Damages for breach of grain sale contract limited to contractual penalty clause instead of unrealized profit

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 26.05.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 760.102 Euro, reprezentând contravaloarea daunelor-interese suferite de către reclamantă ca urmare a neexecutării culpabile a Contractului de vânzare cumpărare grâu panificaţie nr. 448/21.03.2016, actualizarea acestei sume cu dobânda legală până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe prevederile Convenţiei de la Viena, Legii nr. 24/1991, art. 3 şi 4 din Regulamentul nr. 593/2008, art. 1270, 1350, 1523, 1530, 1531, 1547, 1548, 2640 din C. civ., precum şi pe alte prevederi legale, citate în cuprinsul cererii.

Prin încheierea din 09.10.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea pârâtei B. de anulare a raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert C. şi s-a amânat pronunţarea la data de 17.10.2019 pentru ca părţile să depună concluzii scrise.

Prin sentinţa nr. 221/24.10.2019 pronunţată în cauză s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 760.102 euro (ulterior a precizat-o ca fiind 3.966.000 RON), reprezentând beneficiul nerealizat, respectiv câştigul pe care l-ar fi obţinut în urma valorificării cantităţii de grâu ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de grâu de panificaţie recolta 2016 CGP nr. 448/21.03.2016, în aceleaşi condiţii sau condiţii similare în care a valorificat alte cantităţi de grâu achiziţionate de la alţi furnizori în acea perioadă.

Împotriva încheierii din 09.10.2019 şi a sentinţei nr. 221/24.10.2019 a formulat apel reclamanta A. S.R.L., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Intimata B. a depus la dosar cerere de apel incident, prin care a solicitat schimbarea în tot a încheierii pronunţate în şedinţa publică din 17.10.2018 şi schimbarea în parte a încheierii pronunţate în şedinţa publică din data de 09.10.2019.

Prin decizia nr. 507/2020 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca inadmisibil apelul incident formulat de pârâta B. S.A. (actual D.), a admis apelul principal formulat de reclamanta A. S.R.L. şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 221/24.10.2019 în sensul admiterii în parte a acţiunii precizate. In consecinţă, a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 535.833 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, şi la plata dobânzii legale calculate de la data de 23.05.2017 şi până la plata efectivă a debitului principal. Totodată, a obligat intimata - pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 27.963 RON, cheltuieli de judecată la prima instanţă, şi a sumei de 25.575 RON, cheltuieli de judecată în apel, precum şi la plata sumei de 5 194 RON, diferenţă taxă judiciară de timbru la judecata în primă instanţă.

În ceea ce priveşte apelul incident formulat de pârâta B. S.A. (actuală D.) împotriva încheierilor din 17.10.2018 şi respectiv 09.10.2019, având în vedere că prin încheierea de şedinţă din 03.06.2020 Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii acestuia, a dispus aceeaşi soluţie prin hotărârea pronunţată.

Prin decizia nr. 162 din data de 27 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2017 s-a anulat recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 507/2020 din 21 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă; s-a admis recursul declarat de recurenta pârâtă D. S.A., împotriva deciziei nr. 507/2020 din 21 octombrie 2020 şi a încheierii din 16 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă; s-a casat încheierea şi decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

După casare, cu titlu preliminar, instanţa de apel a reţinut că nu se impune examinarea apelului incident declarat de pârâtă, întrucât acesta nu face obiectul rejudecării.

Prin decizia nr. 576/2022 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 9 octombrie 2019 şi a sentinţei nr. 221/2019 din data de 24 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 17.050 Euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii şi a sumei de 4682 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 576/2022 din 22 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei date în rejudecare, recurenta a susţinut că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 500-502 C. proc. civ., încălcare ce atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că, prin decizia nr. 162/2022 pronunţată de instanţa supremă dată în primul ciclu procesual, decizia nr. 507/2020 a Curţii de Apel Craiova, a fost casată în integralitate, ceea ce înseamnă că, inclusiv, probatoriul administrat în faţa instanţei de apel nu mai putea fi reţinut în soluţionarea apelului său în rejudecare.

Astfel, Curtea de Apel Craiova, învestită pentru rejudecarea apelului, era ţinută să dea prevalenţă dispoziţiilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ. şi, de asemenea, să dispună aplicarea art. 501 C. proc. civ.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că rejudecarea ar fi trebuit realizată de la momentul anulării încheierii din data de 16.09.2020, în mod evident, Curtea de Apel trebuia să pună în discuţia părţilor un obiectiv suplimentar necesar a fi încuviinţat în vederea stabilirii prejudiciului suportat de A., în acord cu dispoziţiile obligatorii din Decizia nr. 162/2022.

Cu toate acestea, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Craiova la termenul de dezbateri din data de 15.11.2022, recurenta a apreciat că în prezenta cauză nu este incidentă ipoteza alin. (2) al art. 501 C. proc. civ., de vreme ce prin decizia nr. 162/2022 nu s-a reţinut incidenţa încălcării unei norme procedurale, ci, dimpotrivă, recursul D. a fost admis prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, rezultând că în speţă era necesară administrarea probatoriului în vederea cuantificării prejudiciului suferit de recurentă.

În cauză, Curtea de Apel Craiova trebuia să reanalizeze probatoriul administrat sub aspectul întregului prejudiciu pe care D. trebuie să-1 acopere, ca o consecinţă directă a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate contractual.

În acest sens, un aspect deosebit de important în observarea limitelor învestirii Curţii de Apel Craiova se evidenţiază în cuprinsul Deciziei nr. 162/2022, pronunţată de ICCJ, astfel:

"Din această perspectivă şi ţinând cont de limitele învestirii iniţiale a instanţelor de judecată, se impunea a fi analizată şi utilitatea probelor solicitate a fi administrate în cauză."

Aşadar, în contextul în care Curtea de Apel Craiova nu a încuviinţat administrarea probei cu expertiză contabilă pentru a se putea contura întregul prejudiciu suferit, în mod evident instanţa de rejudecare a încălcat dezlegarea obligatorie dată de I.C.C.J.

Instanţa de rejudecare a ignorat faptul că, prin dezlegările date, I.C.C.J. a arătat că prejudiciul recurentei poate fi cuantificat sub aspectul diferenţei dintre preţul de achiziţie de la alţi terţi şi preţul de achiziţie din contractul nr. x, la care se adaugă orice alte cheltuieli suplimentare.

Aşadar, limitele rejudecării se raportau atât sub aspectul probatoriului, în sensul obligării Curţii de Apel Craiova de a argumenta dezlegarea cauzei prin raportare la probele administrate, cât şi sub aspectul dreptului material, în care prejudiciul său a fost recunoscut de instanţa supremă, însă revenea Curţii de Apel Craiova sarcina de a-l identifica şi cuantifica, în integralitate.

Cu toate acestea, ceea ce a înţeles Curtea de Apel Craiova a fost să înlăture orice raţionament obligatoriu realizat de către I.C.C.J. prin decizia nr. 162/2022 şi, încălcând atât limitele rejudecării, cât şi dezlegările date, să respingă orice cerere de probatoriu sau discuţie asupra obiecţiunilor părţilor formulate faţă de raportul de expertiză existent, punând în discuţie fondul cauzei.

Astfel, nelegalitatea hotărârii recurate rezultă din faptul că, prin decizia nr. 576, Curtea de Apel Craiova a realizat propriul raţionament cu ignorarea limitelor rejudecării, considerând că nu este necesară administrarea unui probatoriu în rejudecare.

Etapa rejudecării s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de dezlegările date de I.C.C.J., nici de limitele reînvestirii respectiv, nu a ţinut cont de faptul că, prin decizia nr. 162/2022, atât prejudiciul reclamantei, cât şi modalitatea de cuantificare a acestuia au fost imperativ stabilite, rămânând instanţei de rejudecare să îl cuantifice.

Recurenta a arătat că, deşi a susţinut, prin concluziile scrise formulate în faţa instanţei de rejudecare, faptul că, prin ignorarea necesităţii repunerii pe rol a cauzei în vederea administrării probatoriului în acord cu dezlegările date de I.C.C.J. s-ar ajunge la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice atât sub aspectul limitelor învestirii în rejudecare, cât şi sub aspectul că, prin ignorarea componentelor prejudiciului său (format atât din pierderea efectivă, cât şi beneficiu nerealizat), se înfrâng dispoziţiile art. 502 C. proc. civ. şi se înrăutăţeşte situaţia sa în propriul apel, instanţa de control judiciar a ignorat întru totul aceste aspecte, pronunţând hotărârea recurată.

Recurenta a solicitat să se constate faptul că prin pronunţarea deciziei nr. 576, s-a ajuns în situaţia în care instanţa de apel i-a creat, în propria cale de atac, o situaţie mai oneroasă decât cea existentă la momentul soluţionării cauzei de către Tribunalul Dolj.

În continuare, recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile referitoare la incidenţa şi certitudinea prejudiciului său, raportat la art. 14 din contract, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de control judiciar a respins fondul apelului său, însuşindu-şi interpretarea normelor legale incidente, astfel cum a fost realizată de Tribunalul Dolj prin sentinţa nr. 221/2019.

Or, a susţinut recurenta, s-a învederat instanţei de rejudecare, prin concluziile scrise depuse, că certitudinea prejudiciului rezultă fără putinţă de tăgadă, atât din Raportul de expertiză extrajudiciară administrat, cât şi din înscrisurile existente în dosar, putându-se cuantifica prejudiciul său în acord cu dezlegările date de instanţa de casare.

Cu toate acestea, ignorând complet atât probatoriul existent, cât şi cel care ar fi trebuit administrat în rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reţinut că nu se putea prevala de dispoziţiile art. 1531 C. civ., având în vedere existenţa art. 14 din contract.

Din această perspectivă, în mod eronat a interpretat Curtea de Apel Craiova faptul că A. nu se putea întemeia într-o acţiune în pretenţii pe dispoziţiile 1516-1531 C. civ., din moment ce doar dispoziţiile legale respective puteau conduce la repararea integrală a prejudiciului suferit de aceasta, întrucât, contrar interpretării instanţei de apel, a solicitat atât pierderea efectivă, cât şi beneficiul nerealizat.

De altfel, în mod eronat Curtea de Apel Craiova a interpretat că apelul său nu este temeinic raportându-se la faptul că nu a fost învestită cu soluţionarea acestuia în acord cu art. 14 din contract, având în vedere că prejudiciul este incontestabil, fiind cuantificat pe baza înscrisurilor existente în dosar.

In plus, chiar prin decizia nr. 162/2022 s-a reţinut că instanţa de rejudecare trebuie să dea prevalenţă dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) C. civ., astfel încât putea cere prejudiciul provocat de intimata-pârâtă, fără a fi necesară dovedirea acestuia, având în vedere cuantificarea existentă în art. 14 din contract.

Or, este de neînţeles cum Curtea de Apel Craiova a ignorat toate aceste trimiteri, realizând o interpretare ad litteram a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. raportate la art. 14 din contract, prevalându-se de faptul că A. nu a invocat, expresis verbis art. 14 din contract şi înlăturând, totodată, faptul că, în realitate, prejudiciul său se subsuma formulei extrase de instanţa supremă, fiind un prejudiciu real.

Suplimentar, Curtea de Apel Craiova nu a avut în vedere că, chiar şi prin raportare la art. 14 din contract şi la înscrisurile aflate la dosarul cauzei prejudiciul său este real şi uşor de cuantificat la suma de 713.000 RON.

Este de neînţeles motivul pentru care instanţa de rejudecare a înlăturat întru totul pretenţiile sale, având în vedere că la dosarul cauzei au existat elemente suficiente pentru ca instanţa de apel să dea prevalenţă interpretării date de I. C. civ..J şi să cuantifice prejudiciul său.

Or, Curtea de Apel Craiova a ignorat complet acest raţionament, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) C. civ. sau a art. 1531 C. civ., considerând, în mod complet nelegal şi netemeinic că, pe de o parte, prejudiciul său nu este cert, precum şi că acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din contract, pentru a da prevalenţă acestora.

În mod nelegal, a susţinut recurenta, Curtea de Apel Craiova a reţinut inclusiv că ar fi încălcat dispoziţiile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.. privind limitele judecării în apel, de vreme ce, astfel cum a arătat în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, a învestit instanţa în vederea pronunţării unei hotărâri pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât inclusiv în faza procesuală a apelului, instanţa rămăsese învestită în aprecierea prejudiciului încercat de aceasta, sub ambele componente.

Intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B.) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 21 iunie 2023 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile au posibilitatea să depună punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; intimata-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se respingă admiterea în principiu a recursului, impunându-se constatarea nulităţii căii extraordinare de atac.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă; totodată, a admis, în principiu, recursul acordând termen la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei date în rejudecare, recurenta a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 500-502 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat, în mod expres, de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Referitor la criticile recurentei ce vizează dispoziţiile art. 500 alin. (1) C. proc. civ., art. 501 C. proc. civ. şi art. 502 C. proc. civ. (referitoare la neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac), Înalta Curte constată că acestea nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea casată nu are nicio putere, iar, conform art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul; după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 500 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 501 C. proc. civ., în rejudecare, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond şi implică faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, întrucât ar încălca forţa obligatorie a hotărârii instanţei de recurs. Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare. Prin urmare, respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale criticate, în condiţiile în care, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că reclamantei i se impune obligativitatea clauzei penale inserate în contract, aceasta fiind ţinută exclusiv de modalitatea de determinare a prejudiciului anticipată pe cale convenţională, singurul pe care l-a apreciat ca fiind cert şi în legătură cu neexecutarea de către debitoare a obligaţiei principale. Din această perspectivă şi ţinând cont de limitele învestirii iniţiale a instanţelor de judecată, instanţa supremă a reţinut că se impunea a fi analizată şi utilitatea probelor solicitate a fi administrate în cauză.

Înalta Curte notează că, prin decizia de casare, nu a fost impusă efectuarea vreunei expertize, ci s-a solicitat o analiză a utilităţii probelor raportat la dezlegările de drept obligatorii date prin hotărârea instanţei supreme.

Astfel, conform deciziei de casare, instanţa de apel, ţinând cont de limitele învestirii iniţiale a instanţelor de judecată, a procedat la analizarea utilităţii probelor solicitate a fi administrate, respectiv a analizat utilitatea expertizei şi a reţinut că efectuarea unei expertize care să aibă ca obiective cuantificarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiei contractuale constând în livrarea celor 25.000 tone de grâu, cu luarea în considerare a altor elemente decât cele prevăzute la art. 14, este inutilă soluţionării cauzei, toate criticile referitoare la această probă fiind nerelevante.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, în calea de atac nu poate fi acordat reclamantei beneficiul nerealizat conform clauzei penale, deoarece o astfel de solicitare nu a fost formulată prin cererea de apel, dar nici nu a făcut obiectul acţiunii introductive, instanţa fiind ţinută să judece nu numai în limitele motivelor de apel, dar şi în limitele judecăţii desfăşurate în faţa primei instanţe, conform art. 477 alin. (1) şi art. 478 din C. proc. civ. În plus, reclamanta nu a susţinut în prezentul litigiu achiziţionarea de cereale de la alte persoane şi nu a urmat procedura prevăzută de art. 14 din contract.

În speţă, trebuie subliniat că expertiza nu a fost considerată inutilă, în mod arbitrar, de către instanţa de apel, ci motivat. Instanţa a analizat utilitatea probelor solicitate, aşa cum a impus decizia de casare, părţii asigurându-i-se dreptul de a propune probe, însă, aceasta nu înseamnă şi posibilitatea ca probele să fie în mod automat considerate utile, după cum tinde să solicite recurenta.

În egală măsură, se reţine că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Astfel, instanţa care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii a expertizei, iar nu obligaţia de a considera dovedite afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

În raport de cele arătate, se constată că instanţa devolutivă de control judiciar, în prezentul ciclu procesual, nu a înrăutăţit situaţia recurentei în propriul apel, în condiţiile în care a analizat utilitatea probelor solicitate şi, procedând astfel, nu a nesocotit prevederile 500 alin. (1) C. proc. civ., art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 502 din acelaşi cod, ci, dimpotrivă a respectat dispoziţiile obligatorii prevăzute în decizia de casare, motivele de apel formulate de reclamantă fiind examinate prin prisma dispoziţiilor acestei hotărâri.

Ca o concluzie, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat utilitatea probelor propuse de părţi şi a apreciat, motivat, ca fiind inutilă expertiza,

Înalta Curte reţine că nu poate fi susţinută cu temei incidenţa niciunui motiv de casare, apt să conducă la constatarea nelegalităţii deciziei recurate.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nicio dispoziţie procedurală nu a fost încălcată de instanţa de apel, sens în care criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin argumentele invocate, recurenta reproşează instanţei de apel că nu a ţinut cont de articolul 1531 C. civ., având în vedere existenţa art. 14 din contract, subliniind, totodată, că în mod eronat a interpretat instanţa de apel faptul că reclamanta nu se putea întemeia într-o acţiune în pretenţii pe dispoziţiile 1516-1531 C. civ.

Aceste critici sunt nefondate, în condiţiile în care, prin decizia de casare, s-a arătat în mod expres că atâta timp cât exista clauza penală pentru evaluarea anticipată a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei principale de către debitor, respectiv livrarea cantităţii de 25.000 tone grâu, (chestiune litigioasă rămasă definitivă, de altfel), prevăzută la art. 14 din contract şi agreată de părţi în condiţiile art. 1538 alin. (1) C. civ., nu era posibil a se solicita alt prejudiciu.

Trebuie amintit că, în virtutea libertăţii contractuale, părţile au stabilit că singurul prejudiciu determinat şi agreat de acestea îl reprezintă suportarea de către debitoarea pârâtă a diferenţei dintre preţul de achiziţie de la terţii comercianţi şi preţul stabilit în prezentul contract la care se adaugă orice altă cheltuială suplimentară efectuata de cumpărător pentru suplinirea cantităţii lipsă.

Contrar susţinerilor recurentei, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta nu poate invoca şi solicita un alt prejudiciu pe care l-ar fi suportat, respectiv, beneficiul pe care l-ar fi realizat dacă ar fi valorificat întreaga cantitate de grâu ce a făcut obiectul contractului, putând însă pretinde, conform art. 14, daunele suferite constând în diferenţa dintre preţul la care a fost nevoită să achiziţioneze diferenţa de marfă şi preţul stabilit prin contract, la care se adaugă orice altă cheltuială suplimentară, conform principiului pacta sunt servanda.

Cum recurenta a solicitat beneficiu nerealizat, calculat prin raportare la alte elemente, neagreate prin convenţie, şi nu potrivit clauzei penale stabilite prin acordul părţilor în art. 14 din contract, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel a ignorat incidenţa dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) C. civ. sau a art. 1531 C. civ. şi a considerat nelegal şi netemeinic că, pe de o parte, prejudiciul său nu este cert, precum şi că acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din contract.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la nelegalitatea reţinerii de către instanţa de apel a faptului că ar fi încălcat dispoziţiile art. 477 şi art. 478

C. proc. civ. privind limitele judecării în apel, nu sunt fondate, având în vedere principiul disponibilităţii procesului civil, faptul că, aşa cum s-a statuat, de altfel, în decizia de casare, reclamanta nu a susţinut achiziţionarea de cereale de la terţi pentru acoperirea cantităţii nelivrate de către pârâtă şi nu a urmat procedura instituită de art. 14 din contract.

Aşadar, în virtutea principiului disponibilităţii specific procesului civil, în condiţiile în care reclamanta nu putea cere decât aplicarea clauzei penale prin care părţile au evaluat anticipat cuantumul despăgubirilor în caz de neexecutare a obligaţiei principale de livrare a cantităţii determinate de grâu în perioada agreată, şi ţinând cont de obiectul acţiunii, ca modalitate de determinare a acestuia, propus în mod expres de reclamantă, instanţele, în mod corect, s-au raportat la acesta.

În considerarea celor ce preced, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1516-1532 C. civ. şi art. 1538 din acelaşi cod, în concordanţă cu cele reţinute de instanţa supremă prin decizia de casare.

Raportat la aspectele reţinute anterior, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în speţă, astfel încât criticile subsumate acestuia vor fi înlăturate.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 576/2022 din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă S.C. D. S.A., Înalta Curte are în vedere următoarele:

Potrivit art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar, conform art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Având în vedere acest dispoziţii, Înalta Curte va admite cererea intimatei-pârâte S.C. D. S.A. şi va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. să plătească acesteia cheltuielile de judecată avansate în recurs, în limita celor dovedite, potrivit înscrisurilor aflate la dosar (factura nr. x/31.10.2023, în sumă de 1.250 Euro, achitată cu ordinul de plată din 12.01.2024, respectiv factura nr. x/11.01.2024, în sumă de 1.875 Euro, achitată cu ordinul de plată din 18.01.2024), şi anume suma de 3.125 Euro, echivalent în RON la data plăţii, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, este partea care a căzut în pretenţii în accepţiunea prevederilor legale incidente în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 576/2022 din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 3.125 Euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.