Contract termination by term: indivisibility of mixed supply-installation obligations and post-termination restitution versus specific performance

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 21 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat în principal, obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 78987,40 Euro, cu titlu de rest preţ pentru produse livrate în temeiul contractului de furnizare nr. x din 11 mai 2020 şi la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea produselor livrate, în valoare de 127540 Euro, în starea în care au fost predate, reclamanta asumându-şi obligaţia de a restitui avansul din preţ achitat de pârâtă, în cuantum de 48552,60 Euro.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate că a intervenit încetarea contractului la data de 10 mai 2021, prin ajungerea la termen şi a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata următoarelor sume: 48552,60 Euro, reprezentând restituire avans preţ, la care se adaugă dobânda legală de 6% pe an, de la data de 3 august 2020 şi până la restituirea sumei, 21716 RON cu titlu de daune-interese, plus penalităţi de întârziere şi dobândă legală aferentă. A cerut, de asemenea, obligarea reclamantei (pârâtă reconvenţională) la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 13 martie 2023, Tribunalul Braşov a respins acţiunea principală, ca nefondată.

A admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 48552,60 Euro şi a dobânzii legale aferente, de 6% pe an, de la data de 27 mai 2021 şi până la data plăţii.

A respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la daune interese.

A anulat, ca netimbrată, cererea de plată a penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor aferente sumei de 21716 RON.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 7384 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă A., înregistrat la data de 19 iunie 2023 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă.

Prin decizia nr. 1686 din 7 noiembrie 2023, s-a admis apelul împotriva sentinţei şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a cererii principale.

A fost obligată pârâta-reclamantă la restituirea către reclamanta-pârâtă a produselor livrate conform contractului de furnizare încheiat de părţi.

A fost respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva încheierilor premergătoare din 11 februarie 2022 şi 15 decembrie 2022.

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

Împotriva deciziei nr. 1686 din 7 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov, în termen legal a declarat recurs reclamanta-pârâtă A., înregistrat la data de 8 ianuarie 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, arătându-se următoarele:

Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, deşi instanţa de apel a făcut unele referiri la criticile formulate prin cererea de apel, aceasta nu a prezentat un raţionament logico-juridic şi nu a arătat, punctual, considerentele pentru care înlătură criticile apelantei şi îşi însuşeşte soluţia judecătorului fondului. Procedând astfel, a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi exigenţele unui proces echitabil, în sensul art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Concret, a susţinut că, prin cererea de apel, a invocat, printre altele, contrarietatea între considerentele sentinţei şi soluţia din dispozitiv, în sensul că, deşi a reţinut dreptul vânzătorului la restituirea bunurilor livrate, acţiunea a fost în întregime respinsă (inclusiv capătul de cerere subsidiar).

Deşi instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii cererii de restituire a prestaţiilor, din considerente nu rezultă motivele adoptării soluţiei. Apreciază că reţinerile instanţei de prim control judiciar, potrivit cărora chestiunea restituirii prestaţiilor a fost lămurită prin cererea de apel, nu echivalează cu o motivare propriu-zisă.

A mai relevat recurenta că, din considerentele deciziei atacate, nu rezultă de ce i-au fost înlăturate criticile relative la capătul de cerere principal. Mai exact, nu există o motivare propriu-zisă în raport cu susţinerile sale, potrivit cărora nu i se poate refuza plata pentru acea parte din contractul de livrare pe care a executat-o.

Recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la încetarea contractului prin expirarea termenului. Această critică a fost subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se încălcarea dispoziţiilor art. 1322 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a relevat că, prin cererea introductivă de instanţă, a solicitat, în principal, plata contravalorii produselor livrate şi neachitate şi, în subsidiar, restituirea bunurilor, reţinându-se obligaţia vânzătorului la restituirea avansului achitat. Pe de altă parte, pârâta a solicitat, pe calea cererii reconvenţionale, obligarea recurentei la restituirea avansului, cu dobânda legală aferentă, renunţând la capătul de cerere în daune interese.

În acest context, instanţele nu erau ţinute să analizeze comportamentul părţilor în executarea contractului sau gradul de culpă în neexecutarea obligaţiilor asumate, pentru a fundamenta justeţea acordării daunelor interese, ci doar să desocotească părţile din contractul încetat prin ajungere la termen.

Ca atare, apreciază recurenta că au fost greşit interpretate prevederile art. 1350, art. 1516 alin. (2) şi art. 1322 C. civ.

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 1322 C. civ., efectele generale ale încetării unui contract sunt similare în orice caz de încetare (inclusiv în cazul ajungerii la termen), acestea constând fie în liberarea părţilor de obligaţiile asumate, fie în repararea prejudiciilor cauzate şi/sau restituirea prestaţiilor.

În opinia recurentei, efectele încetării sunt diferite, în funcţie de modalitatea de încetare, diferenţă subliniată de sintagmele "pot fi ţinute" şi "după caz". Acest text trebuia coroborat cu prevederile art. 1321 C. civ.. Cum efectele încetării contractului diferă în funcţie de modalitatea încetării, nu în toate cazurile se impune analiza culpei. În cazul în speţă, cum instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în rezoluţiune contract sau contractul nu a încetat prin denunţare unilaterală ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, instanţa nu era ţinută să analizeze comportamentul părţilor în executarea convenţiei, ci doar să le desocotească, ca efect al unei executări parţiale a acesteia.

În sfârşit, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că atât starea de fapt, cât şi cadrul contractual au fost greşit stabilite de instanţa de apel, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o greşită aplicare a normelor de drept material în ce priveşte angajarea răspunderii contractuale.

În esenţă, a arătat că litigiul dintre părţi izvorăşte dintr-un contract cu două componente: una de furnizare produse şi una de montaj a echipamentelor furnizate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, părţile au separat obligaţia de livrare de cea de montaj, fapt ce rezultă din oferta tehnică anexă la contract, astfel că pârâta nu putea refuza plata produselor deja livrate, pe motiv că nu fuseseră montate.

Mai mult, obligaţia de montare ce îi incumbă recurentei era condiţionată de executarea unei obligaţii ce cădea în sarcina pârâtei-intimate, anume pregătirea terenului şi realizarea fundaţiei. Ca atare, instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1555 C. civ., relative la ordinea executării obligaţiilor.

Fără a încadra în drept criticile referitoare la greşita soluţionare, de către instanţa de apel, a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta a arătat că greşit s-a reţinut că, în etapa fondului, a achitat taxă de timbru de 6895 RON, în loc de 7511 RON.

De asemenea, a relevat nelegala reducere a onorariului de avocat, la doar 3000 RON, faţă de complexitatea cauzei, valoarea obiectului şi munca prestată de reprezentantul convenţional şi, în raport de reperele stabilite prin ghidul onorariilor minimale (Hotărârea nr. 358 din 8 iunie 2023 a UNBR).

În sfârşit, a arătat că instanţa de apel, deşi i-a admis calea de atac, nu a dispus nimic cu privire la legalitatea soluţiei judecătorului fondului privind cheltuielile de judecată. Concret, ar fi trebuit să reindividualizeze cheltuielile de judecată luându-le în considerare şi pe cele aferente capătului de cerere referitor la constatarea încetării contractului prin ajungerea la termen.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. Astfel, instanţa de apel a examinat fiecare critică cu care a fost învestită, realizând o analiză a întregului raport litigios.

A mai relevat intimata că instanţele au fost învestite cu analiza tuturor elementelor răspunderii civile contractuale şi nu doar cu "desocotirea părţilor" la încetarea contractului.

În sfârşit, a susţinut că modalitatea de interpretare şi aplicare a clauzelor contractuale la situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate nu reprezintă o critică de nelegalitate. În mod asemănător, nici soluţia instanţei de apel, de reducere a cuantumului onorariului de avocat şi de compensare a cheltuielilor judiciare nu poate fi analizată din perspectiva corectei aplicări a legii, astfel că se impune respingerea recursului declarat de partea adversă.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar alegaţiilor recurentei, decizia recurată răspunde exigenţelor textului de lege susarătat, întrucât, deşi şi-a însuşit, în esenţă, argumentaţia juridică din hotărârea supusă controlului, a corelat motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin calea de atac. Obligaţia instanţei de apel de a-şi motiva soluţia presupune a răspunde fiecărui motiv de critică formulat însă nu şi a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Este suficient ca instanţa să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 6 par. 1 din Convenţie obligă tribunalele să îşi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument (CEDO, Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei).

Din această perspectivă, nu se poate susţine, în concret, că instanţa de apel nu a analizat critica relativă la contrarietatea între considerente şi dispozitiv în ce priveşte capătul de cerere subsidiar. Nu numai că instanţa de prim control judiciar a luat în analiză acest aspect, dar a şi primit această critică, reţinând, în esenţă, că nu se poate refuza restituirea prestaţiei executate de apelantă (restituirea bunurilor livrate), pe considerentul că părţile nu au căzut de acord asupra stării bunurilor la momentul restituirii. De altfel, este împotriva imperativelor logicii să afirmi că nu cunoşti dacă instanţa ţi-a validat sau nu o critică concretă, din moment ce respectiva critică, însuşită de judecător, a condus la reformarea soluţiei în calea de atac.

În mod asemănător, recurenta a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde raţionamentul logico-juridic care a condus la menţinerea soluţiei fondului, de respingere a capătului de cerere principal, deşi în considerente se fac unele referiri la probele administrate şi la anumite dispoziţii contractuale, respectiv art. 16.3, art. 16.4 şi art. 23 din contract. Or, este evident că toate criticile apelantei, ce vizau soluţia de respingere a cererii de plată a restului de preţ, au fost în mod explicit şi detaliat analizate şi înlăturate, pe considerentul că obligaţia de plată a preţului, ce incumbă pârâtei-cumpărător, nu a devenit niciodată scadentă.

Aşadar, hotărârea criticată sub aspectul motivării insuficiente este clară, concisă, concretă şi face referire la probele şi actele din dosar, astfel că acest motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Neîntemeiate sunt şi criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greşita aplicare a normelor de drept material.

În esenţă, recurenta a susţinut că, în speţă, cauza juridică atât a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, a fost reprezentată de un contract de furnizare, încetat prin expirarea termenului contractual. În atare situaţie, instanţele devolutive nu erau învestite a analiza elementele răspunderii civile contractuale, respectiv dacă părţile şi-au executat sau nu obligaţiile contractuale şi culpa acestora în eventuala neexecutare a prestaţiilor asumate.

Instanţa reţine, în primul rând, că recurenta ignoră cadrul procesual instituit de părţi prin cererile şi apărările formulate, sub aspectul obiectului şi a cauzei juridice ale acţiunii principale şi, respectiv, ale cererii reconvenţionale. Reclamanta a solicitat, în principal, nu restituirea prestaţiilor, ci executarea contractului, respectiv obligarea pârâtei la plata restului de preţ pentru produsele livrate. În atare situaţie, în mod evident, instanţele erau obligate să verifice dacă există vreo obligaţie contractuală neexecutată de partea adversă şi dacă neexecutarea îi este imputabilă debitorului ei.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, pe calea cererii reconvenţionale, pârâta a solicitat nu numai restituirea propriei prestaţii (restituirea avansului din preţ achitat), ca urmare a încetării contractului, ci şi obligarea reclamantei la plata de daune-interese. Aşadar, instanţa de fond a fost chemată să evalueze toate condiţiile răspunderii contractuale (existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale a reclamantei, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia debitorului).

În speţă, părţile au încheiat un contract prin care s-a convenit nu doar vânzarea unor echipamente, ci şi montarea acestora. La data încetării contractului, prin expirarea termenului, părţile îşi executaseră în parte obligaţiile asumate, în sensul că recurenta livrase o parte din bunurile contractate, livrare neurmată de montare, în vreme ce pârâta achitase o sumă de bani, cu titlu de avans preţ. La data expirării termenului contractual, fie pentru că executarea în natură era definitiv compromisă, fie, pur şi simplu, pentru că executarea silită în natură nu mai prezenta niciun interes pentru creditorul obligaţiei neexecutate, ambele părţi au fost de acord că a încetat convenţia. Însă, la data încetării contractului, părţile nu au solicitat, aşa cum s-a mai reţinut, doar restituirea prestaţiilor. Dimpotrivă, reclamanta a solicitat să se reţină că neexecutarea este parţială şi, prin urmare, să fie obligată partea adversă la îndeplinirea obligaţiei corelative (preţul bunurilor deja livrate). Prin urmare, instanţele de fond, în mod corect, au analizat dacă obiectul obligaţiei asumate de reclamantă era unul divizibil sau, dimpotrivă, dacă din natura obiectului şi din voinţa părţilor rezultă indivizibilitatea obligaţiei. Altfel spus, instanţele de fond au statuat, dată fiind natura obligaţiei, că neexecutarea integrală a obligaţiei asumate constituie, în realitate, o neexecutare totală.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1322 C. civ., verificând dacă, la încetarea contractului, părţile sunt ţinute la restituirea prestaţiilor şi, după caz, la repararea prejudiciilor cauzate.

De altfel, susţinerea recurentei în sensul că, în cazul încetării contractului, nu se impune întotdeauna analiza culpei în executarea obligaţiilor, în condiţiile art. 1321 şi art. 1322 C. civ., nu ar putea fi reţinută nici dacă obiectul litigiului de faţă ar consta, exclusiv, în restituirea prestaţiilor părţilor (ceea ce, oricum, nu este real). Astfel, dacă se solicită restituirea fructelor produse de bunul supus restituirii (iar pârâta a solicitat astfel de fructe civile), instanţa este obligată să evalueze buna sau reaua credinţă a celui obligat la restituire, precum şi cui îi este imputabilă cauza restituirii, în condiţiile art. 1645 C. civ.

Cât priveşte pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material în materia răspunderii contractuale, respectiv eronata aplicare a art. 1555 C. civ., în ce priveşte ordinea executării obligaţiilor, constată că nu există veritabile critici de nelegalitate. În realitate, pe calea recursului se solicită reevaluarea probelor administrate de către instanţele de fond şi, pe cale de consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută anterior.

Textul de lege invocat, respectiv art. 1555 C. civ., instituie două reguli supletive, anume regula simultaneităţii executării obligaţiilor sau modalitatea de executare a obligaţiilor cu termen. În speţă, însă, ordinea în care trebuiau executate obligaţiile asumate de părţile din litigiu, termenele de executare etc. au fost stabilite de părţi, prin convenţie, şi decelate de instanţele devolutive pe baza analizării probelor administrate de acestea (anexe tehnice ale contractului, corespondenţă comercială etc.).

Aşadar, demersul instanţei de recurs fiind limitat la analiza conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că nu poate analiza aspectele de netemeinicie invocate de recurentă.

În mod asemănător, constată că nici critica referitoare la nelegalitatea reducerii cuantumului onorariului avocaţial, invocată prin cererea de recurs, nu poate fi subscrisă vreunui motiv de nelegalitate.

Astfel, prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că motivul de recurs relativ la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În sfârşit, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi analizat critica privind suportarea cheltuielilor de judecată din etapa fondului. Dimpotrivă, admiţând apelul şi schimbând în parte sentinţa atacată, a constatat că cererile fiecăreia dintre părţi au fost admise numai în parte, astfel că a stabilit măsura în care fiecare dintre acestea poate fi obligată la cheltuieli de judecată, în acord cu prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. De altfel, este de neînţeles modalitatea în care pretinde recurenta că ar fi trebuit individualizată, în cuantumul cheltuielilor de judecată, taxa de timbru aferentă capătului de cerere în constatare încetare contract. Avem în vedere faptul că partea adversă a renunţat la acest capăt de cerere, împrejurare de care instanţa de fond a luat act, prin încheierea din 11 octombrie 2022, astfel că nu s-a achitat nicio sumă cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru acest petit. Aşadar, nu poate fi primită critica potrivit căreia, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de părţi, instanţa nu ar fi luat în considerare o cheltuială inexistentă.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1686/Ap din 7 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 13 iunie 2024.