Contractual liability for hidden defects and relative effect of res judicata against third parties

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Focşani la 31 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei B. la plata de despăgubiri în valoare de 402.016 RON, dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a debitului şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1384 alin. (1), art. 1349, art. 1270, art. 1350 din C. civ. (2009), contractul de vânzare şi plantare 04.03/2011.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Focşani, în considerarea dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 101 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2306 din 15 martie 2018, Judecătoria Focşani, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, ridicată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Vrancea.

În urma declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă la 30 martie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 26 aprilie 2018, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 82/2020 din 17 noiembrie 2020, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta B. la plata sumei de 402.016 RON reprezentând despăgubiri civile, la care se va adăuga dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integral a debitului.

Împotriva sentinţei civile nr. 82/2020 din 17 noiembrie 2020, pârâta B.. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi, rejudecând pe fond, respingerea acţiunii formulate de intimată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Ca şi chestiune prealabilă, apelanta a învederat instanţei faptul că acţiunea din prezentul dosar a fost formulată împotriva B., şi nu împotriva B., aşa cum, în mod eronat, a fost menţionat în dispozitivul sentinţei apelate.

Prin decizia nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B.., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, în rejudecare, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

După o scurtă expunere a istoricului litigiului, în motivarea căii de atac declarate, recurenta arată că decizia instanţei de apel este nelegală pentru următoarele argumente:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile ar. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de C. proc. civ. (art. 480 alin. (3) şi (6) C. proc. civ.) şi a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În esenţă, recurenta arată că, deşi instanţa de apel a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu toate acestea, a procedat la analiza fondului cauzei.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar arată că, în opoziţie cu ceea ce a reţinut instanţa de apel, în accepţiunea sa, sentinţa instanţei de fond era motivată.

Evocând, totodată, dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi o decizie (nr. 2697/10.12.2020) a Î.C.C.J., afirmă că instanţa de apel nu a indicat aspectele rămase nemotivate ori probele la care nu s-a raportat instanţa de fond, recurenta apreciind că, în realitate, cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. erau îndeplinite.

În altă ordine de idei, autoarea recursului subliniază că decizia dată în apel este lovită de nulitate prin aceea că, deşi instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe ar fi fost nemotivată, nefiind analizate probele administrate şi nici indicate dispoziţiile legale incidente, singura soluţie legal procedural care s-ar fi impus era trimiterea în rejudecare în faţa instanţei de fond ori anularea sentinţei primei instanţe şi stabilirea rejudecării fondului de către instanţa de apel, cu punerea în discuţie a aspectelor considerate neanalizate, neindicate, neadministrate.

În acest sens, mai arată că, deşi nu a pus în discuţia părţilor nulitatea hotărârii primei instanţe, instanţa de apel s-a pronunţat, fără a acorda cuvântul părţilor pe acest aspect, încălcând, astfel, principile oralităţii dezbaterilor şi contradictorialităţii. În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta face trimitere la o decizie (nr. 535/2003) a Curţii de Apel Bucureşti, dar şi la o decizie (nr. 129/03.03.2009) a Curţii de Apel Ploieşti, precizând că, în speţă, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, s-a trecut direct la analiza fondului, după ce instanţa de apel a reţinut că sentinţa primei instanţe de fond nu era motivată, nu avea dispoziţii legale corect indicate şi nu avea la bază probe analizate corespunzător, toate acestea fără a fi puse dezbaterii părţilor.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi alin. (6) din C. proc. civ., dar şi o minută întocmită cu ocazia Întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel ce a avut loc la Curtea de Apel Timşoara în perioada 19-20 noiembrie 2015, autoarea prezentului demers judiciar arată că, în considerarea celor constatate de instanţa de apel, aceasta trebuia să reţină că se află în ipoteza art. 480 alin. (3) sau alin. (6) C. proc. civ.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, chiar dacă este perfect admisibilă procedural schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, aceasta devine o încălcare a normei de procedură care prevede posibilitatea trimiterii în rejudecare ori a anulării cu reţinere, atunci când însăşi instanţa de apel invocă, sub toate aspectele hotărârii de fond - legalitate, temeinicie, administrare şi analiză de probe - că nimic nu ar fi fost indicat, analizat, motivat.

Pentru o astfel de ipoteză, în opinia recurentei, oricum greşit reţinută, instanţa de apel avea soluţiile indicate de art. 480 alin. (3) ori alin. (6) C. proc. civ., şi nu direct rejudecarea.

Or, procedând astfel, s-au încălcat prevederile art. 6, art. 13, art. 237, art. 245 şi art. 392 din C. proc. civ.

Mai arată că, şi în ipoteza în care ar fi stabilit că anularea hotărârii nu poate atrage incidenţa prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să considere aplicabile prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât, anularea primei hotărâri presupunea reţinerea cauzei spre judecare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că, în ciuda amplitudinii ei, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Detaliind, recurenta subliniază că, deşi invocă faptul că, la fond, nu ar fi fost analizate probele şi nu ar fi fost motivată soluţia, instanţa de apel nu a indicat în mod concret ce probe nu au fost analizate şi ce considerente lipsesc.

Astfel, recurenta arată că, în speţă, instanţa de apel a preluat ad litteram criticile referitoare la caracterul relativ al autorităţii de lucru judecat, dar şi criticile referitoare la neindicarea tipului de răspundere incident în cauză.

Mai mult, susţine că, în condiţiile în care a reţinut că nu ar fi fost clară acţiunea introductivă, instanţa de apel a procedat la schimbarea tipului răspunderii, cu toate că, sub acest aspect, în opinia recurentei, procedural, soluţia era alta, respectiv, solicitarea de lămuriri, precizări, constatarea că instanţa de fond nu a procedat nici măcar la regularizarea cererii, şi nicidecum desfiinţarea direct în apel a temeiurilor juridice pe care era întemeiată acţiunea, cu motivarea că nu ar fi fost făcută încadrarea juridică de instanţa de fond.

Concluzionând, autoarea recursului afirmă că, procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile ar. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului redă situaţia de fapt reţinută în cauza anterioară, soluţionată prin sentinţa nr. 57/2015, arătând că a invocat puterea de lucru judecat.

Mai arată că, prin apelul formulat, partea adversă a invocat caracterul relativ al prezumţiei puterii de lucru judecat, precum şi faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra acestui caracter, dar nici asupra faptului că această prezumţie poate fi răsturnată în cadrul prezentului dosar.

Recurenta afirmă că, dezlegând acest motiv, instanţa de apel l-a găsit întemeiat, reţinând, totodată, că "principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de părţile din proces" şi că "în cauza de faţă, apelanta pârâtă are calitatea de terţ interesat, aceasta fiind atinsă în mod indirect de modalitatea de tranşare a litigiului, având interesul de a înlătura faţă de aceasta, efectele unei judecăţi care ar putea-o prejudicia", hotărârea instanţei de fond fiind dată, în accepţiunea instanţei de apel "în mod greşit, cu ignorarea dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.."

În opinia recurentei, acest considerent încalcă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 57/08.07.2015 pronunţată de Tribunalul Vrancea, rămasă definitivă. Mai arată că, în această cauză, s-a stabilit irevocabil că butaşii au fost infectaţi cu o bacterie în pepiniera de unde proveneau (a apelantei-pârâte), care a dus la compromiterea întregii culturi.

Aşadar, recurenta subliniază că, în acea cauză, s-a tranşat aspectul obiectiv al originii bacteriei producătoare de prejudiciu, respectiv, faptul că bacteria nu era din sol, ci era din butaşii aduşi în România de la furnizoarea apelantă din prezenta cauză.

Se mai arată că, potrivit chiar practicii invocate de apelantă, "terţii, deşi sunt protejaţi de principiul relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, totuşi, nu pot nega situaţia juridică născută din faptul existenţei acelei hotărâri" (decizia civilă nr. 430/R/2014 a Curţii de Apel Galaţi), or, recurenta susţine că, pe baza situaţiei juridice născute din hotărârea definitivă anterioară - prin care s-a reţinut că bacteria era în butaşii aduşi, şi nu în solul românesc - a formulat acţiune în regres.

Mai arată că este complet lipsit de orice relevanţă juridică considerentul instanţei de apel potrivit căruia reclamanta avea posibilitatea să formuleze, în cauza menţionată, o cerere de chemare în garanţie, în condiţiile în care posibilitatea reclamării unui drept constând în recuperarea unor daune prin regres poate fi făcută fie pe cale directă, prin acţiune, fie pe calea unei cereri de chemare în garanţie, fără a exista obligaţia respectării vreunei cronologii în exercitarea acestui drept.

Tot cu caracter de nelegalitate raportat la dezlegarea dată de instanţa de apel acestei puteri de lucru judecat, recurenta arată că se cuvine a fi reţinut şi caracterul profund contradictoriu al considerentelor: pe de o parte, se invocă inopozabilitatea faţă de terţul apelant, iar, pe de altă parte, se reţine în mod expres faptul că "existenţa actului jurisdicţional, integrată în mod legal în ordinea juridică, poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară", cu privire la această din urmă reţinere, recurenta arătând că nu este fundamentată pe nicio dispoziţie legală din instituţia efectelor de lucru judecat.

Procedând astfel, recurenta afirmă că, prin această contradicţie, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală nu doar pe pct. 7 al art. 488, ci şi sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuarea celor mai sus arătate, autoarea recursului susţine că întreaga dezlegare dată efectului sentinţei anterioare este profund greşită pentru încă două argumente, şi anume, pe de o parte, pentru că instanţa de apel nu arată în mod concret care sunt aspectele de probatoriu din care rezultă răsturnarea de către apelantă a lucrului judecat reţinut deja în sensul că bacteria provenea de la butaşi (ceea ce reţine instanţa de apel că ar fi dus la încălcarea art. 435 alin. (2) C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, pentru că nu sunt deloc înlăturate aspectele de legalitate invocate de recurentă în apel, şi anume că acest motiv de apel se impunea a fi dezlegat prin incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2), art. 434 şi art. 435 alin. (2) C. proc. civ., fiind necesar a se observa că originea bacteriei din butaşi (şi nu din sol) are legătură cu soluţionarea prezentului litigiu şi că, din această cauză, sentinţa 1356/91/2014 are cel puţin valoarea probatorie a unui înscris autentic cu privire la aspectele reţinute în ea, apelanta din prezenta cauză nefăcând dovada contrară aspectului obiectiv reţinut în sentinţa mai sus amintită, respectiv că bacteria din pricina căreia autoarea prezentului demers judiciar a fost obligată la despăgubiri nu provenea din butaşii pe care intimata i-a livrat.

Nu în ultimul rând, se susţine că este greşită şi invocarea de către apelantă a faptului că recurenta nu ar fi deţinut autorizaţie pentru comercializarea materialului săditor. Astfel, recurenta afirmă că, deşi deţine acest document, în economia considerentelor deciziei recurate nu se poate identifica o înlăturare a acelei susţineri, astfel încât, şi din această perspectivă, corespunzătoare motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată este nelegală.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile ar. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului arată că instanţa a reţinut că acţiunea ar fi fost în mod greşit întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care, în realitate, ar fi vorba de o răspundere contractuală, întemeiată pe art. 969-970 C. civ. de la 1864, iar "încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 5.3 din contract nu va putea fi reţinută" atât timp cât aceasta a depus la dosar documente de conformitate a butaşilor.

Recurenta consideră că, din nou, instanţa de apel a încălcat lucrul judecat reţinut prin sentinţa definitivă nr. 57/2015.

Mai mult, arată că, dincolo de lipsa oricărei menţiuni referitoare la bacterii în actele cu care au plecat butaşii din Italia, instanţa de apel face o greşeală în ceea ce priveşte pretinsa neindicare a temeiului de drept în acţiunea introductivă.

În acest sens, recurenta susţine că a formulat acţiunea în regres ca urmare a obligării sale la despăgubiri pentru vicii ascunse, în temeiul dispoziţiilor art. 1352 din C. civ. de la 1864, arătând că, în acţiunea de faţă, a invocat deopotrivă şi dispoziţiile de drept material care reglementează forţa obligatorie a contractului.

Din această perspectivă susţine că, odată ce pe fond, din punct de vedere al dreptului material, şi-a întemeiat corect cererea, înlăturarea temeiului de drept corect invocat este excesivă, subliniind faptul că o instanţă de fond este obligată să pună în discuţie orice aspect considerat a fi necesar de lămurit.

Pe cale de consecinţă, arată că restul raţionamentului expus în decizia recurată reprezintă o preluare a criticilor din apel, şi anume că apelanta a avut acte privind conformitatea materialului săditor, în condiţiile în care recurenta a exercitat acţiunea în regres, în considerarea viciului ascuns (al bacteriei).

Astfel, recurenta susţine că în mod nelegal a fost sancţionată pe planul temeiului de drept aplicabil, fără a fi luate în considerare aspectele care au generat dreptul său de regres împotriva furnizorului iniţial. Astfel, recurenta susţine că a invocat în mod corect dispoziţiile legale ce reclamau răspunderea contractuală a furnizorului butaşilor care avea documente de conformitate în care nu se preciza nimic despre bacteria considerată viciu ascuns. În acest sens, afirmă că nici instanţa de apel şi nici apelanta nu au indicat clar unde este scris în aceste documente de conformitate că se certifică faptul că butaşii sunt testaţi şi fără viruşi.

Mai arată că ceea ce a invocat apelanta în criticile sale, respectiv, lipsa de relevanţă a aspectelor reţinute în cauza anterioară, precum şi posibilitatea răsturnării în această cauză a situaţiei reţinute anterior sunt infirmate de clauzele contractului de vânzare-cumpărare 04.03/2011, respectiv, de clauza corespunzătoare art. 5.3, potrivit cu care butaşii vânduţi de apelantă trebuiau livraţi împreună cu documentele de calitate/conformitate prin care se certifica faptul că respectivii butaşi au fost testaţi şi nu prezentau viruşi.

De asemenea, recurenta mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 8.1 din contract, apelanta-pârâtă avea obligaţia de a livra butaşii respectând calitatea stabilită, adică să livreze plantele fără boli, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 10.4 din contract, "neexecutarea, executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere a obligaţiilor comerciale asumate prin prezentul contract angajează pentru partea în culpă răspunderea părţii culpabile, în conformitate cu legislaţia în vigoare."

Totodată, precizează faptul că a invocat în mod expres drept temei al acţiunii contractul încheiat, care are putere de lege pentru părţi.

Reiterând faptul că s-a stabilit în mod irevocabil faptul că butaşii au fost infectaţi cu o bacterie în pepiniera de unde proveneau (a intimatei), recurenta susţine că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii acesteia.

Nu în ultimul rând, subliniază faptul că nu există nici cea mai mică dovadă că, în cursul transportului, autoarea recursului ar fi putut să producă acea bacterie.

În încheiere, recurenta conchide în sensul că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile legale enunţate prin raportare la încălcarea forţei obligatorii a acestor dispoziţii din contract şi reiterează solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 21 octombrie 2021, intimata-pârâtă, prin avocat, cu delegaţie anexată, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal.

La 9 noiembrie 2021, recurenta, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, reiterând, totodată, motivele şi argumentele deja susţinute şi dezvoltate prin cererea de recurs.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna dintre părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea de şedinţă din 5 aprilie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 7 iunie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând recursul, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) şi (6) C. proc. civ. arătând că, deşi instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe nu era motivată conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., singura soluţie care se impunea era trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de fond ori anularea sentinţei primei instanţe şi stabilirea rejudecării fondului de către instanţa de apel. Totodată, a mai învederat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor nulitatea hotărârii primei instanţe, trecând direct la analiza fondului, cu toate că trebuia să reţină că se află în ipoteza art. 480 alin. (3) sau alin. (6) C. proc. civ.

Criticile recurentei nu pot fi primite pentru argumentele ce succed.

Este adevărat că în situaţia în care se constată că instanţa nu a cercetat efectiv fondul pretenţiilor deduse judecăţii, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prevede că soluţia pe care o poate pronunţa instanţa de apel este aceea de anulare a hotărârii atacate şi judecarea procesului cu evocarea fondului, cu excepţia situaţiei când cel puţin una dintre părţi a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

În speţă, găsind întemeiat motivul de apel constând în aceea că prima instanţă nu a făcut o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, nefiind clare raţiunile avute în vedere, precum şi elementele de natură a fundamenta modul în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele deduse judecăţii, în mod riguros juridic, soluţia pe care trebuia să o pronunţe instanţa de apel era de anulare a sentinţei şi judecarea procesului cu evocarea fondului.

Având în vedere că, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din 9 iunie 2021, părţile nu au solicitat administrarea altor probe, instanţa de apel, în virtutea devoluţiunii totale, putea să pronunţe o singură decizie, atât asupra apelului, cât şi asupra fondului, chiar şi dacă ar fi anulat sentinţa primei instanţe, astfel că nu se impunea pronunţarea unei decizii intermediare.

Deşi soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost de schimbare în tot a sentinţei apelate, iar nu de anulare, această neregularitate procedurală nu atrage nulitatea deciziei, întrucât recurenta nu a dovedit că a suferit o vătămare procesuală care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neregularitatea de ordin formal privind soluţia (schimbare, în loc de anulare) nu a determinat un regim juridic procesual diferit, nu a influenţat desfăşurarea procesului şi nici soluţia pronunţată în evocarea fondului.

Recurenta a mai invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că, în pofida amplitudinii ei, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Examinând hotărârea recurată, în raport de exigenţele impuse de cerinţa motivării acesteia, astfel cum acestea s-au conturat în jurisprudenţa instanţei de contencios european, precum şi în jurisprudenţa naţională, Înalta Curte constată că instanţa a expus în considerentele hotărârii argumentele fundamentale ce au determinat soluţia pronunţată, astfel că hotărârea recurată creează transparenţă asupra silogismului judiciar care explică şi sprijină dispozitivul hotărârii.

Se constată, însă, că, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a criticat şi faptul că, deşi a reţinut nerespectarea exigenţelor art. 425 C. proc. civ., instanţa de apel nu a indicat în concret ce probe nu au fost analizate de instanţa de fond, ce considerente lipsesc. De asemenea, a mai susţinut că instanţa a preluat criticile referitoare la caracterul relativ al autorităţii de lucru judecat, dar şi criticile referitoare la neindicarea tipului de răspundere incident în cauză procedând la schimbarea tipului răspunderii, a temeiurilor juridice pe care era întemeiată acţiunea, fără a solicita lămuriri, precizări, cu motivarea că nu ar fi fost făcută încadrarea juridică de instanţa de fond.

Instanţa de apel a reţinut încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 425 C. proc. civ. prin aceea că sentinţa nu cuprinde o analiză efectivă a apărărilor pârâtei (nemotivare în fapt) şi că nu au fost stabilite temeiurile legale incidente, respectiv, fie răspunderea contractuală, fie răspunderea delictuală (nemotivare în drept).

Având în vedere că punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează ipoteza lipsei motivării, a prezentării unor motive contradictorii ori numai a motivelor străine de natura pricinii, excluzând ipoteza motivării greşite ca rezultat al încălcării unor norme de drept procedural, Înalta Curte reţine că suma criticilor dezvoltate de recurentă sub aceste aspecte vizează o pretinsă încălcare a legii procesuale, iar nu un viciu de motivare, în sensul reglementării pe care recurenta a invocat-o.

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, nu a putut fi identificată niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei nu pot fi primite.

În acest context, nu pot fi primite nici criticile de ordin procedural, încadrabile în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a stabilit, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., încadrarea juridică corectă a pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum rezulta din motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată.

Nu au fost încălcate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii prin modul în care instanţa de apel a stabilit că "în cauză nu poate fi pusă în discuţie răspunderea civilă delictuală a pârâtei, ci doar răspunderea contractuală", în condiţiile în care chiar recurenta afirmă în cererea de recurs că "a invocat în mod expres drept temei al acţiunii: contractul încheiat are putere de lege între părţi".

Aşadar, recurenta nu poate susţine că ar fi suferit vreo vătămare procesuală printr-o pretinsă schimbare a tipului răspunderii, din moment ce recurenta invocă acelaşi temei de drept ca şi cel reţinut de instanţa de apel (răspunderea civilă contractuală).

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, prin sentinţa nr. 57/2015 (definitivă prin decizia civilă nr. 206/26.11.2015 a Curţii de Apel Galaţi), s-a reţinut că butaşii au fost infectaţi cu o bacterie în pepiniera de unde proveneau, ceea ce a dus la compromiterea întregii culturi, fiind, astfel, tranşat aspectul obiectiv al originii bacteriei producătoare de prejudiciu, respectiv faptul că bacteria nu era din sol, ci era din butaşii pe care i-a adus în România de la furnizoarea intimată din prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, pornind de la premisa că pârâta din prezenta cauză nu a fost parte în procesul anterior, instanţa de apel a făcut o corectă distincţie între puterea/autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătoreşti definitive, manifestată între părţile aflate în litigiu, şi opozabilitatea acestora faţă de terţii care nu au participat la procesul judiciar anterior.

În virtutea principiului relativităţii, hotărârea judecătorească poate genera drepturi şi obligaţii doar părţilor în proces, însă, în cazul terţilor, obligativitatea hotărârii judecătoreşti se manifestă sub forma opozabilităţii situaţiei juridice care a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive. Faţă de terţi, această situaţie juridică are valoarea unui fapt juridic, care poate fi răsturnat prin administrarea probei contrare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Distincţia importantă făcută de instanţa de apel, ce o nemulţumeşte pe recurentă, constă în manifestarea diferită a obligativităţii unei hotărâri judecătoreşti definitive faţă de o persoană care nu a fost parte în procesul anterior.

Raportul juridic preexistent dintre reclamantă, în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2014, şi pârâta din prezenta cauză ar fi putut justifica formularea unei cereri de chemare în garanţie în cadrul litigiului anterior, aşa cum, de altfel, a reţinut şi instanţa de apel, iar atragerea societăţii pârâte B. pe această cale în procesul anterior ar fi permis pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti deopotrivă obligatorii şi pentru aceasta din urmă, cu respectarea tuturor garanţiilor conferite unui participant la proces. Cât timp reclamanta de faţă nu a ales această cale, opţiunea sa se reflectă în modalitatea limitată în care hotărârea judecătorească definitivă anterioară poate fi opusă pârâtei - în mod relativ, până la proba contrară.

În aceste condiţii, în mod corect Curtea de apel a reţinut că instanţa de fond trebuia să analizeze, în raport de probele administrate, dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei, respectiv dacă prin probele administrate s-a dovedit situaţia contrară celei reţinute prin decizia civilă nr. 206/26.11.2015 a Curţii de Apel Galaţi pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Examinând devolutiv în totalitate cauza, instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei raportat la probatoriul administrat în cauză, conchizând în sensul că, prin decizia anterioară, s-a reţinut nerespectarea normelor fitosanitare la importul plantelor de către reclamantă (pârâtă în cauza respectivă). În plus, faţă de cuprinsul raportului de expertiză, Curtea a reţinut că reclamanta a livrat în baza contractului încheiat cu reclamanta din dosarul x/2014 şi alţi butaşi, ce nu rezultă că au fost achiziţionaţi de la pârâta din prezenta cauză, astfel încât, parte din prejudiciu nu ar putea fi imputat acesteia.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că incidentul care a determinat angajarea răspunderii reclamantei prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2014 nu este susceptibil de a atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei din prezenta cauză.

Prin urmare, se reţine că, din probatoriul administrat, analizat de instanţa de apel, s-a demonstrat o situaţie de fapt distinctă de cea invocată de reclamantă. Încercând să combată aceste concluzii, recurenta invocă, în realitate, critici de netemeinicie, incompatibile căii de atac extraordinare a recursului, modalitatea de interpretare şi valorificare a probelor administrate în cauză rămânând prerogativa instanţelor de fond, necenzurabilă pe calea recursului.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că autoarea recursului s-a limitat la afirmaţia potrivit căreia "decizia recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material", fără a arăta, în concret, care sunt acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanţa de apel.

În esenţă, criticile detaliate în cadrul acestui motiv de casare nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. atâta vreme cât argumentele aduse în susţinere vizează chestiuni de ordin procedural pretins a fi fost încălcate de instanţa de apel sau care vizează aprecierea probatoriului (cum ar fi: încălcarea lucrului judecat, nepunerea în discuţie a oricărui aspect considerat a fi necesar de lămurit, preluarea criticilor din apel, aprecierea necorespunzătoare a relevanţei aspectelor care au determinat-o pe autoarea recursului la promovarea prezentei acţiuni, invocarea lipsei oricărei dovezi în sensul că autoarea recursului ar fi putut ca, în cursul transportului, să producă viciul ascuns - bacteria).

De asemenea, se reţine că simpla invocare a contractului de vânzare şi plantare 04.03/2011 ca lege a părţilor nu poate fi asimilată încălcării unei norme de drept material.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.