Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1322/2022 AI generated

Claimant's RON 6.8M overpayment claim time-barred; appeal quashed and limitation upheld

Case Number Decizia nr. 1322/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the claimant's appeal as unfounded and upheld the lower courts' decisions, which had rejected the claim for payment of RON 6,866,112 (with legal interest) as time-barred; the claimant was ordered to pay RON 5,355 in litigation costs. The dispute concerned a company's action for recovery of an alleged overpayment for pharmaceutical products, based on a tax inspection report dated 14.02.2018 that revealed the difference between the value of acquisitions and amounts paid. The decisive legal basis was the three-year limitation period for tort claims under art. 2528 of the Civil Code (and art. 8 of Decree no. 167/1958), which runs from when the injured party knew or should have known of both the damage and the person liable; the court held, per the binding reasoning of Decision no. 19/2019 (rendered in an appeal in the interest of the law), that the tax inspection report did not mark the start of the limitation period, as the damage pre-existed the report and the claimant could not rely on its own passivity, internal changes, or insolvency proceedings to delay the running of the period; arguments raised for the first time in the appeal were also rejected as inadmissible under art. 488(2) of the Code of Civil Procedure.

Legislator headnote

AI generated

art. 497 din C. proc. civ, art. 2528 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 483 alin. (3) din C. proc. civ, art. 2528 alin. (1) din C. civ, art. 488 alin. (2) din C. proc. civ; Claimant's RON 6.8M overpayment claim time-barred; appeal quashed and limitation upheld: The dispute concerned a company's action for recovery of an alleged overpayment for pharmaceutical products, based on a tax inspection report dated 14.02.2018 that revealed the difference between the value of acquisitions and amounts paid. The decisive legal basis was the three-year limitation period for tort claims under art. 2528 of the Civil Code (and art. 8 of Decree no. 167/1958), which runs from when the injured party knew or should have known of both the damage and the person liable; the court held, per the binding reasoning of Decision no. 19/2019 (rendered in an appeal in the interest of the law), that the tax inspection report did not mark the start of the limitation period, as the damage pre-existed the report and the claimant could not rely on its own passivity, internal changes, or insolvency proceedings to delay the running of the period; arguments raised for the first time in the appeal were also rejected as inadmissible under art. 488(2) of the Code of Civil Procedure.

Keywords

AI generated
tax litigation proceedings limitation periods insolvency payment of interest cost recovery value in dispute

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Basis for dismissing the appeal as unfounded.

Art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 din C. proc. civ.

Used to order the losing party to pay the opposing party's legal costs.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 6.866.112 Ron, reprezentând diferenţa dintre valoarea produselor farmaceutice achiziţionate de la pârâtă (stabilită conform procesului-verbal nr. x/14.02.2018, emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti) şi suma efectiv achitată de societatea reclamantă. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la momentul plăţii efective.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul din 19 octombrie 2020, pârâta a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a administratorului special al reclamatei, dl. C..

Prin sentinţa civilă nr. 3448 din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, s-au respins ca neîntemeiate excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a administratorului special al reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii, excepţii invocate de către pârâta B. S.R.L.; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar D.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prescrisă; s-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar D.. a formulat apel, solicitând, raportat la dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., anularea hotărârii atacate (sub aspectul greşitei admiteri a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa fondului) şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Reclamanta A. S.A. prin administrator special C. a formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, solicitând anularea hotărârii atacate (sub aspectul greşitei admiteri a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa fondului) şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1328A din 21 septembrie 2021, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.A., prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 3448 din 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.; apelantele au fost obligate la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, astfel cum a fost redus.

La data de 6 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1328A din 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 3448 din 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 480 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 497 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost aplicate greşit normele de drept material privind prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în mod nelegal, respingerea apelurilor declarate în cauză, respectiv menţinerea soluţiei greşite a instanţei de fond asupra admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către societatea pârâtă B. S.A, motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă de la momentul încetării executării silite ce a format obiectul dosarului de executare nr. 962/2014 (conform încheierii nr. 14.08.2015, emise de BEJ E.), iar, pe de altă parte, că procesul-verbal nr. x/14.02.2018 nu ar putea fi avut în vedere ca moment al naşterii dreptului la acţiune.

Referitor la calculul termenului de prescripţie, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 2528 din C. civ. privind dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, conform cărora:

"(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".

Totodată, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", iar alin. (2) prevede că "dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei".

În cadrul prezentării situaţiei de fapt, s-a arătat că suma pretinsă prin acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost determinată de către administratorul special al societăţii A. S.A. (în insolvenţă), ulterior deschiderii acestei proceduri speciale, ca diferenţă între valoarea achiziţiilor indicate în cuprinsul procesului-verbal nr. x/14.02.2018, emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti şi plăţile efectiv efectuate, începând cu anul 2011, a căror valoare a fost calculată de administratorul special, în baza extraselor de cont şi a adreselor de la casele naţionale de asigurări de sănătate, menţionate în adresa nr. x/16.03.2020 (emisă de C.) şi depuse la dosarul cauzei.

În accepţiunea recurentei-reclamante, chiar dacă s-ar aprecia că data emiterii procesului-verbal de către ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti nu marchează începutul termenului de prescripţie, instanţa de judecată nu putea să reţină că este prescris dreptul material la acţiune.

Astfel, a relevat faptul că data ultimei adrese înregistrate de administratorul special privind plăţile efectuate de casele de asigurări de sănătate către intimata-pârâtă, în temeiul cesiunilor de creanţă intervenite între părţi, este 14 mai 2019, astfel încât, nici în acest caz, termenul general de prescripţie nu era împlinit la momentul introducerii acţiunii (12 iunie 2020).

Documentele aferente plăţilor efectiv efectuate, respectiv adresele emise de casele de asigurări de sănătate, depuse la dosarul cauzei de administratorul special sunt ulterioare anului 2018, motiv pentru care, recurenta consideră că raportarea la data de 14 februarie 2018, data emiterii procesului-verbal de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, ca şi moment de început al curgerii termenului de prescripţie, este admisibilă, acesta fiind cel mai îndepărtat moment de la care s-ar putea aprecia ca fiind cunoscută, din punct de vedere obiectiv, paguba şi cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, contrar aspectelor reţinute de instanţele devolutive, nu poate fi aplicată, prin analogie, Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, întrucât circumstanţele concrete ale speţei - schimbarea acţionariatului, deschiderea procedurii de insolvenţă, demersurile efectuate pentru verificarea relaţiei dintre părţi - presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întregul material probator.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii au relevanţă în speţă, deşi procesul-verbal nr. x/14.02.2018, emis de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, nu constată vreo pagubă, ci indică numai valoarea achiziţiilor realizate de societatea reclamantă A. S.A. de la principalii furnizori, inclusiv de la intimata-pârâtă B. S.A.

Ca urmare a înregistrării acestui proces-verbal au fost efectuate demersuri pentru refacerea situaţiei plăţilor către intimata-pârâtă, incluzând plăţi ale caselor de asigurări de sănătate direct către B. S.A. ori executări silite, situaţia fiind prezentată de către administratorul special prin intermediul adresei nr. x/16.03.2020 (depusă la dosarul cauzei), dar şi în cadrul întâmpinării formulate tot de către administratorul special al societăţii A. S.A. în faţa instanţei de fond, în anexa căreia au fost înaintate răspunsurile caselor de asigurări de sănătate primite în cursul anului 2019.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, dovada existenţei şi întinderii lor fiind făcută cu înscrisurile depuse la termenul din 26 mai 2022.

Recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 4 martie 2022 s-a fixat termen la data de 26 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând faptul că au fost aplicate greşit normele de drept material privind prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Autoarea căii de atac consideră că în mod nelegal Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia greşită a instanţei de fond asupra admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către societatea pârâtă B. S.A., motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă de la momentul încetării executării silite ce a format obiectul dosarului de executare nr. 962/2014 (conform încheierii nr. 14.08.2015, emise de BEJ E.), iar, pe de altă parte, că procesul-verbal nr. x/14.02.2018 nu ar putea fi avut în vedere ca moment al naşterii dreptului la acţiune.

Astfel, s-a arătat că nu poate fi aplicată, prin analogie, Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, întrucât circumstanţele concrete ale speţei - schimbarea acţionariatului, deschiderea procedurii de insolvenţă, demersurile efectuate pentru verificarea relaţiei dintre părţi - presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întregul material probator.

Prin recursul formulat, recurenta a mai susţinut faptul că, în situaţia în care acest moment nu ar fi cel corect indicat, instanţa de apel nu putea să reţină că s-a prescris dreptul material la acţiune, întrucât data ultimei adrese înregistrate de administratorul special privind plăţile efectuate de casele de sănătate către pârâtă în temeiul cesiunilor de creanţă intervenite între părţi este 14.05.2019, astfel încât termenul general de prescripţie nu era împlinit la momentul introducerii acţiunii.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei, potrivit căreia nu poate fi aplicată, prin analogie, Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât considerentele acesteia sunt valabile şi în prezenta cauză.

În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte a reţinut, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripţie extinctivă vizând acţiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani şi se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

După ce, în paragraful 48, se face demarcaţie între momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, şi cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, se menţionează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia (paragraful 49).

Pornind de la atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea acestei entităţi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte a constatat că nu există certitudinea datei posibilului control al Curţii de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuţii, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube produse de angajaţi în privinţa resurselor respective (paragraful 53).

Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligenţelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripţiei, sub acest aspect, instanţa supremă a considerat ca fiind nerelevantă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa entităţii controlate de organele de control ale Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile desfăşurate între păgubit şi angajat şi ale cărui observaţii nu pot da naştere unui drept substanţial în favoarea angajatorului. Înalta Curte a reţinut că actul Curţii de Conturi vizează un control de legalitate în ce priveşte gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligaţiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).

În acest cadru, a statuat, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deţinute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privinţa modalităţii de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanşeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). S-a mai reţinut că raportul de control al Curţii de Conturi sau a altui organ cu atribuţii în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanţei, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).

Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripţiei extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei şi faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte a concluzionat asupra nerelevanţei actului de control al Curţii de Conturi în marcarea începutului prescripţiei, în contextul în care nu există dispoziţii legale care să prevadă în acest sens şi documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63).

În final, punctând rolul instituţiei prescripţiei, privită ca sancţiune a pasivităţii în exerciţiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea şi aplicarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 şi 66).

Prin urmare, raţionamentul instanţei de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aştepte controlul Curţii de Conturi sau a altui organism cu atribuţii în acest sens, pentru a depista prejudiciul şi pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări.

Cum prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabileşte, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripţiei acţiunii în despăgubiri.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte a subliniat că paguba este preexistentă actului de control, iar obligaţia celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi şi, corelativ, dreptul de creanţă al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuşi actul sau faptul provocator al daunei.

Aceste argumente au fost avute în vedere de Înalta Curte în definirea conceptului de "moment obiectiv" al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acelaşi cu cel menţionat în art. 2528 alin. (1) din C. civ.

Într-o interpretare logică a Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripţiei la un moment anterior actului de control şi, nicidecum, ulterior, respectiv cel al întocmirii procesului-verbal nr. x/14.02.2018, emis de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, aşa cum, în mod greşit, susţine recurenta-reclamantă din prezenta cauză.

Procesul-verbal nr. x/14.02.2018, emis de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti este doar un document prealabil de sesizare a organului fiscal în vederea efectuării unui control care se soldează cu o eventuală decizie de impunere sau alt document fiscal cu caracter de titlu executoriu, controlul având ca scop verificarea respectării normelor fiscale şi contabile în cadrul activităţii desfăşurate de reclamanta A. S.A. şi, în niciun caz, de a repune în termenul de prescripţie societatea nediligentă.

Mai mult, acest proces-verbal nu a făcut decât să constate pe cale administrativă culpa reclamantei, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare.

A. S.A. nu poate să pretindă că nu a avut cunoştinţă de propria activitate, în condiţiile în care prin cererea de apel administratorul special al acesteia a afirmat faptul că "acţionariatul societăţii comerciale A. S.A. a fost modificat în întregime în cursul anului 2014, noul acţionariat preluând soldurile furnizorilor inclusiv soldurile B. S.R.L., aşa cum au fost acestea înregistrate la data intrării în societate. Faţă de neregulile constatate cu privire la activitatea A. anterior anului 2014, infirmând astfel suspiciunea de pasivitate şi culpă în nedepunerea tuturor diligenţelor în vederea identificării unor eventuale pagube, reprezentanţii A. au formulat mai multe acţiuni penale" sens în care au fost menţionate dosarul nr. x/2015 şi dosarul nr. x/2017.

Aşadar, reclamanta nu trebuia să aştepte controale de la autorităţile publice în vederea verificării îndeplinirii obligaţiilor sale şi, ulterior momentului la care un terţ a constatat că societatea nu a fost administrată în mod corespunzător, să promoveze acţiunea prin care a solicitat drepturi stinse cu titlu definitiv.

Înalta Curte mai constată că nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentului recurs aspectele privitoare la schimbarea acţionariatului societăţii A. S.A. în cursul lunii august 2014, deschiderea procedurii de insolvenţă etc.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod judicios, că schimbarea acţionariatului societăţii reclamante nu este de natură a modifica data de început a cursului prescripţiei, respectiv data plăţilor pretins nedatorate. Aceasta, deoarece situaţia internă a societăţii, schimbarea acţionariatului şi concluzia potrivit căreia există suspiciuni în ceea ce priveşte derularea raporturilor contractuale anterior anului 2014 nu reprezintă premise apte să înlăture obligaţia organelor de conducere şi control financiar din cadrul societăţii să aibă o reprezentare corectă a situaţiei plăţilor către pârâtă.

Se cuvine a fi menţionat şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare.

Aşadar, observând invocarea omisso medio a argumentelor aduse prin cererea de recurs, conform cărora "instanţa de apel nu putea să reţină că s-a prescris dreptul material la acţiune, întrucât data ultimei adrese înregistrate de administratorul special privind plăţile efectuate de casele de sănătate către pârâtă în temeiul cesiunilor de creanţă intervenite între părţi este 14.05.2019", Înalta Curte constată că nu le poate analiza.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 5.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit cu înscrisurile aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1328A din 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 5.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.