VAT Debt Recovery and the Interruption of Prescription via Special Payment Order Procedures

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor S.C. A. S.A. şi S.C. B.. la plata sumei de 126.857,47 USD, cu titlu de T.V.A. aferent redevenţei din facturile fiscale emise de reclamantă, în temeiul contractelor de concesiune terenuri nr. x/1995, nr. y/1995, nr. z/1995 şi nr. w/1996, refuzat la plată de către S.C. B..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1521 şi următoarele din C. civ., art. 970 şi următoarele din C. civ. de la 1864, cu corespondent în art. 1272 şi următoarele din C. civ. (2009), art. 125 şi următoarele din Codul fiscal.

Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, prin încheierea nr. 284 din 29 martie 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civile şi a trimis cauza privind pe reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. şi pe pârâtele S.C. B.. şi S.C. A. S.A., spre competentă soluţionare, secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa.

Prin încheierea civilă nr. 837/2018 din 25 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile a Tribunalului Constanţa, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 107/CA din Camera de Consiliu de la 2 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile a Tribunalului Constanţa, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 26 iulie 2018, sub nr. x/2017.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2018 instanţa a luat act de precizările formulate de către apărătorul pârâtelor, în sensul că lipsa solidarităţii invocată prin întâmpinare se materializează în excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

Prin încheierea din 3 decembrie 2018, instanţa de judecată a dispus unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei.

Întrucât faţă de pârâta S.C. B.. s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, prin sentinţa civilă nr. 1025 din 7 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, prin încheierea din 14 noiembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării acţiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi disjungerea acestei acţiuni, cu înregistrarea unui dosar separat (dosarul nr. x/2019).

Prin sentinţa civilă nr. 826 din 27 august 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei S.C. A. S.A., invocată prin întâmpinare, ca nefondată; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente facturilor fiscale scadente anterior datei de 25 martie 2013; s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., având ca obiect pretenţiile aferente facturilor fiscale scadente anterior datei de 25 martie 2013, ca prescrisă; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.; pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată la plata sumei de 16.745,88 USD, echivalent în RON la data plăţii, către reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A.; s-a luat act de faptul că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente litigiului pe cale separată; s-a admis, în parte, cererea formulată de pârâta S.C. A. S.A. şi a fost obligată reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat redus), către pârâtă.

Prin încheierea nr. 604 din Camera de Consiliu de la 4 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis sesizarea din oficiu şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale existente în cuprinsul sentinţei civile pronunţate în dosarul nr. x/2017, în sensul menţionării corecte a numărului sentinţei ca fiind 826/27.08.2020, în locul menţiunii eronate a numărului 876/27.08.2020.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. a declarat apel, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. A. S.A. şi S.C. B.. prin administrator judiciar C.., apel care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 107/2021 din 8 martie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. x/2017); apelanta a fost obligată la plata sumei de 2.080 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimata S.C. A. S.A.

La data de 9 iunie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. împotriva deciziei civile nr. 107/2021 din 8 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea spre rejudecare în fond, conform art. 501 alin. (4) din C. proc. civ., cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterii integrale a acţiunii promovate de reclamanta C.N. A.P.M. S.A., respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 126.857 USD, reprezentând taxa pe valoarea adăugată neplătită, aferentă facturilor emise în baza contractelor de concesiune nr. x/1995, nr. y/1995, nr. z/1995 şi nr. 75/1996.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate prevederile art. 1015 alin. (2) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2540 din C. civ. şi cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1896/2006.

Astfel, instanţa de apel a soluţionat, în mod greşit, apelul sub aspectul constatării ca fiind temeinică şi legală excepţia prescripţiei admisă, de asemenea, greşit de instanţa de fond, în condiţiile în care nu a fost avut în vedere aspectul esenţial constând în faptul că prescripţia extinctivă a fost întreruptă prin somaţia de plată înregistrată la C.N. A.P.M. S.A., sub nr. x/24.09.2015 şi la executorul judecătoresc, sub nr. x/25.09.2015, continuată ulterior prin ordonanţa de plată (dosarul nr. x/2016), în condiţiile în care, pe calea acţiunii în anulare, prin sentinţa civilă nr. 880/F4/17.05.2017, instanţa a respins acţiunea în anulare, însă a constatat că excepţia prescripţiei a fost soluţionată greşit de instanţa de fond.

Prescripţia a fost întreruptă iniţial prin somaţia de plată (în anul 2015 anterior intervenirii/constatării prescripţiei), prin raportare la dispoziţiile speciale ale art. 1015 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 2540 din C. civ., care reglementează distinct întreruperea prescripţiei pentru somaţia de plată faţă de întreruperea prescripţiei reglementată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Cum prescripţia a fost întreruptă prin somaţia de plată anterior oricărei contestări din partea intimatei (sau anterior oricărei constatări a intervenirii prescripţiei de către instanţele competente), iar somaţia de plată a fost continuată ulterior prin ordonanţa de plată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2540 din C. civ. (dosarul nr. x/2016), recurenta-reclamantă apreciază că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei ca fiind nefondată.

În cazul somaţiilor de plată, efectul întreruptiv al prescripţiei este şi se aplică independent de data relevantă (intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1 octombrie 2011), deoarece Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată se aplică României încă din anul 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

Ordonanţa de plată este reglementată distinct de dreptul comun, având o reglementare europeană expresă şi direct aplicabilă prin Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 şi, în consecinţă, somaţia de plată nu poate fi considerată a doua acţiune în sensul art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Prin raportare la dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) din Regulamentul 1896/2006, procedura specială a ordonanţei de plată ce a format obiectul dosarelor aflate pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x/2016* şi sub nr. x/2017, nu poate fi considerată ca fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată conform dreptului comun sau în sensul avut în vedere de condiţia instituită de legiuitor la art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., deoarece, în caz contrar, ar fi lipsite de relevanţă şi utilitate prevederile art. 1021 din C. proc. civ., iar procedura ordonanţei de plată şi-ar pierde rolul esenţial avut în vedere de legiuitorul naţional şi european de simplificare a procedurilor de recuperare a creanţelor - transformându-se astfel dintr-un mecanism eficient de recuperare a creanţelor într-un mecanism de blocare a recuperării creanţelor.

S-a mai criticat decizia recurată sub aspectul motivării privind identitatea de părţi, obiect şi cauză între dosarul nr. x/2009, dosarul nr. x/2016 şi dosarul nr. x/2017.

Autoarea căii de atac a solicitat să se constate că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între cele trei dosare menţionate anterior, drept pentru care nu se poate reţine faptul că reclamanta nu mai poate beneficia de un nou termen de 6 luni pentru introducerea unei acţiuni pe dreptul comun.

A susţinut faptul că nu există o identitate de părţi, obiect şi cauză, ca efect al cesiunii contractelor şi a soluţionării favorabile C.N. A.P.M. a unei părţi din pretenţii în dosarul nr. x/2009, astfel încât C.N. A.P.M. S.A. era îndreptăţită să formuleze cererea de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei deduse judecăţii, fără a interveni prescripţia dreptului material la acţiune.

Până la pronunţarea sentinţei civile nr. 880/F4/17.05.2017 nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune cel puţin pentru considerentele din această hotărâre, potrivit cărora pârâta nu a invocat în termen excepţia prescripţiei, iar efectul întreruptiv al prescripţiei a intervenit, de drept, prin somaţia de plată înregistrată la C.N. A.P.M. S.A., sub nr. x/24.09.2015 şi la executorul judecătoresc, sub nr. x/25.09.2015.

Prin urmare, abia în cazul respingerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei în dosarul de faţă devine aplicabilă condiţia avută în vedere de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., iar nu în cazul respingerii unei ordonanţe de plată.

Sub aspectul motivării, instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii recurate, că:

"Faptul că pentru perioada 01.10.2012 - 17.03.2014 pretenţiile nu se suprapun, nu este un argument în favoarea reclamantei, pentru că pentru această perioadă nu poate să intervină întreruperea prescripţiei".

În sens contrar celor reţinute de curtea de apel, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că somaţia de plată înregistrată la C.N. A.P.M. S.A., sub nr. x/24.09.2015 şi la executorul judecătoresc, sub nr. x/25.09.2015, întrerupe prin ea însăşi prescripţia şi, în orice caz, facturile emise ulterior datei de 25 septembrie 2012 nu intră sub incidenţa prescripţiei dreptului la acţiune.

Pentru aceste argumente, s-a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 107/08.03.2021 şi reţinerea spre rejudecare în fond, conform art. 501 alin. (4) din C. proc. civ., cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

La data de 19 iulie 2021 intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 2.650 RON, conform înscrisurilor justificative depuse la termenul din 26 mai 2022.

Intimata-pârâtă S.C. B.. prin administrator judiciar C.. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. a depus răspuns la întâmpinare la data de 20 august 2021, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă S.C. A. S.A.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., stabilindu-se termen la data de 26 mai 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei conform cărora prescripţia a fost întreruptă iniţial prin somaţia de plată (în anul 2015 anterior intervenirii/constatării prescripţiei), prin raportare la dispoziţiile speciale ale art. 1015 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 2540 din C. civ., care reglementează distinct întreruperea prescripţiei pentru somaţia de plată faţă de întreruperea prescripţiei reglementată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., indicat de autoarea căii de atac, întrucât acesta sancţionează încălcarea regulilor de procedură, însă pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, prin prisma căruia urmează a fi analizate.

Tot în prealabil, Înalta Curte ia act de faptul că solicitarea recurentei, de casare a deciziei recurate şi reţinerea spre rejudecare în fond, conform art. 501 alin. (4) din C. proc. civ., cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterii integrale a acesteia, nu este conformă cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., în forma aplicabilă la data înregistrării cererii de chemare în judecată, text care nu permite casarea cu reţinere, ci doar soluţia casării cu trimitere, în măsura în care s-ar reţine caracterul fondat al recursului.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. a mai criticat decizia recurată sub aspectul motivării privind identitatea de părţi, obiect şi cauză între dosarul nr. x/2009, dosarul nr. x/2016 şi dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte reaminteşte că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Cazul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care de altfel nici nu a fost invocat în mod expres de recurentă, are o sferă de aplicabilitate determinată la situaţiile în care hotărârea supusă recursului nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În realitate, criticile formulate vizează pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează întreruperea termenului de prescripţie, iar nu nemotivarea soluţiei pronunţate de către instanţa de apel.

Referitor la cazul de întrerupere reglementat de prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., se observă faptul că legiuitorul conferă o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Raţiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă.

Legea nu face distincţie între respingerea primei cereri pe cale de excepţie şi respingerea ei ca urmare a unei analize pe fondul cauzei.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Aşa fiind, în măsura în care cea de-a doua cerere ar fi identică în ceea ce priveşte obiectul, părţile şi cauza, s-ar opune autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată prin norme de ordine publică. Dimpotrivă, dispoziţiile privind prescripţia extinctivă au un caracter de ordine privată. Din concursul de aplicare a celor două norme, este evident că instanţa va acorda prioritate celor de ordine publică, datorită interesului general ocrotit: securitatea juridică.

Aşadar, în niciun caz, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun ca a doua cerere să fie identică cu prima.

Invocarea acestui caz de întrerupere a prescripţiei extinctive presupune întrunirea următoarelor condiţii: prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă; a doua cerere a fost formulată în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a primei hotărâri; a doua acţiune a fost admisă pe fond.

Existenţa cazului de întrerupere analizat este condiţionat, aşadar, de admiterea cererii subsecvente. Numai după soluţionarea pe fond a pricinii se poate şti dacă prima cerere este sau nu un act întreruptiv de prescripţie.

În speţă, instanţa de prim control judiciar a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect pretenţiile formulate de reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. constând în contravaloarea taxei pe valoarea adăugată, aferentă facturilor fiscale emise de reclamantă în intervalul 15.04.2005 - 17.03.2014, în temeiul contractelor de concesiune nr. x, nr. 6 şi nr. 7 din anul 1995, respectiv contractului de concesiune nr. x din anul 1996.

Anterior acestei cauze, părţile au mai purtat două litigii având ca obiect tot plata de TVA aferentă unor facturi emise în baza aceloraşi contracte - unul pe dreptul comun - dosarul nr. x/2009 şi unul pe calea ordonanţei de plată - dosarului nr. x/2016, ambele soluţionate în fond de secţia contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa.

Prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2009 reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata contravalorii taxei pe valoarea adăugată aferentă facturilor emise în perioada 01.12.2002 - 30.09.2012, pretenţiile formulate fiind admise în parte, prin sentinţa civilă nr. 3513 din 5 iulie 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru pretenţiile care nu au fost admise în cadrul dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Constanţa, reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. a formulat o ordonanţă de plată, ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 1550 din 11 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru debite reprezentând TVA cuprins în facturi fiscale emise şi scadente anterior datei de 25 martie 2013 şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea de emitere a ordonanţei de plată pentru aceste debite, ca prescrisă; prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Constanţa a respins cererea de emitere a ordonanţei de plată privind pe creditoarea Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., în contradictoriu cu debitoarea S.C. B.., pentru restul debitului solicitat.

Această sentinţă a rămas definitivă, fiind respinsă ca nefondată cererea în anulare promovată de creditoarea Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., prin sentinţa civilă nr. 880/F4 din 17 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată a fost confirmată soluţia tribunalului de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A., invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente facturilor fiscale scadente anterior datei de 25 martie 2013, reţinându-se, în mod corect, că reclamanta încearcă să se folosească a doua oară de prevederile favorabile ale art. 2539 alin. (2) din C. civ. pentru aceleaşi pretenţii.

Ambele instanţe de fond au înlăturat susţinerile reclamantei privitoare la întreruperea prescripţiei extinctive, iar Înalta Curte constată că, pe acest aspect, criticile recurentei nu sunt fondate.

Astfel, tribunalul a constatat că faţă de intervalul de timp dedus judecăţii în speţă - 15.04.2005 - 17.03.2014, pretenţiile aferente perioadei 15.04.2005 - 30.09.2012 se suprapun celor solicitate în dosarul nr. x/2009.

În considerentele deciziei atacate cu recurs s-a reţinut că dosarul nr. x/2016 a avut ca obiect pretenţiile respinse în dosarul nr. x/2009, iar faptul că pentru perioada 01.10.2012 - 17.03.2014 pretenţiile nu se suprapun, nu este un argument în favoarea reclamantei, de vreme ce nu poate să intervină întreruperea termenului de prescripţie pentru această perioadă.

De asemenea, potrivit considerentelor hotărârii recurate, nu are relevanţă că dosarul nr. x/2009 a avut şi un alt capăt de cerere care nu face obiectul litigiului dedus judecăţii în dosarul nr. x/2017, câtă vreme, din perspectiva pretenţiilor care interesează, cererile se suprapun parţial. Acelaşi argumente sunt valabile şi pentru suprapunerea parţială a cauzei indicate de apelanta-reclamantă, respectiv dispoziţiile legale privind TVA-ul.

Instanţa de prim control judiciar a înlăturat ca neîntemeiată susţinerea apelantei-reclamantei, potrivit căreia ordonanţa de plată nu ar putea fi considerată a doua cerere de chemare în judecată, întrucât aceasta este o procedură specială, supusă unor dispoziţii speciale.

Cererea privind emiterea unei ordonanţe de plată vizează aceleaşi pretenţii ca în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, dar respinse, precum şi obiectul prezentului litigiu. Temeiul juridic al tuturor celor trei cereri îl constituie răspunderea contractuală şi legislaţia privind TVA-ul.

Ceea ce diferă sunt doar normele de procedură după care se soluţionează cererile, legiuitorul înţelegând să reglementeze o procedură mai simplă şi mai urgentă pentru cererile care vizează creanţe certe, lichide şi exigibile, prin ordonanţa de plată. Această procedură simplificată nu schimbă natura şi consecinţele demersului judiciar, în sensul că şi ordonanţa de plată este tot o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii, ce poate să întrerupă cursul prescripţiei. Acest efect întreruptiv se produce însă numai dacă cererea este admisă.

În cauză, ordonanţa de plată a fost respinsă. Din această perspectivă, nu au relevanţă considerentele instanţei care a soluţionat cererea în anulare privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei, câtă vreme ceea ce interesează este faptul că a fost respinsă cererea. De asemenea, somaţia emisă anterior formulării cererii de ordonanţă, îşi pierde efectul întreruptiv al prescripţiei, prin respingerea cererii de ordonanţă.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 2539 alin. (2) din C. civ., în sensul că a stabilit care este succesiunea acţiunilor formulate de reclamantă şi a concluzionat că prescripţia nu a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, nefiind îndeplinită condiţia ca noua cerere să fie admisă.

Interpretarea dată de către recurentă dispoziţiilor legale anterior evocate nu poate fi primită, atâta timp cât nu ţine cont de dubla condiţionare referitoare la cel de-al doilea litigiu iar, pe de altă parte, nu asociază efectul întreruptiv al prescripţiei cu prima cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a reluat susţinerile formulate în faza procesuală a apelului, arătând că procedura specială a ordonanţei de plată ce a format obiectul dosarelor aflate pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x/2016* şi sub nr. x/2017, nu poate fi considerată ca fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată conform dreptului comun sau în sensul avut în vedere de condiţia instituită de legiuitor la art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Aşadar, susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a sumei de 2.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, conform chitanţei aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. împotriva deciziei civile nr. 107/2021 din 8 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. la plata sumei de 2.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.