Cassation dismissed for tort claims from foreign accident; German law confirmed as applicable and expiration of limitation period upheld.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14.11.2018 (data depunerii la poştă - 13.11.2018), sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat obligarea pârâtei H., prin mandatar legal din I., la plata unor sume de bani cu titlul de daune morale, respectiv 1.000.000 RON pentru A. şi B. şi 250.000 RON pentru E., F., G., C., D., precum şi la plata unor penalităţi de întârziere, de 0,2%/zi, calculate cu începere de la 16.04.2018.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14.11.2018 (data depunerii la poştă 09.11.2018), sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., E., F., G., C. şi D. au solicitat obligarea pârâtei H., prin mandatar legal din I., la plata unor sume de bani cu titlul de daune materiale şi morale, respectiv 200.000 Eur - daune morale şi 10.000 Eur - daune materiale pentru A. şi B., şi 75.000 eur - daune morale pentru E., F., G., C., D., precum şi actualizarea sumelor cu dobânda legală, calculată de la data accidentului până la momentul plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea 4 iunie 2019, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018, având în vedere strânsa legătură între cele două cauze.

Prin precizarea depusă la solicitarea instanţei, la 10 septembrie 2019, reclamanţii au explicitat pretenţiile cu care au înţeles să învestească instanţa, respectiv daune morale în cuantum de 1.000.000 RON pentru A. şi B. şi 250.000 RON pentru E., F., G., C., D., precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data accidentului, 16.12.2013.

Prin încheierea din 29 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, reţinând că legea aplicabilă litigiului este dreptul german, care reglementează prin art. 199 alin. (2) din C. civ. german, un termen de prescripţie de 30 de ani de la comiterea acţiunii/încălcarea obligaţiei/alt eveniment care declanşează dauna, în cazul pretenţiilor la daune interese decurgând din vătămări corporale, fără a ţine cont de apariţia lor şi de cunoaşterea lor sau de necunoaşterea din neglijenţă grosolană.

Prin sentinţa civilă nr. 1227 din 21 iulie 2020, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta H., prin mandatar legal din I., la plata cu titlul de daune morale a sumei de 100.000 RON către reclamanţii A. şi B., respectiv 50.000 RON către reclamanţii C., D., E., F. şi G., respingând restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, aceasta din urmă declarând apel şi împotriva încheierii de şedinţă din 29 octombrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 518 din 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta H. prin mandatar I., împotriva sentinţei civile nr. 1227 din 2 iulie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 29 octombrie 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

A fost respins apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 1227 din 21 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A fost schimbată încheierea din 29 octombrie 2019 şi sentinţa apelată în sensul că, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea, ca prescrisă.

Au fost obligaţi apelanţii reclamanţi la plata către apelanta pârâtă a sumei de 9813 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 518 din 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

In argumentarea cererii de recurs, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că un prim aspect de nelegalitate al hotărârii atacate constă în faptul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile "art. 4 din Regulamentul CE 864/2007 (Roma II)" şi nu a făcut aplicarea prevederilor Directivei 2009/103-CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

Astfel, în opinia recurenţilor, raportat la faptul că în cauză vorbim despre un accident rutier care s-a produs pe teritoriul Germaniei sunt aplicabile dispoziţiile Directivei 2009/103/CE, iar raportat la împrejurarea că autovehiculul vinovat era înmatriculat şi asigurat RCA într-o altă ţară din spaţiul european, sunt incidente dispoziţiile Regulamentului General al Consiliului Birourilor, care reglementează funcţionarea Sistemului "Carte Verde".

Aşa fiind, având în vedere paragrafele 34 şi 37 din preambulul Directivei, pe care le enunţă, precum şi dispoziţiile art. 5 din C. civ. cu privire Ia aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, prin raportare la directivele invocate, consideră că legea aplicabilă în prezenta cauză este legea română, iar instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea prevederilor din legea germană.

Sub un alt aspect, critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, reclamanţii solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că, din răspunsul Ministerului de Justiţie din Germania rezultă că în dreptul german există, în materia prescripţiei răspunderii, următoarele termene: un termen general de 3 ani, prevăzut la art. 823 C. civ. german; termenul general de prescripţie de 3 ani se aplică în măsura în care nu există alte reglementări speciale; un termen special de 30 de ani pentru infracţiunile contra vieţii, conform art. 197 C. civ. german; un termen special de 10 ani în cazul acţiunii directe împotriva asigurătorului, conform art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare.

Cu referire la termenul special de prescripţie de 30 de ani, menţionează că traducerea depusă de către recurenţii-reclamanţi a fost efectuată de către un traducător autorizat, iar eventualele erori de traducere nu le pot fi imputate.

Totodată, mai susţin recurenţii, din interpretarea prevederilor art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare, rezultă că nu suntem în prezenţa unui termen de decădere, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci în prezenţa unui veritabil termen de prescripţie special, stabilit în materia asigurărilor, în cazul acţiunilor introduse direct împotriva asigurătorului.

Solicită a se avea în vedere că un alt factor esenţial în calcularea termenului de prescripţie este şi momentul de la care acest termen începe să curgă.

Arată că potrivit art. 199 C. civ. german, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care recurenţii-reclamanţi au cunoscut sau trebuiau să cunoască persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Or, în speţă, instanţa de apel a luat în calcul anul 2014 - anul în care a fost emisă ordonanţa de clasare, fără să ţină cont de faptul că această ordonanţă nu a fost comunicată de către organele de urmărire penală din Germania.

După cum au arătat şi în cuprinsul cererii de apel, reclamanţii abia în cursul anului 2017 au luat la cunoştinţă de cuprinsul dosarului penal, în urma demersurilor întreprinse prin intermediul unui avocat, aspect dovedit cu înscrisurile de la dosar.

Astfel, apreciază că recurenţilor-reclamanţi nu li se poate imputa o gravă neglijenţă pentru faptul că nu au aflat de persoana răspunzătoare din 2014, atâta timp cât aceştia nu au fost înştiinţaţi cu privire la soluţia de clasare.

În atare situaţie, în mod greşit instanţa a calculat începutul termenului de prescripţie în 2014 (anul în care a fost emisă ordonanţa, de clasare), şi nu s-a raportat, în acord cu prevederile 199 C. civ. german, la anul 2017, anul în care aceştia au luat efectiv la cunoştinţă de datele persoanei răspunzătoare.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele invocate.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât motivul privind greşita aplicare a dreptului german a fost invocată omisso medio; în subsidiar, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea intimatei, formulând, în esenţă, apărări faţă de susţinerile acesteia şi reluând argumentele din recurs.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 21 iunie 2023 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile au posibiltatea să depună punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reţine că susţinerile intimatei-pârâte din întâmpinare prin care se relevă o inadmisibilitate a recursului, întrucât motivul privind greşita aplicare a dreptului german a fost invocat omisso medio, sunt apărări care privesc fondul cauzei, iar motivul respectiv poate fi analizat de instanţa de recurs, în condiţiile în care, în faza procesuală a apelului, reclamanţii au adus în dezbatere chestiuni referitoare la legea apreciată ca fiind aplicabilă.

Prin cererea de recurs, reclamanţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurenţilor prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa "art. 4 din Regulamentul CE 864/2007 (Roma II)" şi nu a făcut aplicarea prevederilor Directivei 2009/103-CE, precum şi cele prin care se arată că legea aplicabilă în prezenta cauză este legea română, iar instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea prevederilor din legea germană, nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamanţii au dedus judecăţii un raport juridic cu element de extraneitate, decurgând dintr-un eveniment rutier produs în Germania, raport juridic izvorât, aşadar, dintr-un delict civil.

În acest context se reţine că art. 2641 din C. civ. român reglementează legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, prevăzând în alin. (1) că "legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene".

Înalta Curte constată că, în acest domeniu, reglementarea dreptului Uniunii Europene este consacrată prin Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II), care prevede, la art. 4, regulile referitoare la obligaţiile necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită, iar acest regulament, ca act normativ comunitar, are aplicabilitate directă, în condiţiile art. 4 C. proc. civ.

În acest context, se observă că Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II) se aplică obligaţiilor necontractuale în materie civilă şi comercială, în situaţii care implică un conflict de legi. Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul de aplicare al regulamentului şi răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit nu este exclusă din sfera de aplicare a regulamentului.

Potrivit articolului 4 alin. (1) din acest Regulament, "cu excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt".

Prin urmare, stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate se face în raport de prevederile Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), iar norma de drept material aplicabilă este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt, aşa cum stabileşte art. 4 alin. (1) din Regulament.

În condiţiile în care s-a invocat o faptă ilicită ce a generat prejudiciul (decesul rudei reclamanţilor), iar decesul şi accidentul rutier au avut loc pe teritoriul Germaniei, se constată că, în mod corect a fost reţinută aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017.

Aşa fiind, cum reclamanţii pretind repararea unui prejudiciu pe care l-ar fi suferit urmare a decesului unui membru al familiei lor şi câtă vreme accidentul de circulaţie şi decesul victimei-pasager s-au produs în Germania, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II, rezultă că legea de drept material aplicabilă este legea germană (adică legea locului producerii atât a faptului delictual - evenimentul rutier, cât şi a prejudiciului - decesul), aşa cum, în mod corect, au reţinut ambele instanţe devolutive, iar nu legea română, cum au susţinut reclamanţii.

În egală măsură, contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu se pot avea în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, care reglementează o excepţie de la prevederile art. 4 alin. (1) din acelaşi regulament.

Într-adevăr, Regulamentul Roma II stabileşte o normă derogatorie de la regula care plasează răspunderea civilă delictuală în sfera sistemului de drept al statului în care s-a produs prejudiciul sau a statului reşedinţei obişnuite comune a părţilor, permiţând aplicarea unei alte legi în situaţiile în care fapta ilicită are legături mai strânse cu acea ţară decât cele menţionate la art. 4 alin. (1) sau 2 din regulament.

O astfel de excepţie poate fi reţinută însă în situaţii în care fapta ilicită, privită în întregul său, prezintă legături vădit mai strânse cu legea altui stat decât cea în care s-a produs prejudiciul cauzat victimei directe.

Or, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu societatea de asigurare, care se substituie părţilor din raportul juridic iniţial, precum şi faptul că în speţă se dispută drepturi izvorâte din săvârşirea unei fapte ilicite în străinătate, simpla împrejurare a naţionalităţii române a şoferului, invocată în argumentarea susţinerilor de către recurenţi, nu pot determina o legătură mai strânsă cu legea română.

Aşa fiind, se constată că, în mod legal, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au statuat asupra prevalenţei dreptului german faţă de cel naţional, legislaţia germană fiind cea aplicabilă cauzei de faţă.

În privinţa Directivei 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi şi Regulamentului General al Consiliului Birourilor adoptat prin Decizia Comisiei din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei, la care fac referire recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că aceste acte normative nu se aplică în cauză, în condiţiile în care nu au nicio legătură cu legea materială aplicabilă litigiilor născute dintr-o faptă ilicită, în situaţii care implică un conflict de legi, cum este cazul în speţă, acestea având un alt domeniu de aplicare ce vizează Sistemul "Carte Verde", respectiv aspecte procedurale referitoare la modalitatea în care sunt gestionate cererile de despăgubire produse pe teritoriul unui stat de un vehicul înmatriculat în alt stat, cum, în mod legal, a reţinut instanţa de apel.

Criticile recurenţilor, prin care se susţine, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare, precum şi cele prin care se arată că nu ne aflăm în prezenţa unui termen de decădere, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci în prezenţa unui veritabil termen de prescripţie special de 10 ani în cazul acţiunii directe împotriva asigurătorului, nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care nu se aduc critici concrete sub acest aspect şi nici nu se relevă o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., ci doar se redă conţinutul dispoziţiilor legale a căror aplicare şi interpretare greşită se invocă, făcându-se simple afirmaţii la modul general în sensul existenţei unui termen de prescripţie special de 10 ani, în cazul acţiunilor introduse direct împotriva asigurătorului, iar nu a unuia de decădere, cum a stabilit instanţa de prim control judiciar.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi prin care se susţine, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa a calculat începutul termenului de prescripţie în 2014, anul în care a fost emisă Ordonanţa de clasare, fără să ţină cont că aceasta nu a fost comunicată de către organele de urmărire penală din Germania, precum şi că nu s-a raportat, în acord cu prevederile art. 199 C. civ. german, la anul 2017, anul în care aceştia au luat efectiv la cunoştinţă de datele persoanei răspunzătoare, Înalta Curte reţine că acestea nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care determinarea începutului prescripţiei se realizează preponderent în plan probatoriu.

Fiind învestită cu examinarea soluţiei dată de tribunal asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a stabilit care este momentul pe care l-a considerat ca fiind cel care determină începutul cursului prescripţiei, dezvoltând considerentele şi raţionamentul care au condus la o asemenea statuare.

Este adevărat că instanţa de apel s-a raportat la anumite norme legale pentru stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire, însă, în susţinerea opiniei lor, recurenţii au adus în dezbatere cu privire la determinarea acestui moment argumente de netemeinicie, subliniind că instanţa de apel nu a ţinut cont că ordonanţa de clasare nu a fost comunicată de către organele de urmărire penală din Germania şi, de asemenea, că este dovedit cu înscrisurile de la dosar faptul că abia în anul 2017 au luat cunoştinţă de cuprinsul dosarului penal.

Astfel, în realitate, recurenţii critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, în condiţiile în care toate afirmaţiile lor relativ la chestiunea prescripţiei aduc în discuţie neanalizarea, în opinia lor, a unor înscrisuri în modul dorit de aceştia, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Afirmaţiile recurenţilor vizează, în esenţă, reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, recurenţii urmărind, în realitate, ca instanţa supremă să cenzureze stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt, aspect care ţine de temeinicia hotărârii şi care nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa competentă stabileşte conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, instanţa de recurs nu poate cenzura elementele în raport cu care instanţa de apel a stabilit debutul termenului de prescripţie, cele relevate de către recurenţi reprezentând aspecte ataşate situaţiei de fapt.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Aşa fiind, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată sau aplicată greşit, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., G., B., C., F., D. şi E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., G., B., C., F., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 518 din 22 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.