Buyer's rescission claims rejected; seller awarded unpaid rent and costs on appeal

Şedinţa publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II a Civilă la data de 16.07.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2018 şi rezilierea contractului de închiriere nr. x/03.12.2018 încheiate între părţi, din culpa pârâtei, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 965.784,19 RON, reprezentând contravaloarea plăţilor făcute de reclamantă către pârâtă în baza contractului de vânzare, precum şi prejudiciul adus, şi, pe de altă parte, al obligării pârâtei să ridice, pe propria cheltuială, toate bunurile livrate şi montate în baza contractului de vânzare şi a contractului de închiriere sus-menţionate; cu cheltuieli de judecată.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii chiriilor neachitate, în valoare totală de 100.553 RON, sumă compusă din 81.108,59 RON reprezentând contravaloarea facturilor de chirii şi 19.444,41 RON reprezentând penalitati de întârziere în valoare de 0,15% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei neachitate, de la scadenţă până la data introducerii prezentei acţiuni (14.08.2020), şi în continuare, până la data plăţii efective.

II. Hotărârile instanţelor de fond:

1. Prin sentinţa civilă nr. 168/2022 din data de 4 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2018 şi au fost repuse părţile în situaţia anterioară, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 225.720,74 RON contravaloare instalaţie iniţială, 186.520,08 RON modificare staţie de apă şi 237.253,19 RON contravaloare apă potabilă; s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. x/03.12.2018 şi a fost obligată pârâta să ridice echipamentele ce au făcut obiectul celor două contracte; a fost respinsă cererea reconvenţională şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.100 RON.

2. Prin decizia civilă nr. 476/2023 din 24 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamantă-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 168/2022 din data de 4 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva încheierilor din data de 22 iunie 2022, respectiv 8 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 168/2022 din data de 4 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea precizată, formulată de reclamantă-pârâtă A. S.R.L., ca neîntemeiată; a admis cererea reconvenţională, formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., a obligat reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă B. S.R.L. a sumei de 100.553 RON, compusă din contravaloare chirii în cuantum de 81.108,59 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 19.444,41 RON, precum şi la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,15%/zi de întârziere, începând cu 15.08.2020 şi până la data plăţii efective a debitului principal; a obligat reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă B. S.R.L. a sumei de 25.116 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond; a obligat apelanta reclamantă-pârâtă A. S.R.L. la plata către apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a sumei de 12.691 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile nr. 476/2023 din 24 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei iar, în rejudecarea cererilor de apel, să se dispună respingerea ca nefondată a cererii de apel formulate de apelanta B. S.R.L., admiterea apelui incident formulat de reclamantă, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii precizate, inclusiv cu privire la obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 316.290,18 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru ţinerea în funcţiune a staţiei de apă şi contravaloarea chiriei achitate pentru echipamentele watercooler, ce au făcut obiectul contractului de închiriere; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia cuprinde motive contradictorii şi, cu privire la anumite susţineri, nu este motivată, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că decizia este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material: art. 1170 C. civ., art. 1178 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1549 C. civ., art. 1554 C. civ., art. 1266 şi urm. C. civ., art. 1560 şi urm. C. civ., art. 1777 şi urm. C. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea este contradictorie, în sensul că se reţine, pe de o parte, că, din perspectiva intimatei B. - vânzătoare, contractul de vânzare nr. x/2018 a fost finalizat, aceasta executându-şi integral obligaţiile, după ce, anterior, instanţa de apel a reţinut că, în lunile următoare lunii decembrie 2018, "staţia de tratare a apei nu a mai funcţionat corespunzător" iar "pârâta i-a propus reclamantei o nouă soluţie tehnică, aceea a schimbării decantorului în sensul înlocuirii acestuia cu unul având o capacitate dublă".

Învederează că o altă contradicţie a deciziei recurate rezidă din reţinerea că, pe de o parte, este îndeplinită condiţia cerută de art. 1549 C. civ., aceea a caracterului însemnat pentru creditor al neexecutării, ce echivalează, pentru recurentă, cu nerealizarea scopului contractului, pentru ca, la alineatul următor, să se reţină că nu este îndeplinită condiţia existenţei vreunei obligaţii neexecutate sau executate necorespunzător de către intimata B.. Este cert că prima condiţie reţinută de instanţă ca fiind îndeplinită o include pe cea de-a doua: atât timp cât scopul contractului nu a fost îndeplinit pentru creditoare, din cauza caracterului însemnat al obligaţiei neexecutate de intimata-debitoare, înseamnă că există o obligaţie esenţială neexecutată de debitoare.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a principiilor fundamentale ce guvernează contractul civil - cel al forţei obligatorii (art. 1270 C. civ.) şi al bunei credinţe al părţilor (art. 1170 C. civ.). Din această perspectivă, recurenta-reclamantă învederează că instanţa de apel face o prezentare trunchiată a obligaţiilor părţilor, a desfăşurării evenimentelor, începând cu negocierea contractului, continuând cu executarea şi modificarea convenţională a acestuia şi până la notificarea de rezoluţiune, instanţa de apel neanalizând şi nerăspunzând unor apărări esenţiale ale reclamantei din întâmpinarea la cererea de apel.

Arată că decizia recurată nu este motivată atunci când, în justificarea lipsei culpei intimatei B., reţine că intimata a fost cea care a insistat asupra necesităţii transmiterii de către recurentă a unor informaţii corecte cu privire la parametrii apei şi la consumul zilnic şi, în plus, informaţiile furnizate de recurentă nu au fost corecte şi, astfel, configurarea iniţială a staţiei de tratare a fost ulterior modificată. În acest sens, arată că instanţa nu indică temeiul contractual care ar fi impus în sarcina recurentei obligaţia de furnizare a acestor informaţii şi că executarea staţiei se va face pe baza acestor informaţii. Nu există în contractul de vânzare nr. x/2018 nicio obligaţie în sarcina recurentei în acest sens, deci nu se poate reţine o executare necorespunzătoare sau vreo culpă în sarcina sa. Dimpotrivă, B. este cea care s-a prezentat, începând cu faza de negocieri, ca fiind un bun profesionist şi cu experienţă - or, tocmai aceste calităţi nasc în sarcina acesteia obligaţia de a-şi asuma obţinerea şi verificarea de la faţa locului a tuturor informaţiilor necesare pentru furnizarea şi livrarea unei staţii funcţionale. Astfel, susţine că intimata a fost de rea-credinţă când s-a prezentat ca un bun profesionist şi când a asigurat-o, pe tot parcursul derulării contractului, că staţia va fi funcţională.

Recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile art. 1650 C. civ., conform cărora vânzătorul are obligaţia transmiterii proprietăţii bunului, acesta trebuind să corespundă convenţiei şi scopului urmărit de cumpărător la încheierea contractului, învederând că intimata nu şi-a îndeplinit această obligaţie, instanţa de apel făcând o greşită interpretare a prevederilor citate şi a clauzelor contractului. Intimata, în calitatea sa de profesionist, specialist cu experienţă de 30 ani cum afirmă, trebuia ca, la vizitele la faţa locului, să obţină toate informaţiile necesare şi să confirme, prin verificări şi măsurători proprii, că estimările de consum făcute de recurentă sunt corecte, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Recurenta-reclamantă face vorbire despre aspecte petrecute în timpul negocierilor pentru semnarea contractului, precum şi în timpul derulării contractului, învederând că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 1178, art. 1270 şi art. 1650 şi urm. C. civ. Astfel, instanţa a reţinut că intimata vânzătoare B. şi-a asumat, conform art. 2.1. şi art. 4.4. din contractul de vânzare, obligaţia principală "de a vinde, instala şi pune în funcţiune produsele aflate în Anexa 1 la contract, denumită Ofertă de preţ" şi, că, deci, intimata şi-a îndeplinit această obligaţie în luna decembrie 2018. Cu alte cuvinte, instanţa de fond tratează contractul de vânzare în sens de negotium iuris exclusiv în limita contractului încheiat - instrumentum probationes, şi neglijează cu totul negocierile şi suplimentările la contract intervenite după semnare şi după instalarea staţiei în decembrie 2018. Arată că a invocat această apărare în apel, însă instanţa nu a analizat-o şi nu s-a pronunţat asupra sa.

Subliniază că instanţa de apel a interpretat greşit modificările ulterioare ale obiectul contractului ca fiind externe contractului de vânzare iniţial nr. x/2018, pentru că toate modificările aveau legătură cu obiectul acestui contract, astfel că instanţa de apel nu putea considera că obligaţiile intimatei vânzătoare au fost executate integral şi conform în luna decembrie 2018, după ce a fost pusă în funcţiune staţia de epurare, ci obligaţiile se puteau considera executate întocmai după instalarea şi funcţionarea corespunzătoare a staţiei, astfel cum a fost modificată prin acordul părţilor. Or, instanţa de apel reţine, în mod corect, că după toate aceste modificări, staţia nu a funcţionat corespunzător, concluzia fiind că intimata nu şi-a executat întocmai obligaţia, în sensul art. 1549 şi urm. C. civ.

Mai arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a regulilor interpretării contractului, respectiv a art. 1671, art. 1266, art. 1267 C. civ.. Astfel, învederează că, în speţă, voinţa părţilor a fost ca vânzătoarea să livreze o staţie funcţională, care să atingă obiectivele, scopul propus de cumpărătoare. Voinţa părţilor, după încheierea contractului, a fost aceea ca obiectul contractului şi preţul să fie modificate pentru atingerea aceluiaşi scop. După toate aceste modificări, acest scop nu a fost atins din culpa intimatei pârâte.

Tot astfel, susţine că instanţa a interpretat greşit şi neîndeplinirea condiţiei culpei intimatei în executare. În opinia recurentei, culpa intimatei este evidentă, deoarece recurenta s-a bazat cu bună-credinţă, încă de la începutul colaborării, pe propunerile şi soluţiile oferite de B. privind echipamentele şi resursele necesare instalării staţiei de apă şi furnizării de apă potabilă, aceasta fiind profesionist şi având angajaţi specialişti în măsură să stabilească echipamentele necesare raportate la nevoile ce le-au fost prezentate atât la începutul relaţiei, cât şi pe parcursul derulării acesteia. Învederează că, asupra acestei apărări, instanţa de apel nu s-a pronunţat.

De asemenea, arată că nu a fost analizată nici apărarea conform căreia reprezentanţii B. nici măcar nu au cerut informaţiile complete necesare pentru proiectarea instalaţiei. Criteriul consumului total de apă în 24 de ore, cerut de intimată, nu era suficient pentru propunerea unei soluţii tehnice, ci trebuiau avuţi în vedere şi alţi parametri de consum, debit maxim per minut sau secundă, consum în anumite intervale de timp din zi, perioadele din zi în care este consumul maxim, nefiind relevant doar debitul la finalul a 24 ore, având în vedere că acest consum nu era constant, ci variabil în decursul a 24 ore. Or, această eroare a fost semnalată intimatei încă din luna ianuarie 2019.

Mai arată că instanţa de apel a interpretat greşit voinţa părţilor survenită ulterior momentului încheierii contractului. Astfel, instanţa de apel reţine, în justificarea lipsei culpei intimatei, că nefuncţionarea staţiei s-a datorat încălcării de către recurentă a obligaţiei de a permite reprezentanţilor intimatei să facă mentenanţa staţiei. Arată că deşi prin art. 3.6. din contractul de vânzare s-a prevăzut că mentenanţa se face de reprezentanţii intimatei, ulterior părţile au agreat, prin corespondenţa purtată, care se interpretează ca o modificare a contractului, în sensul ca mentenanţa să se facă de recurentă. Personalul recurentei a intervenit doar după efectuarea unui training în Spania, care s-a făcut chiar la producătorul staţiei pe care a livrat-o apelanta, training realizat conform celor stabilite între părţi.

În opinia recurentei, o greşită interpretare a normelor o face instanţa de apel şi cu privire la cele două contracte - de vânzare nr. x/2018 şi de închiriere nr. 169/2018 - ca fiind independente. Caracterul accesoriu rezultă din chiar prevederile art. 2.1. din contractul de vânzare nr. x/2018, ce priveşte chiar obiectul contractului: vânzarea staţiei de apă "în scopul asigurării de apă potabilă sănătoasă la sediul cumpărătorului". Asigurarea "apei potabile sănătoase" însemna că, după instalarea staţiei, pârâta să livreze, în baza contractului de închiriere, dozatoare de apă care să fie conectate la această sursă de apă asigurată de staţia de apă. Că este aşa o dovedeşte inclusiv data încheierii contractului de închiriere - 03.12.2018, adică în luna decembrie, când a fost instalată şi pusă, pentru prima oară în funcţiune, staţia de apă.

Deşi obiectul contractului de închiriere l-au reprezentat aparatele care trebuiau să furnizeze apă potabilă, aceste aparate, în sine, singure, nu au nicio funcţionalitate şi, deci, nicio utilitate, în lipsa staţiei de apă care reprezintă sursa de apă care le alimentează. Cu alte cuvinte, în lipsa contractului de vânzare a staţiei, contractul de închiriere nu s-ar fi încheiat. Aparatele de apă au venit ca un accesoriu al staţiei de apă, întrucât, fără acestea, angajaţii nu aveau de unde să ia apă potabilă. Prin urmare, apreciază că şi cu privire la acest contract sunt îndeplinite condiţiile rezilierii, culpa intimatei fiind dovedită: atât timp cât staţia nu a funcţionat corespunzător, este evident că nu putea fi furnizată apă potabilă la dozatoarele de apă.

Arată, în continuare, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărării sale prin care a invocat neîndeplinirea culpabilă de către intimată a obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere. Aşa cum se precizează în contract, schimbarea filtrelor şi igienizarea trebuia să se facă o dată la 10 - 12 luni - aceasta însemnând că aparatele funcţionează corespunzător şi nu este nevoie de intervenţii mai dese, însă, în realitate, B. a intervenit într-o perioadă de aproximativ 6 luni de fiecare dată când analizele urmau a fi efectuate, ceea ce nu conferă în niciun caz o garanţie a calităţii permanente a apei potabile. În urma ultimelor teste, rezultatele confirmă că apa nu este potabilă.

În drept, au fost invocate prevederile menţionate în cuprinsul cererii de recurs.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest caz de casare se impune a fi evaluat şi prin coroborare cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, conform căruia hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunţat exigenţele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reţinând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, C. proc. civ. şi art. 6 CEDO impun judecătorului obligaţia de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunţă, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt şi de drept pe care le reţine şi oferind răspuns apărărilor esenţiale ale părţilor. Nerespectarea acestor exigenţe poate face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de altă parte, însă, o motivare corespunzătoare nu presupune, cu necesitate, formularea unui răspuns explicit cu privire la fiecare argument adus de părţi, fiind suficient, uneori, şi un răspuns implicit, care rezultă din expunerea clară, logică a raţionamentului instanţei.

În prezenta cauză, cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte notează că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a fost prezentată situaţia de fapt, cu referire la probele administrate în cauză, s-a făcut trimitere la dispoziţiile legale incidente şi s-a formulat răspuns tuturor susţinerilor esenţiale ale părţilor.

Pe calea recursului, recurenta-reclamantă a invocat existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei, însă această critică nu este întemeiată. Contradictorialitatea considerentelor presupune excluderea reciprocă a acestora, imposibilitatea coexistenţei din punct de vedere logic. Or, în cauză, considerentele instanţei de apel nu prezintă atare caracteristici.

Astfel, reţinerea în sensul că pârâta şi-a executat integral obligaţiile, concomitent cu menţiunea potrivit căreia staţia nu a funcţionat corespunzător, nu implică existenţa unei contradicţii, atât timp cât instanţa de apel a subliniat că nefuncţionarea staţiei se datorează culpei reclamantei, care nu furnizat informaţii reale precontractuale, respectiv nu a permis asigurarea mentenanţei de către angajaţii pârâtei. Prin urmare, este posibilă îndeplinirea obligaţiilor intimatei-pârâte şi, concomitent, nefuncţionarea staţiei, atât timp cât acest din urmă aspect este imputabil recurentei, după cum a argumentat instanţa de apel.

Deopotrivă, nu există contradicţie nici din perspectiva reţinerii caracterului însemnat al pretinsei neexecutări a contractului şi neîndeplinirea condiţiei privind existenţa unei obligaţii neexecutate sau executate necorespunzător de către intimata-pârâtă. Astfel cum reiese din considerentele instanţei de apel, aceasta a reţinut că "pretinsa neexecutare" are caracter însemnat pentru creditor, respectiv pentru reclamantă, atât timp cât din probele administrate a rezultat, într-adevăr, că apa nu corespundea parametrilor conveniţi. Însă, după cum deja s-a reţinut, instanţa de apel a statuat că această împrejurare nu este imputabilă pârâtei, care şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, ci atitudinii reclamantei.

Mai observă Înalta Curte că, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici ce vizează, în esenţă, calitatea motivării deciziei atacate. Aceste critici vor fi analizate, deci, tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat lipsa răspunsului instanţei de apel cu privire la anumite argumente considerate importante, respectiv: neindicarea temeiului contractual care ar fi impus recurentei obligaţia furnizării informaţiilor; obligaţia pârâtei de a oferi soluţiile adecvate; nesolicitarea, de către reprezentanţii pârâtei, a informaţiilor necesare şi complete pentru proiectarea instalaţiei; survenirea unor modificări ale contractului, ca urmare a negocierilor părţilor; neîndeplinirea culpabilă de către intimată a obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere.

Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Curtea observă că s-a formulat răspuns, expres sau implicit, tuturor acestor susţineri. Astfel, instanţa de apel a arătat că a ţinut seama de întreg probatoriul administrat (înscrisuri, contracte, ofertă, corespondenţă, buletine de analiză, expertiză tehnică). Deopotrivă, instanţa de apel a evidenţiat că necesitatea furnizării informaţiilor prealabile de către recurenta-reclamantă s-a stabilit în etapa prealabilă încheierii contractului, respectiv în etapa negocierilor.

A mai statuat instanţa de apel şi asupra modalităţii îndeplinirii de către pârâtă a propriilor obligaţii contractuale şi asupra culpei acesteia, răspunzându-se, implicit, şi argumentelor reclamantei privind oferirea soluţiilor adecvate.

Tot astfel, corespondenţa dintre părţi, ulterioară încheierii contractului, a fost analizată de către instanţa de apel, reieşind că aceasta nu i-a atribuit semnificaţia unui acord modificator al contractului.

Prin urmare, decizia atacată cuprinde răspunsuri exprese sau implicite tuturor susţinerilor esenţiale ale reclamantei, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte remarcă faptul că, în realitate, recurenta-reclamantă pare a fi nemulţumită de modalitatea de interpretare a probatoriului şi de stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, tinzând să acorde acestor aspecte de temeinicie semnificaţia unor critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Însă, recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar în cazurile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa de recurs este îndrituită a exercita exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, pe această cale neputând fi repuse în discuţie aspecte de netemeinicie, precum stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aprecierea probatoriului.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a mai multor prevederi legale. Înalta Curte observă, însă, că, din nou, recurenta-reclamantă tinde la declanşarea unui control de temeinicie al deciziei atacate, care însă nu este permis în calea de atac a recursului.

Astfel, deşi s-a invocat încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ. (privind forţa obligatorie a contractului), art. 1170 C. civ. (privind buna-credinţă), art. 1650 C. civ. (privind noţiunea contractului de vânzare), art. 1178 C. civ. (privind libertatea formei contractuale), art. 1549 şi urm. C. civ. (privind dreptul la rezoluţiune), în realitate, recurenta-reclamantă solicită reevaluarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probatoriului din perspectiva stabilirii conţinutului drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a desfăşurării evenimentelor şi a identificării culpei contractuale. Sunt chestiuni de temeinicie, care excedează limitelor controlului permis instanţei de recurs, cele privind interpretarea corespondenţei şi a comunicărilor dintre părţi, modalitatea în care s-au derulat raporturile juridice dintre acestea, buna sau reaua-credinţă a cocontractanţilor, identificarea părţii aflate în culpă contractuală, stabilirea cauzei neatingerii rezultatului urmărit prin încheierea contractului ori conţinutul informaţiilor care trebuiau furnizate în etapa precontractuală.

Instanţa de apel nu a nesocotit vreo dispoziţie legală de drept material atunci când a reţinut că era în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a furniza informaţii corecte şi complete cu privire la consumul zilnic şi parametrii apei forate. O atare obligaţie existentă în sarcina recurentei-reclamante, în calitate de cumpărător, reiese cu evidenţă din art. 2.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2018, încheiat între părţi, în care s-a stipulat că "vânzătorul se obligă să vândă, să instaleze şi să pună în funcţiune, iar cumpărătorul se obligă să cumpere produsele aflate în Anexa nr. 1 la prezentul contract [...], produse recomandate de către vânzător în urma buletinelor de analiză puse la dispoziţie de către cumpărător [...]". Aşadar, obligaţia punerii la dispoziţia intimatei-pârâte a buletinelor de analiză aparţinea recurentei-reclamante.

Nici critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile legale privind interpretarea contractului (art. 1671, art. 1266, art. 1267 C. civ.) nu poate fi reţinută, în condiţiile în care argumentele învederate nu relevă o astfel de concluzie, ci privesc tot modalitatea în care a fost executat contractul, ce constituie, astfel cum deja s-a arătat, un aspect de temeinicie.

Tot astfel, nu se verifică nici critica referitoare la caracterul accesoriu al contractului de închiriere faţă de contractul de vânzare-cumpărare. Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, conţinutul contractelor nu justifică o atare concluzie, iar identificarea voinţei părţilor, prin analiza probatoriului administrat în cauză, reprezintă un demers de verificare a temeiniciei soluţiei instanţei de apel, care nu este permis în etapa recursului.

Pentru toate aceste considerente, observând că nu pot fi reţinute cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală, astfel că recursul recurentei-reclamante va fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că recurenta-reclamantă a pierdut procesul prin respingerea ca nefondată a cererii sale de recurs, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a sumei de 29.677,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor de la dosar (factura fiscală seria x nr. x/28.02.2024 şi chitanţa aferentă, factura fiscală nr. x/24.05.2024 şi chitanţa aferentă - f. x).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 476/2023 din 24 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 29.677,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2024.