Inter-temporal application of statutory punitive interest: validity of interest rate calculated under legislation in force at due date versus date of guarantee
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal’s decision that the appellant owed the statutory punitive interest calculated under the current legislation rather than the law in force at the time of the original guarantee. The dispute concerned a contractual action by a guarantee fund against a counter-guarantee fund for the payment of a principal sum and accrued statutory legal interest arising from a guarantee letter issued in 2010, with the core controversy focusing on which specific government ordinance governed the interest rate. The court held that the applicable legal basis is the regulation of the interest rate in force at the time the interest obligation arises (the due date of September 2015), not the law at the time of the contract formation (2010), citing the doctrine of successive obligations and the principle that the abrogation of the older ordinance precludes its retroactive or ultra-activa application unless expressly stipulated, thus confirming the correct application of the newer ordinance's provisions on statutory punitive interest.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 489 alin. (2) C. proc. civ, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ; Inter-temporal application of statutory punitive interest: validity of interest rate calculated under legislation in force at due date versus date of guarantee: În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1.270 şi art. 1.489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) paragrafele i) liniuţa 1, 2 şi 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 3/2009.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.956.507,95 RON, reprezentând contragaranţia ce i-a fost acordată pentru garanţia asumată de aceasta în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 967/16.12.2010, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data de 07.09.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la ultima sa adresă, înregistrată sub nr. x/09.06.2015, prin care s-au transmis pârâtei toate documentele şi informaţiile solicitate), până la data plăţii efective a sumei; reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1.270 şi art. 1.489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) paragrafele i) liniuţa 1, 2 şi 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3021 din 29 august 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.956.507,95 RON, reprezentând contragaranţia acordată reclamantului pentru garanţia asumată de acesta în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 976/16.12.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de Ia 07.09.2015 şi până la data plăţii efective. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 27.606,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 1577 din 5 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea.
Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs.
Prin decizia civilă nr. 495 din 28 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017*.
Prin decizia civilă nr. 1506 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, obligându-l la plata către reclamant a sumei de 13.803,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, pârâttul a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.
Prin decizia nr. 2755 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1506 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată curţii de apel.
Prin decizia civilă nr. 1793 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3021 din 29 august 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.
Pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1793 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017.
Recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. invocă motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, susţine, în esenţă, ca potrivit limitelor casării stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2755 din 15 decembrie 2021, instanţa de apel a analizat doar motivele referitoare la capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală, iar prin decizia civilă nr. 1793 din 14 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 în ceea ce priveşte calculul dobânzii legale.
Prin apărările formulate în cauză cu privire la dobânda legală, a arătat că prima instanţă de judecată a stabilit în mod greşit legea aplicabilă ca fiind O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care contragaranţia a fost acordată la data de 16 decembrie 2010.
Astfel, în raport cu data acordării contragaranţiei, consideră că în cauză, în măsura în care instanţa va aprecia că recurenta datorează dobânda legală, legea aplicabilă este O.G. nr. 9/2000.
Redând prevederile art. 3 şi art. 5 din O.G. nr. 9/2000, faţă de momentul acordării contragaranţiei, apreciază că dispoziţiile referitoare la cuantumul dobânzii legale sunt cele prevăzute de O.G. nr. 9/2000, iar nu cele ale O.G. nr. 13/2011, cum în mod eronat a stabilit instanţa de apel.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S,A. - IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.
Prin încheierea din 21 iunie 2023 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile au posibiltatea să depună punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; intimata a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind nul, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a respins excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia; totodată a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 23 ianuarie 2024.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
Recurentul-pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În speţă, se observă, că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de de 1.956.507,95 RON, reprezentând contragaranţia ce i-a fost acordată pentru garanţia asumată în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 967/16.12.2010; de asemenea, a solicitat obligarea acestuia la plata dobânzii legale, calculate de la data de 07.09.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data ultimei sale adrese, inregistrate sub nr. x din 09.06.2015, prin care i-a transmis pârâtului toate documentele şi informaţiile solicitate), până la data plăţii efective a acestei sume.
Prima instanţă a admis atât cererea principală formulată de reclamantă, cât şi cererea accesorie, şi a dispus obligarea pârâtului la plata debitului principal, precum şi a dobânzii legale aferente acestuia, calculate de la data de 07.09.2015 şi până la data plăţii efective.
Instanţa de apel, prin decizia recurată, a reţinut de la început, că, potrivit limitelor casării stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 2755/15.12.2021, examinează doar motivele de apel formulate de pârât referitoare la capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală.
Astfel, curtea de apel a reţinut că, întrucât apelantul a contestat temeinicia acordării dobânzii legale, exclusiv, prin referire la raportul de accesorialitate al acestui capăt de cerere cu debitul principal şi, cât timp în ciclurile procesuale anterioare au fost tranşate în mod definitiv toate chestiunile legate de temeinicia şi legalitatea debitului principal, nu are de analizat nicio critică în legătură cu temeinicia admiterii cererii accesorii.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu a fost contestată scadenţa debitului principal sau natura dobânzii datorate de către apelantul-pârât, iar soluţia pronunţată de prima instanţă asupra acestor aspecte se bucură de autoritate de lucru judecat.
Se mai observă că, prin criticile formulate în apel s-a contestat legea aplicabilă dobânzii, apreciindu-se că aceasta ar fi cea în vigoare la data acordării contragaranţiei, respectiv O.G. nr. 9/2000 şi nu O.G. nr. 13/2011, faţă de această susţinere, instanţa de apel reţinând că legea aplicabilă dobânzii legale penalizatoare datorate de pârât este O.G. nr. 13/2011.
Nemulţumit de această decizie, pârâtul a formulat recurs, susţinând, în esenţă, că, faţă de momentul acordării contragaranţiei, dispoziţiile referitoare la cuantumul dobânzii legale sunt cele prevăzute de O.G. nr. 9/2000, iar nu cele ale O.G. nr. 13/2011, cum în mod eronat a stabilit instanţa de apel.
Aşa fiind, în limita criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs şi a aspectelor intrate în autoritatea lucrului judecat, chestiunea supusă examinării vizează aplicarea în timp a legii civile, respectiv legea aplicabilă dobânzii legale penalizatoare la care recurentul a fost obligat.
Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa de apel a respectat şi aplicat corect normele legale incidente în cauză statuând că, în condiţiile în care în toată perioada cuprinsă între data scadenţei (07.09.2015) şi data pronunţării hotărârii a fost în vigoare O.G. nr. 13/2011, fiind singurul act normativ care a reglementat dobânda legală penalizatoare, acesta se va aplica în speţă pentru calculul acestui tip de dobândă.
Aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, daunele-interese sub forma dobânzii legale penalizatoare au caracterul unor prestaţii succesive şi sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere, iar dreptul la perceperea acestora se naşte pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe, legea aplicabilă fiind legea în vigoare la momentul naşterii acestor drepturi.
Susţinerea recurentului în sensul că dispoziţiile referitoare la cuantumul dobânzii legale sunt cele prevăzute de O.G. nr. 9/2000, nu poate fi primită, având în vedere principiile aplicării legii civile în timp, împrejurarea că perioada cuprinsă între data scadenţei (07.09.2015) şi data pronunţării hotărârii recurate se situează după abrogarea actului normativ a cărui incidenţă se afirmă, precum şi faptul că ultraactivitatea legii civile vechi, spre care tinde, în realitate, recurentul, reprezintă o excepţie de la principiul încetării acţiunii unui act normativ prin abrogare sau expirarea termenului, asupra căreia legiuitorul ar fi trebuit să îşi exprime voinţa în mod expres dacă ar fi avut în vedere ca nivelul dobânzii legale prevăzute de O.G. nr. 9/2000 să se aplice şi în viitor.
Trebuie menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".
Dobânda penalizatoare este, aşadar, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă (adică "penalizează" sau sancţionează neîndeplinirea obligaţiei).
În egală măsură este de menţionat că, în condiţiile în care, sub aspect devolutiv, instanţa de apel a reţinut inexistenţa în conţinutul contractului dintre părţi a vreunei clauze penale care să prevadă cuantumul prejudiciului la un anumit nivel, trebuie reţinută relevanţa dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011 în conformitate cu care "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea."
Aşa fiind, în condiţiile în care plata accesoriilor nu constituie o obligaţie contractuală, ci, una legală, se reţine că, în perioada cuprinsă între data scadenţei (07.09.2015) şi data pronunţării hotărârii recurate, legea în vigoare care determina cuantumul dobânzii legale penalizatoare era O.G. nr. 13/2011, act normativ în cuprinsul căruia nu se regăsesc prevederi care să legitimeze aplicarea dobânzii legale stipulate în O.G. nr. 9/2000 pentru obligaţiile scadente ulterior abrogării acestuia, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii apreciind că intimatul-pârât datorează dobânda legală penalizatoare potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1793 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.