Small-claims flight compensation claim stays in Buftea; defendant's failure to object fixes jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 28.02.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, pe cale procedurii speciale privind cererile de valoare redusă, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta B. la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensaţie pentru anularea zborului x din 30.06.2022 pe ruta BVA-TSR, conform art. 7 alin. (1) din Regulamentul CE 261/2004, plata dobânzii legale penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal, până la data plăţii, suportarea cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

Prin sentinţa civilă nr. 698 din 26 ianuarie 2024, Judecătoria Buftea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în cauza C-204/08, Curtea a subliniat aspectul că "articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transport aerian de persoane dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, efectuat în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, care este operatorul de transport efectiv, instanţa competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe acest contract de transport şi pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 este, la alegerea reclamantului, instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul respectiv".

Rezultă, aşadar, că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Or, în speţă, conform biletului de transport aerian anexat, rezultă că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Paris, iar ca punct de sosire Aeroportul din Timişoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 13188 din 26 aprilie 2024, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Timişoara a reţinut că, prin acţiunea introductivă, reclamanta a învestit Judecătoria Buftea cu soluţionarea unei cereri pe calea procedurii cererii de valoare redusă, în care competenţa materială revine judecătoriei.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, Judecătoria Buftea, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, reţinând că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Judecătoria Timişoara a apreciat că instanţa iniţial învestită nu ar fi putut invoca din oficiu propria sa competenţă.

Instanţa a constatat că dispoziţiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanţă din perspectiva competenţei internaţionale, iar, odată stabilită competenţa instanţelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanţelor române le revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze), instanţa naţională competentă teritorial se stabileşte potrivit normelor dreptului intern.

Litigiul de faţă are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ. face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun.

În cauza de faţă, pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinare, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Instanţa a reţinut că art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competenţă exclusive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care dispun:

"Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Totodată, instanţa a avut în vedere că pârâta din cauză este o persoană juridică, mai exact o societate comercială înscrisă în Registrul Comerţului, aceasta neavând calitatea de consumator, astfel cum este definită noţiunea de consumator prin Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Astfel, în acest caz nefiind aplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., necompetenţa teritorială alternativă din prezentul litigiu este de ordine privată, putând fi invocată doar de către pârâtă prin întâmpinare.

Pentru considerentele expuse, instanţa a apreciat că, în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată de către pârâtă, instanţa iniţial învestită nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze cauza, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin decizia nr. 752 din dosarul nr. x/2020.

Prin urmare, instanţa a apreciat că Judecătoria Buftea, instanţa sesizată de reclamantă, a devenit competentă teritorial să soluţioneze cererea, neputând să-şi decline, din oficiu, competenţa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Buftea competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensaţie pentru anularea zborului x din 30.06.2022.

În raport de izvorul obligaţiei de plată solicitate, trebuie observat că, la considerentul nr. 11 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se reţine că, "Normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului şi, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenţei normelor comune şi a evitării conflictelor de competenţă".

Prin hotărârea CJ.U.E. din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08 s-a reţinut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanţa locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - se interpretează în sensul că este competentă instanţa din statul unde se află locul de plecare sau instanţa din statul locului de sosire a avionului, deoarece raţiunea regulamentului este de a stabili instanţa cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul a cărui instanţă este competentă a soluţiona cererea, determinarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În speţă, zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Paris, iar ca punct de sosire Aeroportul din Timişoara.

Întrucât acţiunea derivă dintr-un contract de transport, atrage incidenţa art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă şi instanţa locului de plecare sau de sosire.

Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Timişoara ar fi putut fi competentă să judece litigiul, însă, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri (plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire), aceste norme de competenţă teritorială alternativă sunt, aşa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competenţă de ordine privată de la care părţile pot deroga, fie în scris, fie verbal în faţa instanţei de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanţe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Cum necompetenţa de ordine privată a instanţei nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aşa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Instanţa Supremă constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptăţită să invoce din oficiu excepţia de necompetenţă de ordine privată, devenind competentă a soluţiona pricina ca urmare a învestirii sale de reclamantă, urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepţiei de necompetenţă în termenul limită reglementat de lege.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.