Appeal annulled as procedurally invalid; rescission and restitution award of 148,230 RON upheld; 3,675 RON costs ordered.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 11 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: i) să dispună rezilierea contractului de prestări servicii medicale nr. x/04.08.2020 încheiat de B. S.R.L., în calitate de prestator, şi A. S.R.L., în calitate de beneficiar; ii) să oblige pârâta la restituirea în parte a prestaţiei A. S.R.L., respectiv la plata către A. S.R.L. a sumei de 148.230 RON. Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1263 alin. (5), art. 1270, art. 1523 alin. (2) lit. c), art. 1549 - 1553 C. civ., art. 1639-1647 C. civ., art. 148-151, art. 192, art. 194-195 C. proc. civ.

La primul termen de judecată, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pe care a pus-o în discuţie şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1891/2022 din 24 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 2 iunie 2022, sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 1916 din 12 septembrie 2022, instanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 95/2022 din 2 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 930 din 10.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a constatat că a intervenit rezilierea contractului de prestări servicii medicale nr. x/04.08.2020 începând cu data de 19.10.2020, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 148.230 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale neprestate, precum şi suma de 11.419,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (7.350 RON onorariu de avocat + 4.069,06 RON taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat anularea sentinţei atacate şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi nefondată, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1733 A din 17 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 930/10.04.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. Totodată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.675 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 19 ianuarie 2024, pârâta B. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi rejudecarea proce­sului în fond, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată ca neînte­meiată şi nefondată; cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, constând în onorariu de avocat şi taxe judiciare de timbru (fond, apel şi recurs).

În motivare, recurenta a susţinut că, în speţă, este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte rezilierea contractului.

Detaliind, recurenta a arătat că, aşa cum rezultă şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în prezenta cauză a fost invo­cată excepţia insuficientei timbrări raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, instanţa de fond a respins excepţia insuficientei timbrări, apreciind că ne aflăm în prezenţa unui capăt de cerere principal, respectiv reziliere con­tract şi un capăt de cerere accesoriu (repunerea părţilor în situaţia anterioară).

În continuare, a învederat că, atât la termenul de judecată din 06.03.2023, cât şi prin notele scrise depuse la do­sarul cauzei, a solicitat instanţei de fond să constate că între părţi a operat deja rezilierea contractului începând cu data de 01.10.2023 (astfel cum rezultă şi din cuprinsul întrebării nr. 5 din interogatoriul propus de către intimată), motiv pentru care apreciază că nu este necesar ca instanţa să se pronunţe asupra rezilierii contractului.

Susţinând, aşadar, că un contract nu poate fi reziliat de două ori, recurenta arată că a solicitat respin­gerea capătului de cerere ca nefondat şi netemeinic.

Mai mult decât atât, învederează că, astfel cum rezultă şi din cuprinsul cererii de chemare în judecată, re­clamanta a notificat pârâtei rezilierea contractului, nefiind necesar şi acordul acesteia în acest sens.

În acest sens, arată că, potrivit art. 6 din contract, părţile au convenit că pot denunţa unilateral contractul în baza unui preaviz de 30 de zile calendaristice, astfel încât, în accepţiunea recurentei, susţinerile reclamantei din cuprinsul concluziilor scrise potrivit cărora "neexistând un pact comisoriu prevăzut în contract şi nici dreptul la rezoluţiune unilaterală" sunt simple alegaţii, aflate în contradicţie cu clauzele contractuale.

De asemenea, mai arată că, şi în situaţia în care contractul nu ar fi fost reziliat de comun-acord de către părţi, acesta a încetat prin ajungerea la termen, respectiv 100 de zile de data semnării acestuia (04.08.2020). În acest sens, arată că, între data semnării contractului şi data introducerii cererii de chemare în judecată au trecut 274 zile, fiind depăşită cu 174 de zile perioada contractuală.

Referitor la susţinerile potrivit cărora dl. C. nu putea reprezenta societatea, recurenta învederează faptul că toate discuţiile şi negocierile purtate între părţi, inclusiv semnarea contractului de prestări servicii, au fost realizate de către dl. C., acesta fiind împuternicit şi printr-o procură specială să reprezinte societatea.

În acest sens, menţionează ceea ce a reţinut Curtea de Apel, respectiv că "aceste răspunsuri nu erau trimise de către admi­nistratorul apelantei, deci de către reprezentantul său legal (...) pentru a se putea reţine exis­tenţa unui acord între părţi sub aspectul rezilierii contractului, ci de către C.".

Or, aşa cum a susţinut anterior, toate discuţiile şi negocierile purtate între părţi, precum şi semnarea contractului, au fost realizate de către dl. C., iar nu de către administratorul societăţii.

Prin urmare, potrivit afirmaţiilor recurentei, dacă semnătura d-lui. C. a fost valabilă în vederea semnării contractului, nu se poate susţine că nu este valabilă şi pentru încetarea contractului, iar, în situaţia în care intimata-reclamantă avea vreun dubiu cu privire la dreptul d-lui. C. de a reprezenta societatea B. S.R.L., ar fi trebuit să îi solicite aces­tuia dovada dreptului de a semna în numele societăţii încă de la semnarea contractului.

Totodată, recurenta solicită a se avea în vedere faptul că, potrivit cererii introductive de in­stanţă, intimata-reclamantă a solicitat instanţei rezilierea contractului, iar nu să constate că ar fi intervenit rezilierea la o anumită dată.

Ţinând cont de cele expuse, precum şi de faptul că la data formulării cererii de chemare în judecată contractul de prestări servicii încetase ca urmare a rezilierii sau a ajungerii la termen, recurenta apreciază că se impunea respingerea capătului de cerere ca nefondat, iar nu con­statarea unei alte date ca fiind data de la care operează rezilierea.

De asemenea, a mai subliniat faptul că un contract reprezintă acordul de voinţe al părţilor semnatare, iar dacă părţile au fost de acord ca respectivul contract să înceteze începând cu data de 01.10.2020, rezilierea produce efecte începând cu data stabilită de părţi.

În ceea ce priveşte capătul accesoriu de cerere, recurenta arată că, aşa cum a susţinut şi la termenul de judecată din 06.03.2023, prin plata şi prin stabilirea unei singure taxe judiciare de timbru (fiind respinsă excepţia insuficientei tim­brări invocate la termenul de judecată din data de 06.02.2023) s-a subliniat ideea că cere­rea de chemare în judecată are un capăt principal de cerere, constând în rezilierea contrac­tului, şi un capăt accesoriu de cerere, reprezentând o repunere a părţilor în situaţia anteri­oară, or, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, atunci când cererea privind repu­nerea părţilor în situaţia anterioară nu este o cerere accesorie acţiunii în reziliere, aceasta se timbrează.

De asemenea, a învederat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., cererile acce­sorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere prin­cipal.

În opinia recurentei, a fost încălcat principiul disponibilităţii şi în mod greşit admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind lăsată impresia că suntem în prezenţa unei acţiuni având ca obi­ect pretenţii (ori având două capete de cerere principale, deşi a fost timbrat doar unul), neavând relevanţă dacă şi când a operat rezilierea contractului.

De asemenea, recurenta a subliniat faptul că, prin sentinţa civilă nr. 95/2022 din 02.11.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, cu ocazia soluţionării conflictului negativ de competenţă, Curtea a reţinut că "în cauză se solicită rezilierea întregului contract de prestări servicii medicale, iar nu doar în privinţa prestaţiei având ca obiect efec­tuarea unor 600 de testări, este neîndoielnic faptul că valoarea ce urmează a fi avută în ve­dere la stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei este valoarea întregului con­tract, iar nu doar valoarea părţii din prestaţia pârâtei pretins neexecutată.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ. mai sus enunţate, în condiţiile în care este fără de putinţă de tăgadă faptul că acest capăt de cerere are un caracter accesoriu, soluţionarea acestuia depin­zând de dezlegarea dată primului capăt de cerere".

Totodată, mai arată că, în cuprinsul hotărârii atacate s-a reţinut că "… repunerea părţilor în situaţia anterioară este accesorie intervenirii rezilierii contractului, fie ea extrajudiciară sau judiciară, şi nu neapărat accesorie unui capăt de cerere", dar fără să se aibă în vedere faptul că, indiferent dacă era capăt de cerere accesoriu sau doar repunere în situaţia ante­rioară, intimata-reclamantă trebuia să achite taxa judiciară de timbru în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, fiind invocată excepţia insuficientei timbrări şi respinsă în mod greşit.

Prin urmare, având în vedere faptul că admiterea capătului principal de cerere constituie o primă ce­rinţă pentru admiterea capătului accesoriu de cerere, recurenta solicită admiterea recursului formulat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 28 februarie 2024, intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, conform art. 486 alin. (3) şi art. 489 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat în cauză, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Însă, pentru a fi susceptibil de a declanşa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca şi criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, iar dezvoltarea motivelor să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.

Aşadar, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform alin. (3) al aceluiaşi articol, însă, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că, exceptând sancţiunea nulităţii recursului pentru nemotivarea în termenul legal, prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puţin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concret, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul recursului trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi raportat la considerentele hotărârii atacate.

În speţă, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat sau altui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, comparând susţinerile şi apărările formulate prin cererea de apel cu cele redate prin cererea de recurs, se constată că recurenta nu face altceva decât să reproducă susţinerile formulate prin cererea de apel, făcând referire inclusiv la considerente reţinute de prima instanţă de fond (a se vedea ultimul paragraf de la pagina 5 a cererii de recurs).

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat susţinerile şi apărările formulate de autoarea prezentului demers judiciar, pentru a putea declanşa un veritabil control de legalitate, era necesar ca autoarea recursului să indice atât norma de drept pretins a fi fost încălcată/interpretată eronat de către instanţa de apel şi să arate în ce mod Curtea de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia.

Aşadar, atâta vreme cât recurenta nu indică norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat de către instanţa de apel şi nici nu arată în ce mod Curtea de Apel a nesocotit acea normă, făcând referire la considerentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, instanţa de recurs nu se poate substitui recurentei în propriul demers judiciar.

Totodată, se reţine că, deşi singurele referiri la considerente proprii ale instanţei de apel se regăsesc la paginile 4 (primele paragrafe) şi 6 (ultimul paragraf), criticile formulate nu se circumscriu unor veritabile chestiuni de nelegalitate.

În concret, la pagina 4 din recurs, recurenta, evocând un anumit considerent al instanţei de apel, pe care încearcă să îl combată, antamează chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie, ce ţin de calitatea persoanei cu care s-au purtat negocierile şi s-a semnat contractul, precum şi corespondenţele ulterioare, însă, aceste aspecte sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, întrucât tind la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză, atribut exclusiv al instanţelor devolutive.

Cât priveşte celălalt considerent din decizia recurată, la care recurenta a făcut referire la pagina 6 a recursului, în privinţa căruia susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, indiferent dacă era capăt de cerere accesoriu sau doar repunere în situaţia anterioară, intimata-reclamantă trebuia să achite taxa judiciară de timbru, conform art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât, în accepţiunea recurentei, admiterea capătului principal de cerere constituie o primă cerinţă pentru admiterea capătului accesoriu de cerere, instanţa de recurs reţine că aparenta critică formulată este străină de considerentele deciziei recurate, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de prim control judiciar, susţinerile privitoare la existenţa unei calificări a primului capăt de cerere ca fiind principal şi a celui de-al doilea ca fiind accesoriu nu prezentau relevanţă în cauză, dat fiind că, inclusiv în ipoteza în care nu ar fi fost necesară formularea unui capăt de cerere având ca obiect rezilierea contractului, această sancţiune tot exista, iar obligaţia apelantei de restituire a sumelor nu ar fi fost invalidată faţă de prevederile art. 1635 alin. (1) şi ale art. 1554 C. civ.. De asemenea, instanţa de prim control judiciar a mai arătat că eventuala respingere a unui capăt de cerere principal nu conduce în mod automat, în orice situaţie, la respingerea capătului de cerere accesoriu, ci în ipoteza în care s-ar aprecia că formularea capătului de cerere principal nu ar fi fost necesară (astfel cum invocă apelanta în prezenta cauză), atunci între cele două capete de cerere nu ar mai exista un raport de accesorialitate, cel de-al doilea capăt de cerere dobândind un caracter de sine stătător, intervenirea unei eventuale rezilieri extrajudiciare reprezentând doar o condiţie pentru admiterea capătului de cerere având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În concluzie, deşi prin decizia recurată a fost menţinută soluţia primei instanţe de fond, în lipsa unor argumente şi a unei motivări efective a criticilor formulate, care să vizeze însuşi raţionamentul pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, instanţa de recurs nu poate proceda la un examen efectiv al deciziei recurate, substituindu-se recurentei în demersul său, aşa-zisele critici formulate fiind străine de considerentele deciziei atacate.

Reţinând, aşadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reţine că, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 teza a doua din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată prin întâmpinare, dar şi în şedinţă publică, de intimata-reclamantă A. S.R.L., de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x coroborate cu înscrisul aflat la fila x (împuternicirea avocaţială) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3675 RON.

Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3675 RON, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3675 RON, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2024.