Enforcement of express resolutory clauses within cassation limits: prohibition of judicial rescission and extra-contractual good faith analysis

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19.01.2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 750.683,40 RON cu titlu de penalitate datorată conform contractului de închiriere nr. x din data de 12.03.2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 1.164.907 EUR (echivalentul a 5.21 1.560,94 RON), reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a încălcării culpabile de către reclamantă a prevederilor contractului de închiriere, cu consecinţa rezilierii acestuia de către pârâtă; să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 94.795,66 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor achitate de către pârâtă pentru realizarea proiectului lucrări or de amenajare şi finisare; să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 18.930,78 RON reprezentând contravaloarea onorariilor avocaţiale achitate de către pârâtă aferente serviciilor de consultanţă juridică privind negocierea şi semnarea contractului de Închiriere nr. x/12.03.2015, precum şi a onorariilor subsecvente în legătură cu desfăşurarea şi încetarea contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 8070 din 20 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.02.2018.

Prin decizia civilă nr. 1474/A din 21 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 8070 din 20 decembrie 2016, ca nefondat. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe. A fost schimbată în parte sentinţa civilă, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 750.683,40 RON, cu titlu de despăgubiri conform clauzei penale şi a sumei de 56.648 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.555,91 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru. A fost respinsă cererea apelantei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate cu consecinţa respingerii apelului declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 8070/20.12.2016, admiterea apelului declarat de pârâtă cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1425/22.07.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1474/A din 21 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A casat decizia civilă nr. 1474/A din 21 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu prilejul casării, Înalta Curte a reţinut că, în contractul de închiriere nr. x încheiat de părţile în litigiu la data de 12.03.2015, au fost prevăzute două clauze rezolutorii exprese: clauza din art. 20.3 lit. a), care instituie un pact comisoriu expres în favoarea reclamantei-locator pentru ipoteza în care locatarul nu prezintă sau nu menţine garanţia contractuală în favoarea locatorului şi dacă această încălcare continuă timp de 10 zile lucrătoare de la data notificării locatarului de către locator în acest sens şi, respectiv, pactul comisoriu prevăzut de art. 20.7 lit. a), în temeiul căruia pârâta-locatar poate invoca rezilierea contractului de închiriere în ipoteza în care locatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare a spaţiului la data predării conform prevederilor paragrafului 2.1 din contract. Din analiza acestor clauze rezolutorii, s-a constatat că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1553 C. civ., întrucât prevăd în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage încetare contractului de închiriere, cât şi condiţiile în care operează încetarea de drept a contractului.

Prin urmare, controlul instanţei de judecată trebuia să se facă în limitele impuse de dispoziţiile art. 1553 C. civ. în condiţiile în care aceste clauze nu au fost contestate de părţile în litigiu, depăşirea acestor limite prin analizarea şi interpretarea altor obligaţii asumate de părţile contractante ce nu fac obiectul pactului comisoriu, echivalând cu o veritabilă rezoluţiune judiciară şi, deci, cu o imixtiune în voinţa părţilor contractante, aspect de natură să înfrângă principiul prevăzut de dispoziţiile art. 1270 C. civ. relativ la forţa obligatorie a contractelor.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a analizat conţinutul clauzei rezolutorii prevăzută de art. 20.7 lit. a), invocată în cauză de către pârâta-locatar, prin raportare la neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de predare a proiectului lucrărilor de amenajare şi finisare, deşi o atare obligaţie nu face obiectul pactului comisoriu prevăzut în paragraful 20.3 lit. a) din contract, pact ce face obiectul notificării ulterioare de reziliere efectuată de către reclamanta-locator, şi nici al unei alte clauze rezolutorii exprese prevăzută în contract şi care să fi fost invocată în cauză, astfel încât analiza îndeplinirii unei atare obligaţii se putea face doar în cadrul unei eventuale acţiuni în reziliere judiciară. De altfel, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de admitere a apelului reclamantei în ceea ce priveşte neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de predare a proiectului lucrărilor de amenajare şi finisare, pe dispoziţiile art. 1550 şi art. 1549 C. civ. privind declaraţia unilaterală de reziliere, astfel încât o atare obligaţie nu poate fi opusă locatarului care se prevalează de clauza rezolutorie prevăzută de paragraful 20.7 din contract decât dacă se reţine contestarea unei astfel de clauze de către partea adversă şi dacă instanţa de judecată reţine, în baza probelor administrate că pactul comisoriu nu îşi poate produce efectele stipulate de părţi, în caz contrar soluţia instanţei suprapunându-se peste voinţa obligatorie a părţilor contractante.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 451 din 11 martie 2021 a respins apelurile formulate de apelanta-pârâtă B. S.A. şi apelanta-reclamantă C. S.R.L. (fosta A. SRL) împotriva sentinţei civile nr. 8070/20.12.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V I-a Civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Cu prilejul rejudecării, Curtea de Apel a reţinut faptul ca prin decizia de casare s-a dispus ca instanţa de judecată să efectueze un control al notificării de reziliere doar în limita disp. art. 1553 C. civ., fără a putea adăuga alte obligaţii neasumate de părţi contractual pentru acel pact comisoriu.

În fapt, Curtea de apel a constatat că, în data de 12.03.2015, între C. S.R.L. (fosta A. SRL), în calitate de locator, şi S.C. B. S.A., în calitate de locatar, a fost încheiat contractul de închiriere nr. x, având ca obiect închirierea unui spaţiu comercial, tip "cutie" ce urma a fi ridicat pe teren şi care urma a avea o suprafaţă estimată după cum aceasta este precizată în condiţiile speciale ale contractului, respectiv cu o suprafaţa de 2880 m.p., din care: zona de parter: 2200 m.p., Spaţiu si 200 m.p.- terasa, iar zona de mezanin: 480 m.p, amplasat în Braşov, Strada x nr. 5. Spaţiul urma sa fie construit de către S.C. A. S.R.L si pus la dispoziţia locatarului în condiţiile tehnice agreate de părţi si anexate la contractul de închiriere.

Potrivit art. 20.7 din contract, locatarul are dreptul să rezilieze/să denunţe în mod unilateral prezentul contract de închiriere, de plin drept, cu efect imediat şi fără intervenţia instanţelor de judecată şi fără necesitatea îndeplinirii nici unei alte formalităţi(pact comisoriu), încetarea/rezilierea anticipată rezultând din simpla neîndeplinire/încălcare, în următoarele situaţii: a) neîndeplinirea de către locator a obligaţiei de a preda spaţiul la data predării, în conformitate cu prevederile precedentului paragraf 2.1 şi în specificaţiile tehnice stabilite în anexa 3 la prezentul contract.

Pârâta, prin cererea reconvenţională, a invocat faptul că reclamanta nu şi-a respectat obligaţia sa esenţială de a preda spaţiul asumat de aceasta din urmă, context în care pârâta comunică reclamantei la data de 07.12.2015 faptul că, în conformitate cu prevederile art. 2 din condiţiile speciale din contractul de închiriere, data predării spaţiului A. către B. urma să aibă loc între 15 septembrie şi 15 octombrie 2015, şi prin raportare la dispoziţiile art. 20.7 din convenţia părţilor, pârâtareclamantă a înţeles să îşi exercite dreptul de a rezilia contractul de închiriere.

Având în vedere faptul că în decizia de casare s-a reţinut că cele două clauze rezolutorii prevăzute în contract la art. 20.3 lit. a) şi 20.7 lit. a) din contract îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1553 C. civ., Curtea nu va mai analiza validitatea pactului comisoriu ci doar va analiza dacă neexecutarea obligaţiei de predare a spaţiului la termenul prevăzut în contract este sau nu culpabilă apelantei - reclamante.

Potrivit art. 2.2 din contract, locatarul declară că acceptă condiţiile tehnice ale spaţiului astfel cum sunt acestea indicate în specificaţiile tehnice anexate la prezentul contract sub forma anexei nr. 3, şi declară că nu va ridica nici un fel de pretenţie/obiecţie cu privire la utilitatea spaţiului pentru scopul activităţilor comerciale ale locatarului.

Curtea de Apel a constatat că, deşi apelanta - pârâtă B. în momentul încheierii contractului a fost de acord cu specificaţiile tehnice ale spaţiului astfel cum au fost stabilite în anexa nr. 3 la contract, ulterior încheierii contractului aceasta a solicitat locatorului, respectiv apelantei - reclamante C. S.R.L., modificarea unor soluţii tehnice de proiectare, autorizare şi execuţie cu impact asupra termenului de predare a imobilului, aspecte ce reies cu evidenţă din ampla corespondenţă existentă între părţi, aspect reţinut şi de prima instanţă.

De altfel, variante actualizate în urma discuţiilor/propunerilor părţilor şi a concesiilor reciproce au tot intervenit astfel cum rezultă şi din interogatoriul luat pârâtei B., răspunsul la întrebarea nr. 9, în care apelanta - pârâtă B. recunoaşte faptul că după data de 24.07.2015 au fost nenumărate solicitări şi întâlniri între părţi în urma cărora s-au agreat, printre altele, şi transmiterea de către subscrisa (apelanta - pârâtă B.) a mai multor actualizări de plan, conform modalităţilor intervenite în execuţia clădirii.

În consecinţă, Curtea de Apel a considerat că apelanta - pârâtă B. nu a invocat pactul comisoriu prevăzut la art. 20.7 lit. a) din contract cu bună - credinţă, aceasta fiind chiar ea în culpă pentru prelungirea termenului de predare a spaţiului. Asemenea oricărui drept subiectiv, şi dreptul rezolutoriu trebuie exercitat cu bună - credinţă, sancţiunea fiind ca şi în prezenta cauză considerarea retroactivă a instanţei a neoperării rezilierii. Mai mult decât atât, prejudiciul invocat de către apelanta - pârâtă B. nu este cert, beneficiul nerealizat fiind doar o estimare a acesteia, estimare nesusţinută de dovezi concrete, cu atât mai mult cu cât acest centru ar fi fost primul deschis în Braşov, iar raportarea la alte centre deschise în ţara neavând relevanţă.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă cu privire la soluţia asupra cererii principale, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit art. 20.3 lit. a) din contract, locatorul are dreptul să rezilieze anticipat prezentul contract de plin drept, iar o asemenea reziliere va produce efecte imediat şi fără intervenţia instanţelor de judecată şi fără nicio altă formalitate (pact comisoriu), încetarea/rezilierea contractului rezultând din simpla neîndeplinire/încălcare, în următoarele situaţii: a) dacă locatarul nu constituie, nu prezintă locatorului sau nu menţine garanţia contractuală în conformitate cu prevederile prezentului contract de închiriere şi dacă o asemenea încălcare continuă timp de 10 zile lucrătoare de la data la care locatorul i-a transmis locatarului o notificare în acest sens.

Conform art. 11.2 din contract, la momentul semnării prezentului contract de închiriere, locatarul va preda locatorului un bilet la ordin pentru suma stabilită în continuare la alin. (11).3, fără obiecţii şi a cărei scadenţă va fi la vedere, în scopul garantării obligaţiilor care trebuie îndeplinite de locatar până la data predării.

Cel mai târziu cu 1 lună înainte de data predării, astfel cum a fost aceasta comunicată în scris de către locator locatarului, locatarul va preda locatorului o garanţie a cărei valoare este prevăzută în continuare la alin. (11).3, care va fi constituită sub forma unei scrisori de garanţie bancară sau sub forma unui bilet la ordin de depozit bancar, scrisoarea de garanţie bancară şi depozitul urmând a fi denumite în continuare în prezentul contract drept.

Curtea de Apel a reţinut că apelanta reclamantă a solicitat atragerea răspunderii pârâtei în temeiul pactului comisoriu prevăzut de art. 20.3 lit. a) din contract, raportat la neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor menţionate la art. 11.2 alin. (1) din contract (nepredarea biletului la ordin) şi art. 3.3.2 din contract.

În legătură cu aceasta, s-a constatat că obligaţia pârâtei B. prevăzută în art. 3.3.2 din contract privind întocmirea Proiectului lucrărilor de amenajare şi finisare, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia de casare, nu face obiectul pactului comisoriu astfel cum a fost prevăzut de părţi în art. 20.3 din contract, iar instanţa nu a fost învestită şi cu un capăt de cerere privind rezilierea judiciară, consideră inutilă analizarea îndeplinirii obligaţiei pârâtei B. prevăzută în art. 3.3.2 din contract privind întocmirea Proiectului lucrărilor de amenajare şi finisare, această obligaţie neavând relevanţă juridică asupra eficienţei pactului comisoriu.

În ceea ce priveşte cealaltă obligaţie pe care apelanta - reclamantă susţine că pârâta B. nu şi-a îndeplinit-o, Curtea de Apel a reţinut că, prin decizia de casare, s-a sublinniat că în favoarea apelantei - reclamante (locatorul) s-a prevăzut un pact comisoriu pentru ipoteza în care locatarul nu prezintă sau nu menţine garanţia contractuală în favoarea locatorului şi dacă această încălcare continuă timp de 10 zile lucrătoare de la data notificării locatarului de către locator în acest sens. În contractul încheiat între părţi, la art. 11 s-au prevăzut două garanţii, una viza predarea unui bilet la ordin, cealaltă viza constituirea unei garanţii sub forma scrisorii de garanţie/biletului ordin/depozitului bancar. Apelanta - reclamantă a precizat că a avut în vedere pentru activarea pactului comisoriu doar prima garanţie, respectiv predarea biletului la ordin în conformitate cu disp. art. 11.2 alin. (1) din contract.

Curtea de Apel a aratat că, pentru ca acest pact comisoriu să poată fi invocat cu succes, este nevoie ca obligaţia presupus neîndeplinită să fie notificată părţii adverse şi să i se ofere un termen de 10 zile pentru a putea remedia acea problemă.

Analizând notificarea existentă la dosar, Curtea de Apel a reţinut că apelanta -reclamantă i-a adus la cunoştinţă pârâtei B. că nu a prezentat locatorului spre aprobare Proiectul lucrărilor de amenajare şi finisare (art. 3.3.2 din contract) şi că nu a predat locatorului garanţia contractului de închiriere, în forma şi condiţiile prevăzute de art, 11 din contract.

Dispoziţiile art. 11 din contract au în vedere două tipuri de garanţii, respectiv cea prevăzută la art. 11.2 alin. (1) (predarea biletului la ordin) şi cea prevăzută la art. 11.2 alin. (2) (constituirea garanţiei prin scrisoare de garanţie/bilet ordin/depozit bancar), însă notificarea este făcută cu titlu general, fără a indica în concret care dintre cele două obligaţii nu a fost îndeplinită astfel încât pârâta B. să fie în măsură să identifice obligaţia neîndeplinită şi să o poată remedia.

Prin urmare, notificarea pârâtei B. nu respectă dispoziţiile contractuale, nefiind indicată ce garanţei nu a fost depusă, în contract fiind prevăzute două tipuri de garanţii. De aici şi discuţiile ivite atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel cu privire la care dintre cele două garanţii nu şi-a îndeplinit obligaţiile pârâta şi care fa obiectul pactului comisoriu. Această indicare era necesară cu atât mai mult cu cât în notificarea de reziliere este menţionat faptul că această încălcare îmbracă forma nepredării biletului la ordin, însă această notificare de reziliere era condiţionată de o notificare prealabilă a neîndeplinirii obligaţiilor şi acordării unui termen de 10 zile pentru remediere.

Astfel, potrivit art. 11.2 alin. (1) din contract, în momentul semnării contractului se va preda şi biletul la ordin. Pârâta B. a susţinut că în momentul semnării contractului a fost predat biletul la ordin de către numitul D., în prezenţa dlui E. şi avocatului din partea apelantei reclamante, apelanta - reclamantă necontestând faptul că aceste persoane ar fi participat la încheierea contractului.

Faţă de dispoziţiile contractuale mai sus menţionate şi prin semnarea şi însuşirea contractului de către ambele părţi, s-a reţinut că acel bilet la ordin menţionat în disp. art. 11.2 alin. (1) din contract a fost predata în momentul semnării contractului, acţiunile (de semnare a contractului şi de predare a biletului la ordin) nefiind succesive, ci concomitente.

Prin urmare, Curtea de Apel a concluzionat că nici pactul comisoriu invocat de către apelanta reclamantă nu a devenit efectiv, pe de-o parte pentru că notificarea nu prevedea ce obligaţie de garanţie nu a fost îndeplinită, iar pe de altă parte pentru că obligaţia privind predarea biletului la ordin a fost îndeplinită.

La data de 31.08.2021, a declarat recurs recurenta-reclamantă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 451 din 11 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La data de 6.09.2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 451 din 11 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recursul declarat de recurenta- reclamantă C. S.R.L.:

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile alt. 488 alin. (1) pct. 5. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 249, art. 10 alin. (1), art. 349, at. 13, art. 20, art. 22 alin. (1) şi (7), art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În ce priveşte art. 249 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a încălcat principiul consacrat de art. 249 C. proc. civ.. în ceea ce priveşte chestiunea predării/nepredării biletului la ordin reprezentând echivalentul a 3 luni de chirie şi cheltuieli de exploatare, aceasta fiind cheia aplicării pactului comisoriu instituit în favoarea societăţii reclamante.

Proba predării biletului la ordin incumba pârâtei, adică a părţii care afirmă că şi-a îndeplinit această obligaţie. Aşa cum rezultă din încheierea şedinţei din 20.09.2015 reclamanta a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, care a fost respinsă şi instanţa a reţinut ca argument în dovedirea faptului predării, răspunsurile la interogatoriu ale reprezentantului legal al pârâtei.

Prin această măsură au fost nerespectate dispoziţiile art. 349 C. proc. civ. având în vedere că mărturisirea nu poate constitui probă împotriva reclamantei.

Instanţa de apel a analizat problematica pactului comisoriu instituit în favoarea reclamantei, făcând abstracţie de principiul respectării dreptului la apărare, consacrat de art. 10 alin. (1) C. proc. civ., şi de principiile prevăzute de art. 201 şi art. 22 alin. (1), (2) şi 6 C. proc. civ., la dosar neexistând niciun material probator care să probeze predarea biletului la ordin.

În continuare se arată că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 50 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Analizând decizia de casare, rezultă că dezlegarea instanţei de recurs nu priveşte şi nu afectează argumentele instanţei de apel din decizia iniţială, ci modalitatea în care au fost aplicate condiţiile şi mecanismul răspunderii civile contractuale, fără ca instanţa de recurs să fi adus vreo critică sau să fi dezlegat vreo chestiune referitoare la modalitatea de aplicare a regulilor de procedură în materie de probatorii.

Instanţa de apel, în rejudecare, a depăşit dezlegarea dată de Înalta Curte asupra chestiunilor strict indicate în decizia de casare şi a revinit asupra unor considerente care nu au făcut obiectul vreunei modificări în recurs.

Prin urmare, arată recurenta, decizia recurată apare ca o revizuire a deciziei iniţiale, fără a ne afla în această situaţie, ceea ce afectează dreptul Ia apărare al reclamantei, decizia recurată fiind pronunţată cu depăşirea limitelor casării.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică decizia recurată din perspectiva nemotivării de către instanţa de apel a apărării privind neîndeplinirea obligaţiei pârâtei prevăzute de art. 3.3.2 din Contract, privitoare la predarea Proiectului lucrărilor de amenajare.

Simpla afirmaţie în sensul că instanţa de judecată nu a fost investită cu un capăt de cerere privind rezilierea judiciară, nu reprezintă un argument întemeiat care să conducă la lăsarea în afara motivării a problematicii rezultate din nepredarea Proiectului lucrărilor de amenajare.

În opinia recurentei, nici instanţa de recurs nu dă o dezlegare care să îndreptăţească instanţa de apel să lase nemotivată apărarea reclamantei.

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat în raport cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material consacrate de art. 1270, art. 1268 alin. (1) şi (2), art. 1549, art. 1550 şi art. 1552 C. civ.

În ce priveşte încălcarea art. 1268 alin. (1) şi art. 1270 C. civ. se arată că argumentarea concluziei privind predarea biletului la ordin s-a întemeiat în mod greşit pe art. 11.2 din Contract, prin aprecierea acestei clauze ca o declaraţie de primire a biletului la ordin.

Din interpretarea acestei clauze, recurenta arată că obligaţia de predare este ulterioară semnării contractului şi naşterii acestei obligaţii, în realitate acest bilet la ordin nefiind emis.

A prezuma că prin semnarea contractu\ui, reclamanta a recunoscut şi primirea biletului la ordin este un aspect care încalcă prevederile art. 1270 C. civ., voinţa şi consimţământul exprimat de reclamantă la semnarea contractului neputând acoperi şi o recunoaştere în sensul primirii biletului la ordin.

În ceea ce priveşte prevederile art. 1549, art. 1550 şi art. 1552 C. civ., instanţa ar fi trebuit să analizeze pe cale incidentală dacă a operat încetarea contractului de închiriere, şi dacă această încetare a survenit ca efect al rezilierii iniţiate de pârâtă. În acest sens, trebuiau analizate cele două notificări de reziliere, pentru a se constata dacă acestea respectă prevederile art. 1552 şi art. 1553 C. civ.

Rezoluţiunea unilaterală a stat la baza rezilierii Contractului de către reclamantă, pentru încălcarea de către locatar a obligaţiei stipulate de art. 3.3.2 din Condiţiile generale şi art. 3 din Condiţiile speciale.

Potrivit art. 3.3.2 din Contractul de închiriere, locatarul avea obligaţia să prezinte locatorului spre aprobare, Proiectul lucrărilor de amenajare şi finisare, în termenul prevăzut de condiţiile speciale.

În dezvoltarea acestui motiv de reziliere, recurenta-reclamantă arată următoarele: pârâta şi-a asumat obligaţia de predare a Proiectului cel mai târziu la data de 15.07.2015, obligaţie care nu s-a mai realizat niciodată; la 14.12.2015 reclamanta a transmis declaratia unilaterală de reziliere. prealabil pârâta fiind pusă în întârziere la 25.11.2015; neexecutarea obligaţiei de predare a Proiectului a avut o gravitate suficient de mare, fiind deviat însuşi scopul avut de locator la data semnării contractului.

Scopul contractului a avut două componente, de a fi construit un spaţiu pe cheltuiala reclamantei prin conlucrare cu pârâta, în zona de proiectare şi execulie şi închirierea spaţiului efectiv construit către locatar. De vreme ce relaţia contractuală s-a blocat în etapa construirii spaţiului, reclamanta nu putea aştepta ca pârâta să-şi îndeplinească obligaţiile. Sancţiunea aleasă de reclamantă în sensul rezilierii contractului este o opţiune lăsată la îndemna creditorului.

În ceea ce priveşte caracterul relevant sau esenţial al obligaţiei de predare a Proiectului, recurenta face o distincţie între obligaţia de predare a Proiectului ce a făcut obiectul excepţlei de neexecutare invocate de reclamantă şi obligalia locatarului de predare a Proiectului ca obligaţie a cărei nerespectare a stat la baza rezilierii Contractului de către locator.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a lăsat nesoluţionată problematica rezilierii în aplicarea art. 1552 C. civ.

La 16.11.2022, recurenta-pârâtă B. S.A.. A formulat întâmpinare în combaterea recursului declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.:

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel nu a respectat limitele casării trasate prin decizia de casare a cărei dezlegare privind caracterul operant al Notificării de reziliere a pârâtei se impunea în mod obligatoriu.

În mod incorect, instanţa de apel a analizat elementele privind conduita pârâtei şi buna-credinţă a acesteia, care nu se impuneau a fi analizate în cadrul rezilierii, de vreme ce decizia de casare conducea la concluzia că rezilierea notificată de pârâtă fusese deja operantă în mod legal, fiind invocată în acord cu clauzele Contractului, nefiind contestată de către reclamantă pe calea unei acţiuni.

În al doilea rând, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ., ce eglementează principiul contradictorialităţii, prin aceea că şi-a întemeiat soluţia privind apelul legat de cererea reconvenţională pârâtei pe o circumstanţă a bunei-credinţe ce nu a fost invocată de reclamantă şi nici nu a fost pusă în dezbaterea părţilor.

Pronunţarea unei soluţii prin care se invalidează efectele rezilierii prin raportare la buna-credinţă, conduce la nelegalitatea hotărârii cu atât mai mult cu cât depăşeşte limitele casării, încălcând libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contractului.

Motivul dc nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a fost argumentat cu trimitere la motivarea contradictorie, prin care, deşi se apreciază că niciuna dintre părţi nu a investit instanţa cu un capăt de cerere privind rezilierea judiciară, se pronunţă totuşi cu privire la rezilierea notificată de pârâtă, pe care o invalidează, deoarece o găseşte ca fiind realizată cu bună-credinţă, element neinvocat de reclamantă.

Prin raportare la faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente un argument neinvocat de reclamantă, respectiv pretinsa lipsă a bunei-credinţe a pârâtei, fără a pune acest aspect în dezbaterea contradictorie a părţilor, conduce şi la nemotivarea hotărârii.

Raţionamentul instanţei de apel relevă o lipsă de nemotivare sau cel puţin o motivare contradictorie şi în privinţa petitului pârâtei de reparaţie a prejudiciului pecuniar pe care instanţa de apel l-a respins, arătând că prejudiciul invocat de pârâtă nu este cert, beneficiul nerealizat fiind doar o estimare a acestuia, estimare nesusţinută de dovezi, deşi pârâta solicitase să i se administreze proba cu expertiză tehnică de specialitate contabilitate, pe care aceeaşi instanţă de apel i-a respins-o ca neconcludentă. De altfel, instanţa de apel nu analizează nici înscrisurile depuse de pârâtă în susţinerea caracterului cert şi al întinderii prejudiciului, astfel încât aprecierea sa generală referitoare la lipsa de succes a primului centru pe care l-ar fi deschis pârâta în Braşov nu este susţinută de nicio probă.

În continuare, decizia instanţei de apel este nemotivată şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de acordare a prejudiciului pentru lipsa caracterului cert al beneficiului nerealizat, dat fiind că instanţa nu aduce nicio argumentaţie în sprijinul concluziei sale. În plus, în privinţa prejudiciului pentru pierderea de şanse, instanţa de apel nici nu şi-a motivat hotărârea, ci a expus doar motivarea superficială, cu privire la înlăturarea prejudiciului solicitat cu titlu de beneficiu nerealizat.

Temeinicia motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., a fost argumentată cu trimitere la dispoziţiile art. 1270, art. 1170 coroborat cu art. 1553 şi art. 1530-1536 şi art. 1385 C. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., recurenta-pârâtă susţine că în mod incorect instanţa de apel a comis aceeaşi greşeală ca prima instanţă de apel, în sensul că a realizat o reapreciere a modalităţii în care pârâta a reziliat contractul, fără să ţină seama de voinţa părţilor contractante, care stabiliseră anterior situaţiile în care opera rezilierea.

În concret, instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică clauzelor înscrise de părţi, examinând eronat efectele produse asupra raporturilor dintre părţile contractante, clauza convenită de părţi la art. 20.7 constituind temei al rezilierii de către pârâtă şi reprezentând un pact comisoriu expres de ultim grad, modul de redactare al pactului fiind fără echivoc în sensul forţei sale juridice de pact comisoriu expres.

Acest pact conlisoriu înlătură intervenţia instanţei sub aspectul verificării condiţiilor în care se aplică sancţiunea rezoluţiunii, ca atare rolul instanţei este înlăturat în totalitate, instanţa neputând analiza nici măcar buna-credinţă a uneia dintre părţi, ci poate verifica doar dacă operează cauza de culpă prevăzută de art. 20.7 din contract, invocată de pârâtă.

Pentru soluţionarea legală şi corectă a litigiului, instanţa de apel trebuia să ţină seama de faptul că nu a fost investită de către reclamantă cu o cerere în sensul analizării îndeplinirii condiţiilor prevăzute în pactul comisoriu expres, urmând să examineze clauzele contractului, să le acorde semnificaţia cuvenită, acestea fiind clare şi precise.

Examinarea conduitei părţilor în raport de adresa reclamantei din 14.02.2015 şi nu cea din 07.12.2015 comunicată de pârâtă este nelegală faţă de forţa juridică a acesteia, fiind încălcate dispoziţiile art. 1270 C. civ. raportat la art. 20.7 din contractul părţilor, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia de casare.

Pe cale de consecinţă, la data la care reclanlanta a transmis notificarea de reziliere, contractul era deja reziliat din 08.12.2015, astfel încât rezilierea reclamantei nu a produs efecte.

Aprecierea instanţei de apel cu privire la buna-credinţă nu poate fi primită, dat fiind că adaugă dispoziţiilor contractuale, în care părţile au agreat ca, în cazul unei eventuale rele-credinţe, pactul comisoriu sau rezilierea să fie anulate retroactiv.

O altă eroare a raţionamentului instanţei de apel o constituie analizarea trunchiată a corespondenţei dintre părţi şi faptul că nu a avut în vedere că numeroasele solicitări de modificări au provenit de la reclamantă, prelungirile fiind cauzate de aceasta.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă subliniază că obligaţia de predare a spaţiului de către reclamantă exista independent de respectarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă în ceea ce priveşte predarea Proiectul de amenajare şi finisare.

Sancţiunea care intervenea în cazul în care pârâta nu ar fi predat Proiectul ar fi fost cea stipulată la clauza 3.3.4 din Contract, respectiv aceea că pârâta nu avea dreptul să deschidă şi să exploateze spaţiul, dacă reclamanta decidea acest lucru.

Cele două obligaţii, de predare a Proiectului şi cea de predare a spaţiului de către pârâtă nu erau qbligaţii interdependente din punct de vedere contractual, în acest sens fiind dispoziţiile Contractului, ce reglementează alte sancţiuni pentru lipsa predării Proiectului.

În lipsa unei interdependenţe între cele două obligaţii şi în ipoteza în care pârâta nu ar fi predat Proiectul, reclamanta avea în continuare obligaţia de a preda spaţiul la data agreată contractual, respectiv 15.10.2015 şi în situaţia nepredării la tilnp a proiectului, pârâta nu avea dreptul de a deschide şi exploata spaţiul.

Prin art. 2.1 din Contract coroborat cu art. 2 din Condiţiile speciale ale Contractului, părţile au agreat că spaţiul urma a fi predat către pârâtă cel mai târziu la data limită prevăzută în Condiţiile speciale, respectiv 15.10.2015.

La data de 22.07.2015, reclamanta a transmis o notificare prin care admite că întârzierea pârâtei de predare a Proiectului nu putea afecta data stabilită pentru predarea spaţiului închiriat, respectiv 15.10,2015, numai depăşirea datei de 24.07.2015 fiind de natură a întârzia data predării spaţiului închiriat.

Încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1170 coroborat cu art. 1553 C. civ., au fost argumentate prin trimitere la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor privind buna-credinţă, pe care nu a regăsit-o în conduita pârâtei.

Instanţa de apel nu putea să ignore rezilierea notificată legal de pârâtă, date fiind considerentele obligatorii ale deciziei de casare. În plus, instanţa de apel a ignorat faptul că acea clauză rezolutorie utilizată de pârâtă ca temei al rezilierii îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1553 C. civ., întrucât prevede în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrag încetarea contractului de închiriere şi condiţiile în care operează încetarea de drept a acestuia.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta-pârâtă invocă greşita aplicare a art. 1530-1536 C. civ.

Din succinta motivare cu privire la înlăturarea prejudiciului, instanţa de apel nu face distincţie între caracterul cert al prejudiciului şi caracterul determinat sau determinabil al său, deşi în mod corect ar fi trebuit să analizeze ambele paliere ale prejudiciului pretins, în mod distinct.

În al doilea rând se arată că raţionamentul instanţei de apel încalcă prevederile art. 1532 C. civ., în cazul beneficiului nerealizat şi al pierderii unei şanse, instanţa va aprecia întâi dacă există o certitudine cu privire la producerea prejudiciului, urmată ulterior de analiza probabilităţii obţinerii unui avantaj, dat fiind că cele două tipuri de prejudicii nu sunt circumscrise aceleiaşi rigori în aprecierea certitudinii, aşa cum este prejudiciului clasic, constând în daune interese.

Proba cu expertiză contabilă, ar fi determinat certitudinea şi întinderea prejudiciului, probă pe care instanţa a apreciat-o ca nefiind utilă. De asemenea, instanţa nu a avut în vedere niciun înscris depus de pârâtă în susţinere, prin care s-a arătat că nerealizarea proiectului s-a datorat neexecutării conforme a obligaţiei de predare a spaţiului conform destinaţiei speciale stabilită de părţi, pârâta fiind lipsită de beneficiul pe care l-ar fi realizat din operarea centrului de fitness, întreţinere corporală, vânzare de echipamente şi accesorii sportive, cafe/bar, ceea ce determină caracterul cert al prejudiciului suferit.

La momentul efectuării investiţiei, pârâta a avut în vedere cuantumul profitului prognozat pe întreaga perioadă contractuală, astfel că reclamanta are obligaţia de a suporta contravaloarea profitului prognozat, a cărei valoare reclamanta nu a contestato.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 1385 C. civ., recurenta arată că instanţa de apel nu a analizat ipoteza expusă de pârâtă, privind pierderea şansei de a dezvolta o afacere la Braşov, astfel încât decizia recurată este nemotivată sub acest aspect.

Cu toate acestea, instanţa de recurs poate analiza în cadrul prezentei căi de atac incidenţa art. 1385 C. civ. în privinţa prejudiciului, constând în pierderea unei şanse, căruia nu i se aplică aceleaşi rigori privind certitudinea, ci se analizează prin raportare la probabilitatea obţinerii avantajului.

Prevederile alt. 1385 C. civ. referitoare la pierderea unei şanse sunt pe deplin aplicabile prezentei cauze.

Pentru ca un prejudiciu rezultat din pierderea unei şanse să aibă caracter cert şi reparabil, trebuie să fie îndeplinite condiţiile ca şansa să fie reală şi serioasă, iar pierderea şansei să fie consecinţa directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea, condiţii îndeplinite în cauză.

În concluzie, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că prejudiciul încercat de pârâtă prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei de predare a spaţiului constând în imposibilitatea realizării de profit este cert, câştigul care putea fi obţinut de către pârâtă prin vânzarea abonamentelor fiind demonstrat.

La data de 08.11.2021, recurenta- reclamantă C. S.R.L. a formulat întâmpinare în combaterea recursului pârâtei B. S.A.. prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2022, a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată următoarele:

Decizia pronunţată în rejudecare a pornit de la sintetizarea corectă a considerentelor deciziei de casare anterioare, care, în raport de cererile formulate şi temeiul juridic invocat de fiecare parte în demersul judiciar propriu, a stabilit calificarea clauzelor contractuale incidente şi limitele analizei instanţei de rejudecare.

Cu toate acestea, ambele recurente critică decizia pronunţată din perspectiva nerespectării deciziei de casare, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 rap. la art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Din perspectiva recurentei - reclamante C. S.R.L., această critică se corelează cu încălcarea unor norme de procedură referitoare la regimul şi modalitatea de administrare a probelor, în încercarea de combatere a constatărilor instanţei de apel privind executarea obligaţiei de predare a biletului la ordin drept garanţie la data semnării contractului potrivit art. 11.2 din contract, care au reprezantat o cauza a respingerii apelului său.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată cu prioritate că, pe calea recursului, cale de atac extraordinară consacrată criticilor de nelegalitate expres enumerate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu por fi analizate şi, implicit nu poate fi cenzurată decizia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute în cauză prin interpretarea coroborată a probelor administrate, specifică exclusiv instanţelor devolutive. Chiar dacă, în mod formal, criticile recurentei - reclamante fac trimitere la încălcarea unor norme de procedură, obiectivul răsturnării situaţiei de fapt reţinute de istanţa de apel nu poate fi atins prin intermediul recursului.

În acest cadru, se impune a se sublinia că, prin decizia de casare, Înalta Curte a reţinut existenţa şi valabilitatea a două clauze rezolutorii exprese inserate de părţi la art. 20.3 lit. a), respectiv art. 20.7 lit. a) din contract şi a impus realizarea controlului de către instanţa devolutivă în limitele impuse de dispoziţiile art. 1553 C. civ., în condiţiile în care aceste clauze nu au fost contestate de părţile în litigiu, şi ţinând cont de cadrul procesual fixat de părţi. Niciunde în decizia de casare nu se regăsesc (şi nu ar fi fost posibil acest lucru) considerente referitoare la situaţia de fapt asupra căreia să se realizeze interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, casarea fiind în totalitate, iar stabilirea acesteia intrând în competenţa instanţei de apel devolutive, care, prin urmare, a acţionat în deplinătatea rolului său judiciar, realizând o analiză proprie, coroborată a probelor administrate în cauză, din perspectiva aspectelor de fapt relevante analizei în drept impuse de instanţa de casare.

Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că, în argumentarea respingerii demersului reclamantei, instanţa de apel a reţinut deopotrivă nevalabilitatea notificării comunicate pârâtei de către reclamantă, cu motivarea că aceasta nu respectă dispoziţiile contractuale, nefiind indicată ce garanţei nu a fost depusă, în contract fiind prevăzute două tipuri de garanţii, aspect ce nu contrazice dispoziţiile instanţei de casare şi nu a fost combătut de recurentă.

Sub aspectul pretinsei nemotivări a soluţiei de către instanţa de apel, încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia atacată cuprinde o expunere amplă, cursivă şi logică a argumentelor de fapt şi de drept ce au condus la soluţia pronunţată asupra apelului reclamantei, ce pot fi urmărite şi eventual cenzurate de instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte critica recurentei - reclamante privitoare la neanalizarea de către instanţa de apela a argumentelor sale referitoare la neîndeplinirea corespunzătoare de către pârâtă a obligaţiei de predare a Proiectului lucrărilor de amenajare a spaţiului închiriat, Înalta Curte constată că decizia atacată cuprinde motivul pentru care instanţa de apel a considerat nerelevantă o asemenea analiză, repectiv faptul că această obligaţie, prevăzută în art. 3.3.2 din contract, nu face obiectul pactului comisoriu astfel cum a fost prevăzut de părţi în art. 20.3, iar instanţa nu a fost învestită şi cu un capăt de cerere privind rezilierea judiciară. De altfel, această obligaţie a fost considerată nerelevantă din perspectiva eficienţei pactului comisoriu invocat de parte şi în cuprinsul considerentelor obligatorii ale deciziei de casare.

În strânsă legătură cu aceste statuări, prezenta instanţă de recurs nu va analiza nici criticile recurentei - reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care tind la lărgirea cadrului de analiză fixat de instanţa de casare prin readucerea în discuţie a neîndeplinirii obligaţiei de predare a Proiectului lucrărilor de amenajare.

Totodată, Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentei - reclamante referitoare la pretinsa încălcare şi aplicare greşită a unor norme de drept material ce tind în realitate la cenzurarea analizei instanţei de apel referitoare la executarea obligaţiei de predare a biletului la ordin drept garanţie, pentru considerente ce se regăsesc şi în aliniatele precedente referitoare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 451 din 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 prin raportare la nerespectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În acest cadru, reiterăm faptul că prima instanţă de casare, reţinând valabilitatea celor două clauze compromisorii din cuprinsul contractului, invocate în mod reciproc de părţile în litigiu prin notificări de reziliere a contractului, a imputat primei instanţe de apel faptul că şi-a argumentat soluţia prin paralizarea primei notificări de reziliere, cea emisă de pârâta - locatar, ca urmare a notificării ulterioare de reziliere de către reclamanta-locator, care ar echivala cu o veritabilă excepţie de neexecutare şi contravine principiului forţei obligatorii a contractelor prevăzut de art. 1270 C. civ., întrucât prima notificare de reziliere are aceeaşi natură juridică, reprezentând invocarea unei neexecutări din partea părţii adverse.

În consecinţă, prin decizia de casare nr. 1425/22.07.2020, s-a impus intanţei de rejudecare să realizeze un nou control al incidenţei clauzelor compromisorii în limitele impuse de dispoziţiile art. 1553 C. civ. în condiţiile în care aceste clauze nu au fost contestate de părţile în litigiu, depăşirea acestor limite prin analizarea şi interpretarea altor obligaţii asumate de părţile contractante ce nu fac obiectul pactului comisoriu, echivalând cu o veritabilă rezoluţiune judiciară şi, deci, cu o imixtiune în voinţa părţilor contractante, aspect de natură să înfrângă principiul prevăzut de dispoziţiile art. 1270 C. civ. relativ la forţa obligatorie a contractelor.

Totodată, Înalta Curte a înlăturat în mod expres analiza de către prima instanţă de apel a conţinutului clauzei rezolutorii prevăzută de art. 20.7 lit. a), invocată în cauză de către pârâta-locatar, prin raportare la neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de predare a proiectului lucrărilor de amenajare şi finisare, întrucât o atare obligaţie nu făcea obiectul pactului comisoriu prevăzut în paragraful 20.3 lit. a) din contract, pact ce face obiectul notificării ulterioare de reziliere efectuată de către reclamanta-locator, şi nici al unei alte clauze rezolutorii exprese prevăzută în contract şi care să fi fost invocată în cauză, astfel încât analiza îndeplinirii unei atare obligaţii se putea face doar în cadrul unei eventuale acţiuni în reziliere judiciară.

Cu prilejul rejudecării, deşi a sintetizat în mod corect considerentele şi dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel a menţinut soluţia din primul ciclu procesual asupra apelului promovat de pârâtă şi implicit asupra cererii reconvenţionale formulate de aceasta, argumentându-şi soluţia tot din perspectiva conduitei anterioare a părţii referitoare la executarea unor obligaţii ce nu fac obiectul pactului comisoriu, în absenţa unei contestări a notificării de către partea adversă sau a unui dememers privitor la o eventuală reziliere judiciară.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a depăşit limitele rejudecării fixate de instanţa de casare în raport de cadrul procesual dedus judecăţii de părţile în litigiu, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând şi inutilitatea analizării celorlalte motive invocate de recurenta - pârâtă, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul acestei părţi, va casa în parte decizia nr. 451 din 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului pârâtei în limitele deja fixate prin prima decizie de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 451 din 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 451 din 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului pârâtei.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2022.