nici nu permite ca o licenţă de concesiune pentru exploatare minieră să "fie pusă la dispoziţie" în cadrul unei asocieri în participaţiune, de către titularul acesteia. În acest sens, invocă ansamblul prevederilor Legii nr. 85/2003 - legea minelor, din care rezultă caracterul intuitu personae al Licenţei de exploatare şi faptul că aceasta nu poate fi interpretată ca un activ al titularului, de care acesta să dispună după bunul plac. Totodată, susţine şi că un titular al unei licenţe de concesiune pentru exploatare minieră nu poate "pune la dispoziţie" perimetre miniere.

Cu referire la Licenţa de exploatare, arată că aceasta este un contract de concesiune a zăcămintelor gestionate de A.N.R.M. care percepe pentru Statul Român, pe fiecare tonă extrasă, redevenţa minieră şi nu face parte din patrimoniul titularilor tocmai pentru că nu poate fi evaluată sub aspect valoric.

Mai arată că, în situaţia în care perimetrul minier putea fi cuantificat/evaluat, atunci contractul nu mai era de asociere în baza art. 38 lit. e) din Legea Minelor, ci era un contract de asociere în participaţiune.

Evocând definiţia perimetrului minier din Legea minelor nr. 85/2003, recurenta susţine că nimeni nu poate evalua o arie ce reprezintă proiecţia la suprafaţă a unui zăcământ. Această proiecţie determină limita în care se pot desfăşura lucrările concesionate prin Licenţă, iar perimetrul minier nu se poate confunda cu terenul pe care se conturează acesta.

Chiar dacă s-ar lua în considerare terenul pe care este proiectat perimetrul, se arată că acesta, ca activ patrimonial, ar putea constitui un aport în natură, însă A. nu deţine terenul aferent carierei, acest teren fiind în proprietatea recurentei.

Aşadar, consideră că în mod eronat instanţa de judecată a reţinut că se impune aprobarea acţionarului unic - Statul român prin D.P.A.P.S. pentru încheierea contractului de asociere.

Cu toate acestea, arată că, şi dacă s-ar presupune, prin absurd, că aprobarea Contractului ar fi fost de competenţa adunării generale a acţionarilor, şi nu de competenţa Consiliului de Administraţie al A. S.A., lipsa acestei aprobări nu ar putea fi invocată acum de intimate în faţa instanţei, în susţinerea cererii de reziliere a Contractului, respectiv de constatare a nulităţii acestuia, întrucât încheierea Contractului, în lipsa unei aprobări interne necesare, ar reprezenta tocmai culpa acestora, şi nu culpa recurentei.

Mai arată că D.P.A.P.S. (OPSPI) putea să acopere acest viciu oricând, prin simpla punere în mandat a aprobării ministrului, care era obligaţia sa exclusivă.

Per a contrario, afirmă că, dacă ar fi fost necesară aprobarea AGA, această culpă aparţine exclusiv D.P.A.P.S., care nu a luat în considerare aprobarea nr. 170.475 a ministrului economiei-reprezentantul legal al Ministerului Economiei - acţionarul A. S.A., în condiţiile în care D.P.A.P.S. exercita în numele Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, iar Ministerul a emis această aprobare.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor instanţei, arată că prin instituirea acestei condiţii nu rezultă în mod neîndoielnic faptul că interesul ocrotit este unul general.

În acest sens, precizează faptul că, în speţă, nu vorbim de un interes general, ci de un interes particular, întrucât A. S.A. nu este parte a contractului în virtutea unei autorităţi publice, ci în interes particular.

Făcând trimitere la cele statuate şi în doctrină, recurenta afirmă că un contract va fi lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general. Având în vedere că interesul general se regăseşte întotdeauna când e vorba de ilicit sau imoralitate sau când se sfidează anumite elemente constitutive, cum ar fi lipsa unei aprobări, consideră că sancţiunea poate antrena doar anulabilitatea actului.

Mai arată că, potrivit prevederilor C. civ. (2009), când există dubiu datorită expresiei laconice a legii sau a dificultăţii de interpretare a interesului protejat, se va aplica o prezumţie de anulabilitate, or, în opinia sa, nu se poate susţine că, prin existenţa unui acţionar precum Statul Român, în orice situaţie privind o dispoziţie legală încălcată într-un act încheiat cu societatea având ca asociat statul, sancţiunea este nulitatea absolută.

Se mai arată că, prin decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut că nu sunt pertinente criticile recurentei, formulate în apel, referitoare la delimitarea drepturilor şi obligaţiilor şi că nu a fost stabilit gradul de participare la profit şi pierderi, însă pentru alte argumente decât cele expuse de Tribunal.

În acest sens, arată că, în accepţiunea instanţei de apel, în lipsa unei hotărâri AGA de aprobare a contractului de asociere şi a condiţiilor nu se poate susţine faptul că statul român şi-a asumat în mod valabil, în cadrul convenţiei în discuţie, gradul de participare la profit şi pierderi, în forma în care au fost adoptate.

Astfel, recurenta subliniază că instanţa nu reţine faptul că nu ar fi delimitate în cadrul convenţiei drepturile şi obligaţiile asociaţilor, ci faptul că nu ar fi fost asumat gradul de participare la profit şi pierderi, întrucât nu există o hotărâre AGA a acţionarului unic de aprobare a contractului.

În ce priveşte încălcarea art. 38 lit. e) din Legea Minelor nr. 85/2003, respectiv lipsa delimitării drepturilor şi obligaţiilor asociaţilor în acest contract, recurenta susţine că existenţa acordului prealabil recunoscut de instanţă, respectiv acordul A.N.R.M. din data de 17.03.2014, demonstrează că autoritatea competentă-A.N.R.M. a verificat aceste delimitări şi a constatat că sunt în conformitate cu prevederile legale şi a emis acordul său.

Mai mult, recurenta subliniază faptul că, în acest contract, delimitările sunt identice cu cele din Contractul tripartit existent anterior (nr. 10/2009) în baza căruia A. a devenit Titular de licenţă, în acel contract A. fiind asociat cu titularul C. pentru extracţia dolomitei, iar societatea recurentă pentru extracţia calcarului.

Mai arată că, aşa cum a dovedit prin înscrisuri (Protocol şi Acordul condiţionat), doar prin renunţarea recurentei la dreptul de a deveni Titular în baza acestui contract, A. a devenit Titular, ajungând, astfel, în poziţia de a îi acorda recurentei dreptul de exploatare a calcarului. Pe de o parte, ca o continuare a dreptului dobândit de la înfiinţarea recurentei prin Ordinul ministrului economiei şi, pe de altă parte, ca urmare a obligaţiei asumate prin Protocolul ce a stat la baza transferului acestei licenţe de la vechiul Titular (C.) la A..

Pe de altă parte, aşa cum susţine că a arătat atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de apel, recurenta consideră că nu era necesară aprobarea printr-o hotărâre a adunării generale în condiţiile în care însuşi Contractul de Asociere din 15 octombrie 2018 încheiat de A. S.A. şi D. S.R.L. nu deţine o astfel de aprobare, existând, la fel ca în speţa de faţă, doar acordul Ministerului Economiei. Aşadar, în acest context, nici măcar intimata A. S.A. nu a apreciat ca fiind necesară existenţa unei aprobări AGA.

Ţinând cont de aceste aspecte care, în accepţiunea recurentei, demonstrează chiar natura juridică a contractului de asociere încheiat între părţi, autoarea recursului reiterează faptul că nu se impunea obţinerea aprobării AGA, întrucât nu este afectat patrimoniul societăţii, acest tip de asociere fiind un contract comercial, titularul licenţei nefăcând altceva decât să transfere obligaţiile asumate în calitate de titular pentru exploatarea calcarului societăţii recurente, aceasta neavând capacitatea tehnică şi financiară. Or, prin transferul Licenţei de la C. la A., tocmai acest lucru s-a statuat prin Protocolul ce a stat la baza transferului. Astfel, arată că A., în calitate de titular, nu deţine autorizaţia de mediu necesară desfăşurării activităţii de extracţie a calcarului şi nu a constituit astfel garanţiile de mediu prevăzute de lege, toate cheltuielile fiind exclusiv în sarcina societăţii recurente.

Cu referire la susţinerea instanţei potrivit căreia apare doar cota de participare de 6,06% în contract, recurenta arată faptul că A.N.R.M. a apreciat interesul suplimentar al Titularului de a semna acest contract, fiind acţionar în cadrul societăţii recurente cu acest procent. Arată, aşadar, că, pe lângă obligaţia asumată prin Protocolul de transfer de la C. la A., Statul, prin Ministerul Economiei, beneficiază şi de procentul aferent profitului brut avut de la înfiinţarea recurentei prin decizia acestui minister.

În încheiere, autoarea recursului subliniază că acest Contract de asociere încheiat deţine aprobarea Ministerului Economiei, minister de resort şi acţionar unic al A. S.A. şi acordul prealabil al A.N.R.M. nr. 1/17.03.2014, sens în care arată că este exclus a se susţine că acţionarul nu şi-a exprimat un consimţământ valabil.

Nu în ultimul rând, a reiterat solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost detaliată în partea introductivă a sintezei motivelor de recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

La 29 octombrie 2020, intimata-reclamantă A. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

La 11 noiembrie 2020, intimatul MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ŞI MEDIULUI DE AFACERI, în calitate de succesor al D.P.A.P.S., a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Faţă de întâmpinările ce i-au fost comunicate, recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 25 februarie 2022, intimata-reclamantă A. S.A. a depus în scris punct de vedere, prin care a solicitat ca, după pronunţarea încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte să procedeze la fixarea termenului de judecată în şedinţă publică având în vedere solicitarea expresă a recurentei ca judecarea recursului să se facă cu citarea părţilor în şedinţă publică.

La 28 februarie 2022, intimatul MINISTERUL ECONOMIEI, reorganizat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 121/2021, a depus în scris punct de vedere la raport, prin care a solicitat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se constate nulitatea cererii de recurs.

Prin încheierea din 5 aprilie 2022, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. împotriva deciziei nr. 183/2020-A/C din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 7 iunie 2022, ora 1100, dată la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare.

Analizând recursul, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin criticile formulate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. a invocat, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 în sensul celor reţinute de instanţa de apel, respectiv că, pentru încheierea contractului de asociere, calificat de instanţă drept o asociere în participaţiune, era necesară aprobarea acţionarului unic, Statul român, prin Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, condiţie care, neîndeplinită fiind, atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de asociere pentru lipsa hotărârii adunării generale a acţionarilor.

De asemenea, a mai susţinut că respectivele prevederi legale nu sunt aplicabile Contractului de asociere încheiat între reclamantă şi pârâtă, acest aspect rezultând din scopul şi economia actului normativ în care se regăsesc, sens în care precizează că însuşi titlul actului normativ denotă faptul că Legea nr. 137/2002 are ca scop reglementarea unor măsuri cu privire la accelerarea privatizării, astfel încât, în accepţiunea recurentei, prevederile acestei legi includ dispoziţii cu privire la operaţiuni de privatizare prin vânzare de acţiuni, respectiv prin valorificare de active, aşa cum se arată în lege.

Totodată, în susţinerea afirmaţiei potrivit căreia, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, recurenta aduce drept argument şi denumirea secţiunii din lege în care se regăseşte art. 15 alin. (4) (Secţiunea a 3-a "Transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social") care, în opinia sa, denotă faptul că toate operaţiunile enumerate în cuprinsul alin. (4) din articolul 15, inclusiv asocierea în participaţiune, sunt operaţiuni în cadrul cărora se transferă, cu titlu gratuit sau nu, active cu caracter social, or, nu acesta este cazul unei asocieri constituite în temeiul legii minelor nr. 85/2003 şi nici al asocierii constituite în speţă, întrucât intimata-reclamantă nu a transferat recurentei niciun activ.

Dincolo de faptul că recurenta a evocat o denumire a secţiunii (a 3-a în care se regăseşte art. 15) diferită de cea modificată prin Ordonanţa de Guvern nr. 36/2004, care a introdus, printre altele, şi un nou alineat, respectiv alin. (4) la art. 15, contrar celor susţinute de autoarea prezentului demers judiciar, în speţă, sunt incidente prevederile legislaţiei privatizării, acesta fiind cadrul legal special aplicabil în privinţa valorificării activelor societăţilor comerciale (conform înţelesului dat de art. 3 lit. a) din Legea nr. 137/2022 - societăţi comerciale înseamnă orice societate comercială/companie naţională/societate naţională la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de actul normativ în baza căruia au fost înfiinţate)

Totodată, în conformitate cu prevederile Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere - 18.03.2014):

Art. 2 - "Prevederile prezentei legi se aplică societăţilor comerciale, indiferent de actul normativ în baza căruia s-au înfiinţat, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau asociat, filialelor la care sunt acţionari/asociaţi majoritari societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi regiilor autonome".

Art. 15 (4) - "Vânzarea, închirierea, asocierea în participaţiune, aportul la capitalul social al unei societăţi comerciale, leasingul imobiliar şi constituirea uzufructului având ca obiect activele societăţii comerciale, inclusiv cele de interes strategic, se aprobă de către adunarea generală a acţionarilor pe baza mandatului acordat de instituţia publică implicată".

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte reţine că, în cazul operaţiunilor juridice mai sus menţionate, sunt incidente prevederile legislaţiei privatizării, cadrul legal special în privinţa valorificării activelor societăţilor comerciale.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 2 şi art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, competenţa de aprobare a unei asocieri în participaţiune ce poartă asupra unor active ale unei societăţi comerciale în care statul este acţionar, aparţine adunării generale a acţionarilor.

Printr-o altă critică, recurenta a mai susţinut că, prin calificarea dată contratului din litigiu, drept contract de asociere în participaţiune, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a art. 251 din fostul Codul comercial.

Răspunzând acestei critici, instanţa de recurs reţine că, faţă de data înregistrării contractului de asociere (18.03.2014), încheiat între S.C. A. S.A. Ştei şi S.C. A. Bihor S.A., în vederea executării activităţilor miniere de exploatare a calcarului, prevăzute de licenţa de concesiune nr. x, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1203/2004, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 2009, în vigoare de la 1 octombrie 2011, raportat la prevederile art. 230 lit. i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care a abrogat în mod expres Codul comercial Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 194 din 23 august 1940, cu modificările şi completările ulterioare, la data intrării în vigoare a C. civ.

De asemenea, invocând anumite argumente, recurenta mai susţine că, în virtutea temeiului de drept în baza căruia a fost încheiată respectiva asociere (art. 38 lit. e) din Legea minelor nr. 85/2003), nici nu era posibilă încheierea unei asocieri în participaţiune.

Analizând critica referitoare la greşita calificare a contractului încheiat în temeiul art. 38 lit. e) din Legea minelor nr. 85/2003, drept contract de asociere în participaţiune, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1949 şi urm. C. civ. (2009), asocierea în participaţiune este, în esenţă, un tip de asociere caracterizată prin aceea că o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde şi care nu dă naştere unei noi entităţi juridice, nu are personalitate juridică.

Cu toate că, în contract (art. 1 alin. (2), părţile au convenit că asocierea convenită nu dă naştere unei entităţi juridice noi şi că nu constituie asociere în participaţiune, în realitate părţile au inserat anumite clauze care reglementează/delimitează beneficiile şi pierderile/costurile activităţii de exploatare a resurselor de calcar.

Prin urmare, chiar dacă legea minelor 85/2003, în temeiul căreia a fost încheiat contractul de asociere în litigiu, nu reglementează contractul de asociere prevăzut de art. 38 lit. e) din lege şi nici formalităţile necesare încheierii acestuia, dispoziţiile care statuează dreptul de asociere al titularului de licenţă cu alte persoane juridice în vederea executării activităţilor miniere prevăzute în licenţă se completeză cu dispoziţiile dreptului comun.

În altă ordine de idei, se cuvine amintit că, inclusiv din punct de vedere fiscal, art. 127 alin. (10) din Codul fiscal (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere, 18.03.2014) prevede că "Asocierile în participaţiune nu dau naştere unei persoane impozabile separate. Asocierile de tip joint venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale, care nu au personalitate juridică şi sunt constituite în temeiul legii, sunt tratate drept asocieri în participaţiune."

Reţinând, aşadar, că, în speţă, contractul asupra căruia poartă litigiul este, în realitate, un contract de asociere în participaţiune prin care părţile/societăţi comerciale au convenit să îşi valorifice activele (licenţa, perimetrul de exploatare) în vederea executării activităţii miniere de exploatare a calcarului din perimetrul A. Bihor, în prezenta cauză sunt aplicabile în egală măsură şi dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cadrul legal special aplicabil în privinţa valorificării activelor societăţilor comerciale.

Cu toate acestea, indiferent de calificarea dată contractului de asociere încheiat între intimata-reclamantă şi recurenta-pârâtă, atâta vreme cât prin intermediul respectivului contract părţile au urmărit "valorificarea activelor societăţilor comerciale, inclusiv cele de interes strategic" (ipoteza prevăzută de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002) şi nu "transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social" (ipoteza prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 137/2002), în speţă, erau incidente, pe lângă dispoziţiile art. 38 lit. e) din Legea minelor 85/2003, şi dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 care condiţionau diversele forme de valorificare a activelor societăţii comerciale (vânzarea, închirierea, asocierea în participaţiune, aportul la capitalul social al unei societăţi comerciale, leasingul imobiliar şi constituirea uzufructului, enumerarea nefiind exhaustivă, ci cu titlu exemplificativ), de aprobarea adunării generale a acţionarilor.

Nu în ultimul rând, faţă de afirmaţia recurentei, în sensul că, şi dacă ar fi fost necesară aprobarea A.G.A., această culpă aparţine exclusiv D.P.A.P.S. care nu a luat în considerare aprobarea nr. 170.475 a ministrului economiei, reprezentantul legal al Ministerului Economiei - acţionarul A. S.A., în condiţiile în care acest departament exercita în numele Ministerului Economiei drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, iar Ministerul a emis această aprobare, instanţa de recurs nu poate reţine această apărare întrucât, deşi prin Nota x/25.02.2014 (menţionată în preambulul contractului), Ministerul Economiei, în calitate de minister de resort şi autoritate în coordonarea căreia funcţionează A. S.A., a aprobat respectiva asociere, la acea dată D.P.A.P.S. nu exista ca entitate, fiind înfiinţat, ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 20/2014 din 23 aprilie 2014, publicată în M. Of., Partea I nr. 325 din 05 mai 2014 şi prin Hotărârea nr. 815/2015 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului din 30 septembrie 2015, publicată în M. Of. din 05 octombrie 2015.

Anterior înfiinţării D.P.A.P.S., deci la data perfectării contractului în litigiu, toate drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de acţionar al statului pentru operatorii economici aflaţi în portofoliul Ministerului Economiei, erau exercitate de Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, conform art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Or, potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ sus arătat, deşi funcţiona sub coordonarea, la acea dată, a Ministerului Economiei, era vorba de o instituţie publică, cu personalitate juridică, cu atribuţii distincte ce nu se confundau cu cele ale ministerului coordonator.

Cu toate acestea, aprobarea prealabilă a asocierii în cauză, chiar din partea ministerului coordonator, nu echivalează cu/nu ţine loc de o aprobare A.G.A., ştiut fiind că, potrivit legii (31/1990), consiliul de administraţie este cel îndrituit să convoace adunarea generală a acţionarilor. Or, în condiţiile în care legea nu distinge, neîndeplinirea acestui formalism nu poate fi acoperită/suplinită prin acel document prealabil, chiar dacă ar fi provenit de la acelaşi emitent.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat prin cererea de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. împotriva deciziei nr. 183/2020 - A/C din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. împotriva deciziei nr. 183/2020 - A/C din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.