Cassation nullity for challenging factual findings and contractual interpretation instead of legal errors

Şedinţa publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 703.756,13 RON reprezentând comision datorat şi neachitat în temeiul Acordului de Colaborare încheiat între părţi; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere estimate provizoriu la suma de 30.000 RON (cuantumul exact urmând a fi stabilit în cadrul cercetării judecătoreşti) calculate de la scadenţă şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi a penalităţilor ce vor curge de la această dată şi până la plata integrală a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 2469 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 861.028,04 RON reprezentând comision datorat şi neachitat în temeiul Acordului de Colaborare din 03.02.2014 a obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 252.277,28 RON, calculate de la scadenţă şi până la data de 09.11.2020, precum şi obligarea la plata penalităţilor de 0.05% până la data achitării integrale a debitului datorat.

Prin decizia civilă nr. 1728 din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1728 din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt, subsumat motivului de casare instituit de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii motivat de împrejurarea că decizia atacată cuprinde considerentele contradictorii, că motivarea este superficială, iar considerentele sunt străine de natura cauzei

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a susţinut că instanţa de apel a recunoscut atât Acordul, cât şi Anexa 1 ca documente valabil încheiate între părţi, care produc efecte juridice între recurentă şi intimată. Cu toate acestea, prin intermediul aceloraşi considerente, nu a reţinut acordarea mandatului către domnul C. în cursul anului 2013 şi, în consecinţă, prestarea serviciilor de către recurentă, prin mandatarul societăţii recurente.

Apreciază că aceste concluzii ale instanţei de apel se află în mod vădit în contradicţie una cu cealaltă, întrucât, pe de-o parte, Anexa 1 expune o serie de întâlniri intermediate în anul 2013 de către societatea recurentă, prin intermediul mandatarului C., îndeplinind condiţiile de conţinut stabilite prin art. 8.2. din Acord, fiind semnată şi purtând ştampila părţilor. Or, printre societăţile prezentate se numără şi societatea D., cu care B. a format asocierea în participaţiune căreia i-a fost atribuit Contractul cu UAT Mioveni din anul 2015.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti nu reţine acordarea şi existenţa mandatului domunului C. şi nici nu consideră că ar exista vreo legătură între acest raport juridic şi Anexa 1 la Acord.

Prin urmare, nu se justifică raţiunea pentru care instanţa a considerat Anexa 1, înscris ce atestă întâlnirile organizate de recurentă, prin mandatar, ca fiind un înscris valabil, asumat sub semnătură privată de către părţi şi ataşat la Acordul încheiat între recurentă şi intimată, deşi la întâlniri rezultă în mod incontestabil din probele de la dosar că a participat C..

Dacă s-ar aprecia, într-adevăr, că domnul C. nu a acţionat în calitate de mandatar al recurentei în cursul anului 2013, deci anterior transpunerii în formă scrisă a Acordului de Colaborare, cu consecinţa prestării de către recurentă a serviciilor de intermediere, s-ar ajunge în situaţia absurdă în care Anexa 1 ar dovedi prestarea şi însuşirea de către intimată, sub semnătură privată, a unor activităţi care de fapt nu ar fi avut loc.

Or, faptul că Anexa 1 face parte integrantă din Acordul de Colaborare, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 8.2. şi precizând în mod expres întâlnirile avute, perioada anului în care acestea au avut loc, precum şi denumirea persoanelor juridice prezentate, demonstrează întocmai faptul că societatea recurentă a intermediat colaborarea dintre D. şi B..

Făcând trimitere la jurisprudenţă, respectiv la decizia nr. 24/2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, hotărâre prin care instanţa a admis recursul în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel nu a analizat în concret fundamentul răspunderii civile şi nu a dat o calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, în ciuda diferenţelor dintre situaţiile de fapt deduse judecaţii în speţa indicată şi în prezentul litigiu, apreciază că principiile reţinute de Curtea de Apel Târgu Mureş îşi pot găsi aplicabilitatea şi la situaţia prezentă.

Aceasta întrucât, se poate constata în speţă, că instanţa de apel a reţinut doar că nu există un mandat acordat domnului C., fără să analizeze prevederile Anexei 1 la Acord şi nici prevederile finale ale acestuia din urmă - care fac trimitere expresă la Anexă - şi consecinţele acestui aspect din punctul de vedere al probării serviciilor de intermediere.

Or, dacă instanţa de apel ar fi luat în considerare toate elementele argumentate de societatea recurentă cu privire la existenţa mandatului şi prestarea serviciilor de intermediere, situaţia de fapt ar fi fost în mod corect stabilită.

Având în vedere aceste aspecte, consideră că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

În ceea ce priveşte motivarea insuficientă, arată că în doctrină s-a conturat opinia conform căreia constituie motiv de casare nu doar inexistenţa motivării, ci şi insuficienţa ei, simplele afirmaţii în considerentele hotărârii - de genul "inutil", "neconcludent", "şicanator", "vexatoriu" etc. - sau referirile la textele de procedură ori de drept substanţial în termeni cu totul generali necorespunzând scopului motivării şi echivalând cu o nemotivare.

Solicită a se observa că instanţa de apel afirmă în mai multe rânduri că anumite aspecte sunt "de neînţeles", iar aceste considerente, în opinia sa, atrag consecinţa insuficientei motivări a hotărârii, instanţa de apel bazându-se pe simple presupuneri subiective şi trăgând concluzii care nu sunt motivate, în fapt sau în drept, cu privire la speţa dedusă judecăţii.

Or, în considerarea principiului rolului activ al judecătorului, instanţa avea obligaţia de a stărui asupra aspectelor care nu îi erau pe deplin clare, în vederea aflării adevărului în cauză, fiind îndreptăţită să ceară părţilor explicaţii suplimentare şi să pună în dezbatere aspectele neclare, astfel cum este prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Apreciază că aceleaşi menţiuni citate din decizia civilă nr. 1728/2022 sunt, în acelaşi timp, şi străine de natura cauzei. Scopul litigiului nu a fost acela de a demonstra sau infirma posibilitatea obiectivă a societăţii recurente de a presta activităţi de intermediere, în contextul existenţei unui singur angajat şi nici motivul pentru care mandatarul nu avea o procură scrisă.

Litigiul a fost declanşat în scopul suportării de către intimată a comisionului datorat în baza Acordului de Colaborare pentru activităţile de intermediere prestate de societatea recurentă, prin mandatar C., încă de la momentul încheierii în formă verbală a acestuia, după cum se atestă şi prin Anexa 1 la Acord.

De vreme ce legea prevede atât pentru contractul de intermediere, cât şi pentru contractul de mandat posibilitatea încheierii în formă verbală, recurenta precizează că nu înţelege motivul pentru care instanţa de apel refuză să dea aplicare prevederilor legale referitoare la cele două contracte, aspect se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceeaşi măsură, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut şi următorul aspect:

"(..) nimic nu ar fi împiedicat-o să introducă o clauză în Acordul respectiv prin care părţile să recunoască activitatea acestuia şi succesul în oferirea de consultanţă pârâtei". Consideră că acest considerent este străin de natura cauzei, nefiind în discuţie posibilitatea sau imposibilitatea inserării unui articol suplimentar în Acordul de Colaborare prin care să fie recunoscute activităţile de intermediere prestate.

În argumentarea motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat prevederile legale aplicabile în cauză tocmai prin refuzul de a aplica textele de lege referitoare la forma contractului de intermediere, respectiv de mandat la situaţia de fapt (art. 2096 şi art. 2013 alin. (1) C. civ.).

Prin aprecierile subiective făcute asupra situaţiei faptice, cu privire la neacordarea unui mandat scris domnului C. sau neinserarea în Acordul de Colaborare a unei clauze prin care să fie recunoscute activităţile de intermediere, nu numai că instanţa de apel adaugă la situaţia dedusă judecăţii, având în vedere considerente străine de natura cauzei, dar şi încalcă normele incidente la speţa dedusă judecăţii, prin refuzul de a le da aplicabilitate, în ciuda incidenţei evidente a acestora.

Mai mult, prin recunoaşterea valabilităţii Anexei 1 la Acordul de Colaborare, dar prin faptul că instanţa nu reţine existenţa mandatului acordat de recurentă domnului C., Curtea nu aplică dispoziţiile legale menţionate anterior la situaţia de fapt, în ciuda faptului că Anexa 1 demonstrează punerea în contact a societăţii B. şi societăţii D. în cursul anului 2013, fiind parte integrantă din Acordul încheiat între părţi, iar Curtea a reţinut participarea domnului C. la întâlnirea respectivă.

Încălcarea acestor prevederi ale legii, subliniază recurenta, devine cu atât mai evidentă în contextul în care mandantul (recurenta) a recunoscut faptul că domnul C. a fost împuternicit să acţioneze în numele societăţii recurente şi să intermedieze, astfel, întâlnirile intimatei cu diverse societăţi, printre care s-a numărat şi societatea D.; mandatarul, respectiv domnul C., a declarat că a participat la întâlnirile din Italia, în numele societăţii recurente; beneficiarul, respectiv intimata B., a încheiat Acordul de Colaborare cu recurenta şi a fost de acord cu semnarea Anexei 1 ca parte integrantă la acesta, recunoscând astfel serviciile prestate de A. S.R.L..

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit la situaţia de fapt prevederile art. 1266, art. 1267, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti, arată recurenta, a respins apelul său, printre altele, în considerarea prevederilor art. 8.1 din Acordul de Colaborare, care stabilesc faptul că respectivul Acord înlocuieşte în mod expres orice declaraţii sau angajamente anterioare sau actuale în forma verbală sau scrisă.

Or, recurenta consideră că în interpretarea acestor prevederi contractuale, instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile legale indicate anterior şi nu a ţinut cont de prevalarea voinţei concordante a părţilor asupra prevederilor literale ale contractului. Or, dacă ar fi făcut o interpretare conformă a acestor prevederi legale, instanţa de apel ar fi ajuns la concluzia că, prin integrarea Anexei 1 în Acord, părţile au înţeles să valideze activităţile de intermediere prestate de recurentă, prin mandatarul C., în cursul anului 2013 şi ar fi ţinut seama de scopul contractului, după cum se prevede şi la alin. (2) al art. 1266 C. civ.

Astfel cum a menţionat şi în faţa instanţei de apel, este evident faptul că sensul şi scopul clauzei menţionate este acela de a înlătura orice înţelegeri anterioare contrare dintre părţi.

Or, în situaţia prezentă, contractul de intermediere, în vigoare încă din 2013, ca negotium şi concretizarea sa în formă fizică, ca instrumentum, reprezintă în realitate acelaşi raport juridic şi formează aceeaşi înţelegere.

Astfel, nu este vorba despre o înţelegere anterioară a părţilor, ci despre aceeaşi înţelegere dintre acestea, care a căpătat formă fizică, scrisă, la un moment ulterior încheierii în formă verbală a contractului.

Soluţia de interpretare a clauzelor contractuale în conformitate cu scopul pentru care contractul a fost încheiat a fost reţinută şi de jurisprudenţa relevantă în materie.

Neprocedând la interpretarea convenţiei, instanţa nu a stabilit voinţa comună a părţilor, neintrepretare care a avut ca drept consecinţă nesocotirea forţei obligatorii a contractului (urmare a nestabilirii acesteia ca rezultat al interpretării). Drept urmare, actul de justiţie nu şi-a atins finalitatea legală.

Având în vedere aceste aspecte, consideră că, prin greşita interpretare a dispoziţiilor legale invocate, instanţa de apel a reţinut că domnului C. nu i-ar fi fost acordat mandat şi, în consecinţă, recurenta nu ar fi prestat serviciile de intermediere.

Solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în principal admiterea excepţiei şi, în consecinţă, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimată şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Se constată că recurenta-reclamantă A. S.R.L. a indicat formal motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept material aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând o motivare, contradictorie, insuficientă şi străină de natura cauzei, recurenta reproşează instanţei de apel că nu a reţinut acordarea mandatului către domnul C. în cursul anului 2013 şi, în consecinţă, nu a reţinut prestarea serviciilor de către recurentă, prin mandatarul său.

Susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit Anexa 1, în sensul că aceasta nu a fost reţinută ca fiind întocmită de părţi ca anexă la Acordul de colaborare, nu poate constitui suportul controlului realizat în temeiul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., acest control impunându-se a fi realizat în raport de situaţia de fapt pe care instanţele de fond au reţinut-o în baza probelor administrate.

Este de subliniat faptul că prin considerente contradictorii, în sensul prevăzut de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se înţelege faptul că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă dispozitivul conţine o soluţie contrară sau din unele considerente ale hotărârii ar rezulta temeinicia acţiunii, iar din altele netemeinicia acesteia.

Or, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Şi atunci când recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut aspecte străine de natura cauzei, în realitate aceasta impută instanţei tot greşita stabilire a situaţiei de fapt, aducând în discuţie chestiuni ce vizează exclusiv aspecte factuale ale pricinii, a căror apreciere intră în atribuţia instanţelor devolutive.

În consecinţă, se constată că, în expunerea argumentelor circumscrise motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a învederat motive care să poată fi încadrate în vreuna din ipotezele vizate de norma legală redată, respectiv nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei.

Prin recursul declarat, reclamanta a redat paragrafe din considerentele deciziei recurate, extrase din context, prevalându-se şi de o pretinsă încălcare a rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., însă susţinerile sale nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să stabilească existenţa şi conţinutul unui mandat de reprezentare în persoana numitului C., pentru efectuarea activităţilor de intermediere în favoarea pârâtei.

Or, situaţia de fapt stabilită de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de apel (printr-o verificare proprie a materialului probator: depoziţii ale martorilor, declaraţii, mărturia numitului C. etc.) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Aşa fiind, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la argumentele care au format convingerea instanţei, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanţele de fond nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De altfel, întreaga construcţie a recursului vizează, în realitate, restabilirea situaţiei de fapt, cu scopul de a dovedi existenţa unui înscris cu valoare probatorie (instrumentam probationis) din care să rezulte reprezentarea societăţii recurente prin mandatar, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Totodată, recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, invocând o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 2096 şi art. 2013 alin. (1) C. civ., art. 1266, art. 1267, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ., cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta tinzând, în realitate, să obţină o nouă judecată pe fondul cauzei (ex. "instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit la situaţia de fapt prevederile art. 1266, art. 1267, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ.."), prin stabilirea unei alte situaţii de fapt, vizând împrejurarea că domnul C. a deţinut calitatea de mandatar al reclamantei şi a avut ca atribuţii efectuarea de activităţi de intermediere, ceea ce ar îndreptăţi reclamanta la obţinerea unui comision de intermediere.

Astfel, nici susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit art. 8.1 din Acordul de Colaborare şi a aplicat greşit normele edictate de art. 1266, art. 167, art. 1268 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi de drept.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepţia noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanţei supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanţial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

De aceea, nemulţumirea recurentei-reclamante legată de hotărârea recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea Anexei 1 în raport cu probele administrate, nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.).

În realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Aşa fiind, şi motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs restabilirea situaţiei de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Nu în ultimul rând, nici susţinerile recurentei în argumentarea recursului cu privire la jurisprudenţă nu pot atrage vreo analiză, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept.

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează numai la situaţia de fapt ori la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1728 din 4 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1728 din 4 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2023.