Timber sale contract: limits of cassation review over contractual interpretation and expert evidence evaluation

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 3.09.2020, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta sa fie obligată la plata următoarelor sume: 149.550 RON, c/valoare masa lemnoasa plătită in plus 65.688 RON, c/valoarea operaţiunii de tivire a cherestelei; 45.380 RON, c/valoarea operaţiunii de aburire a cherestelei.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Contractului încheiat intre părţi, art. 1270, art. 1350, art. 1671, art. 1710 si următoarele C. civ.

Prin sentinţa nr. 51 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a fost admisă excepţia inadmisibilităţii petitelor având ca obiect plata contravalorii diferenţei masa lemnoasă pierdută prin tivire şi contravaloarea operaţiunilor de tivire şi aburire cherestea, ca urmare a sancţiunii decăderii din dreptul de a solicita efectele garanţei şi au fost respinse ca inadmisibile aceste cereri.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea privind contravaloare masă lemnoasă plătită în plus faţă de preţul contractului şi a fost obligată pârâta B. S.R.L., către reclamanta A. S.A., la plata sumei de 26.640 RON.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1440 RON, reprezentând taxa de timbru.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia nr. 140/2023 din 28 martie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 51/2021 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L.

Totodată, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 51/2021 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelanta reclamantă A. S.A..

A schimbat în parte sentinţa nr. 51 din 21.04.2021 pronunţată de Tribunalul Gorj în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii şi a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 149.550 RON contravaloare masă lemnoasă plătită în plus, cât şi la plata sumei de 45.380 RON contravaloarea operaţiunii de aburire şi 32.856 RON contravaloarea operaţiunii de tivire a cherestelei.

A obligat apelanta pârâtă către apelanta reclamantă la plata sumei de 2663 RON cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 140/2023 din 28 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în tot a deciziei recurate, reţinerea cauzei şi rejudecarea apelului de către instanţa de recurs, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a arătat că decizia pronunţată s-a dat cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, precum şi a clauzelor si obiectul contractului încheiat între părţi instanţa, reţinând consideraţii contradictorii.

Motivarea, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel în paginile 6, 7, 8 din hotărâre, este în totală contradicţie cu starea de fapt si temeiul de drept al cererii formulate, câtă vreme a reţinut că tribunalul ar fi trebuit să analizeze dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile unei eventuale răspunderi civile delictuale, ignorând în totalitate faptul că, în cauză, este vorba de o răspundere contractuală, care, de altfel, este avută în vedere.

În mod nelegal şi neîntemeiat, instanţa de apel intervine în "recalificarea juridică a cererii de apel" cu motivarea că judecătorul nu este ţinut de calificarea juridică dată de reclamant, uitând probabil că această recalificare juridică, contravine art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., care stabileşte că instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor calificarea juridica exactă, lucru care nu s-a întâmplat.

Mai mult decât atât, conform dispoziţiilor alin. (5) ale aceluiaşi articol, părţile s-au înţeles potrivit clauzelor stabilite prin contract, judecătorul neputând ulterior să schimbe denumirea sau temeiul juridic al actului, iar conform alin. (6), tot judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii; or, în prezenta cauză, instanţa de apel a depăşit limitele acestei învestiri.

În ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractuale din contractul nr. x/10.01.2018, instanţa de apel a dat o interpretare greşită art. 1266, alin. (1) şi (2), art. 1267, art. 1671 din C. civ., dispoziţii ce au fost interpretate doar în favoarea cumpărătorului-reclamanta de faţă, fără să ţină cont de voinţa părţilor, care au convenit prin contract.

Cu toate acestea reţine în motivare "clauzele se interpretează unele prin altele, dându-le înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului" fără a reţine şi înlătura motivat punctul de vedere al recurentei şi al expertului numit.

O alta aplicare greşită a normelor de drept incidente, este aceea că, deşi instanţa de apel reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1671 C. civ., omite să reţină că recepţia mărfii cantitativ şi calitativ a fost făcută în depozitul reclamantei din loc. Babeni, fără nici un refuz sau obiecţiune, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 1681 C. civ., respectiv vânzarea a fost făcută pe încercate. Recepţia a fost făcută, aşa cum a fost prevăzut în contract, la depozitul reclamantei A. S.A., iar cumpărătorul nu a declarat în nici un moment că bunul cumpărat este nesatisfăcător. De asemenea, incidente sunt şi dispoziţiile art. 1690 alin. (3) C. civ. "... în lipsa informării se consideră că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia ..."

Forma obligatorie a contractului prevăzută de art. 1270 C. civ., reţinut de instanţa de apel, are relevanţă doar cu privire la reclamanta S.C. A. S.A., iar când se referă la pârâta B. S.R.L., în ceea ce priveşte obiectul contractului, acesta nu mai are forma obligatorie, a arătat recurenta.

Tot în acest sens, deşi instanţa de apel face referire şi reţine că la art. 6 din contract este prevăzut "... cheresteaua de fag necorespunzătoare calitativ va fi refuzată la plată, fiind pusă la dispoziţia vânzătorului", şi de această dată clauza din contract nu mai este obligatorie şi " ... nu este de natură de a face inadmisibil demersul reclamantului ..." stabilind că acesta ar fi plătit marfa în plus fără a avea nici un fel de dovadă sub acest aspect.

Deşi a fost dispusă o expertiză tehnică de specialitate, instanţa de apel a hotărât să nu ţină cont de această probă, fără a motiva în fapt şi în drept de ce înţelege să înlăture concluziile acestei probe cu privire la obiectivele 1, 2 şi 4, pronunţând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Or, expertiza administrată, deşi s-a dovedit a fi concludentă pentru cauză, soluţia adoptată de instanţa de apel a fost una în totală contradicţie cu starea de fapt şi temeiul de drept al cererii reclamantei, cu înlăturarea nemotivată a acestei probe şi cu aplecarea vădită spre a da câştig de cauză reclamantei.

Greşita interpretarea a stării de fapt şi a temeiului de drept dată de instanţa de apel constă în aceea că, deşi reţine corect că marfa/cheresteaua, se va livra conform contractului la preţul de 850 RON/mc, netivită, neaburită, neantiseptizată şi că reclamanta este cea care va suporta cheltuiala pentru tivire, aburire, aşa cum stabileşte şi raportul de expertiză, instanţa de apel face confuzie între preţul de 850 RON/mc pentru cherestea netivită (aşa cum prevede contractul) şi cel de 970 RON/mc. plătit de reclamanta pentru primele doua livrări de cherestea de o calitate mai bună, aşa cum s-au înţeles expres părţile.

Expertul a răspuns pertinent la toate obiectivele stabilite de instanţă, a ţinut cont de toate documentele de la dosarul cauzei şi cele furnizate de părţi, precum şi de actele normative/reglementările silvice.

Expertul a răspuns clar că marfa a fost livrată în stare verde, neaburită, netivită, fiind respectate condiţiile de admisibilitate dimensionale şi calitative stabilite prin contract. A lămurit, de asemenea, ce reprezintă abrevierile TAL, TAS, TASS şi a răspuns că toate condiţiile de admisibilitate materializate în contract pentru cheresteaua de fag în stare verde au avut scopul ca, în urma prelucrării ulterioare, cumpărătorul să obţină cherestea care se încadrează în stasurile ce definesc cheresteaua cu destinaţia la export.

Cu privire la costurile suportate de A. S.A., expertul a luat în calcul tarifele aprobate printr-o hotărâre a Consiliului de Administraţie al apelantei-reclamante (datată cu modificări) dar face menţiunea expresă că aceste tarife nu au un fundament ştiinţific, hotărârea AGA depusă la dosar fiind datată "pro causa".

Menţionează, de asemenea, expertul, că, deşi a solicitat apelantei-reclamante să îi pună la dispoziţia antemăsurătorile, devizul lucrărilor de tivire şi aburire, aceste informaţii nu i-au fost furnizate. Cu toate acestea, a susţinut recurenta, instanţa de apel o obligă la plata contravalorii operaţiunilor de tivire, aburire, manipulare, nedovedite de S.C. A. S.A..

Expertul răspunde în mod clar şi fără echivoc, că recepţia cherestelei a fost efectuată în depozitul fabricii-proprietatea reclamantei A., precum şi că nu au existat refuzuri de cherestea necorespunzătoare calitativ şi cantitativ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, deşi a respectat în totalitate toate clauzele contractuale, nu a fost niciodată notificată sau încunoştiinţată, referitor la calitatea, cantitatea sau preţul mărfurilor livrate reclamantei, până la momentul în care B. S.R.L. a formulat acţiune în pretenţii pentru nerespectarea contractului, în ceea ce priveşte plăţile efectuate cu întârziere şi neplata la termenul stabilit (acţiune ce face obiectul dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, in prezent suspendat până la soluţionarea prezentului dosar).

Sintetizând, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; de asemenea, hotărârea cuprinde motive contradictorii, precum şi motive străine de natura cauzei.

Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a stabilit în limitele judecăţii, situaţia de fapt reală, nu au fost administrate deloc probatoriile încuviinţate, au fost înlăturate nemotivat apărările părţilor şi s-au aplicat greşit dispoziţiile legale invocate.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, au fost invocate, în mod expres, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că prima ipoteză avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existenţa unei motivări contradictorii, în acest sens susţinându-se că motivarea instanţei de apel este în totală contradicţie cu starea de fapt şi temeiul de drept al cererii formulate, câtă vreme a reţinut că tribunalul ar fi trebuit să analizeze dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile unei eventuale răspunderi civile delictuale, ignorând în totalitate faptul că, în cauză, este vorba de o răspundere contractuală, care, de altfel, este avută în vedere.

Această critică nu este fondată.

Astfel, în ceea ce priveşte ipoteza unor motive contradictorii, afirmată de recurentă, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicţie de amploare.

Or, incidenţa acestei ipoteze prin raportare la sintagma "condiţiile răspunderii civile delictuale" la care a făcut referire curtea de apel, nu are semnificaţia unei asemenea contradicţii, în condiţiile în care instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod expres, că temeiul de drept indicat de reclamantă este răspunderea contractuală şi a efectuat analiza din această perspectivă.

Prin urmare, cum în motivarea deciziei atacate instanţa de apel a avut în vedere o răspundere contractuală, aspect, de altfel, afirmat de însăşi recurenta-pârâtă, şi, cum alte argumente contradictorii nu au fost indicate în mod concret, rezultă că nu pot fi identificate argumente care să susţină ipoteza existenţei unei motivări contradictorii.

O altă ipoteză afirmată de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, arătându-se din această perspectivă că instanţa de prim control judiciar a hotărât să nu ţină cont de punctul său de vedere şi de expertiză tehnică de specialitate, deşi aceasta s-a dovedit a fi concludentă pentru cauză.

Înalta Curte constată că ceea ce invocă recurenta este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării probelor existente la dosar, în concret fiind vorba de expertiză, însă criticile formulate nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a interpretat probele administrate în cauză şi a apreciat asupra concludenţei şi utilităţii acestora.

Se reţine că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Astfel, instanţa care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii a expertizei, iar nu obligaţia de a considera dovedite afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

De altfel, în condiţiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, instanţa de apel având libertate deplină de apreciere cu privire la probele încuviinţate, se constată că o astfel de critică nu poate fi primită, nefiind vorba de chestiuni de nelegalitate.

Dincolo de aceste aspecte, se observă că instanţa de apel a răspuns tuturor aspectelor relevante supuse analizei, expertiza fiind evaluată prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Aşa fiind, în condiţiile în care din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat.

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi au fost invocate doar motivele de casare prevăzute la pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., există anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanţa de recurs, prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", însă acestea sunt nefondate.

Astfel, recurenta susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel intervine în "recalificarea juridică a cererii de apel" cu motivarea că "judecătorul nu este ţinut de calificarea juridică dată de reclamant", uitând că această recalificare juridică contravine art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., care stabileşte că instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor calificarea juridica exactă, lucru care nu s-a întâmplat.

În continuarea susţinerilor prezentate anterior, recurenta a mai arătat că, potrivit alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., părţile s-au înţeles conform clauzelor stabilite prin contract, iar judecătorul nu poate ulterior să schimbe denumirea sau temeiul juridic al actului, şi, de asemenea, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, tot judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii; or, în prezenta cauză, instanţa de apel a depăşit limitele acestei învestiri.

Verificând considerentele decizie recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel i-a dat o calificare juridică corectă cererii de apel, aspectele reţinute de instanţa de prim control judiciar în considerentele la care face referire recurenta stabilind că tribunalul a încadrat corect în drept, de la început, faptul că este vorba despre o răspundere contractuală şi, în acest context a respins excepţia prescriţiei.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin cererea introductivă de instanţă reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 260.618 RON, prejudiciu cauzat ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate prin contractul nr. x din 10.01.2018, în ceea ce priveşte obiectul contractului şi preţul. În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270 C. civ. (forţa obligatorie), art. 1350 C. civ. (răspunderea contractuală), art. 1671 C. civ. (interpretarea clauzelor vânzării) şi art. 1710 C. civ. (efectele garanţiei). Ulterior, în răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat că în ceea ce priveşte temeiul de drept, acesta este răspunderea contractuală.

Aşadar, demersul procesual al reclamantei a fost fundamentat pe instituţia răspunderii civile contractuale.

În circumstanţele expuse, în mod corect curtea de apel a dat curs voinţei reclamantei relativ la stabilirea limitelor învestirii instanţei, în raport de motivele de fapt ale cererii şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, instanţa fiind ţinută de fundamentul juridic al pretenţiei formulate.

Prin urmare, raportat la cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată - care s-a păstrat şi în apel, în raport de exigenţele art. 478 din C. proc. civ., susţinerile recurentei privind depăşirea limitelor învestirii nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluţiunii în apel, a pus în discuţia părţilor toate aspectele relevante pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care părţile au fost legal citate şi au avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanţa de apel şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care apelantele le-au adus unei judecăţi anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 C. proc. civ.

În speţă, instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinărilor, a dat o calificare corectă tuturor cererilor cu care a fost învestită, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Aspectele avute în vedere de instanţă la soluţionarea cererilor de apel au fost cunoscute de apelante, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate de părţi în cererile lor deduse judecăţii în apel, iar pârâta a avut astfel posibilitatea de a-şi expune susţinerile.

Judecătorul şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză.

Instanţa de apel a stabilit justeţea susţinerilor apelantei-reclamante prin respectarea rigorilor ce sunt proprii procesului civil şi a făcut aplicarea legii la situaţia de fapt care a fost probată în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor invocate de recurentă, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

În ceea ce priveşte criticile recurentei, subsumate de aceasta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea recursului cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatei în derularea raporturilor contractuale şi la evaluarea comportamentului acesteia, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se reţine că, deşi recurenta-pârâtă indică expres mai multe norme de drept material greşit interpretate, în opinia sa, (art. 1266, alin. (1) şi (2), art. 1267, art. 1671 din C. civ.), aduce, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează interpretarea contractului, prin raportare la faptul că aceste dispoziţii au fost interpretate doar în favoarea cumpărătorului - reclamanta de faţă, fără să se ţină cont de voinţa părţilor, care au convenit prin contract, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul cum s-a realizat acordul de voinţă al părţilor cu referire la evaluarea comportamentului acestora, fiind astfel aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre cele două entităţi juridice, constituie, de altfel, şi o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

O altă critică prin care recurenta tinde să demonstreze o aplicare greşită a normelor de drept incidente, are în vedere susţinerea potrivit căreia, deşi instanţa de apel constată incidenţa art. 1671 C. civ., omite să reţină că recepţia mărfii cantitativ şi calitativ a fost făcută în depozitul reclamantei din loc. Babeni, fără nici un refuz sau obiecţiune, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1681 C. civ., respectiv dispoziţiile art. 1690 alin. (3) C. civ.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la obligaţiile contractuale asumate de părţi prin convenţie, recurenta-pârâtă tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Critica prin care se susţine că forma obligatorie a contractului prevăzută de art. 1270 C. civ. are relevanţă, potrivit instanţei de apel, numai în raport cu reclamanta, nu şi cu pârâta, este o simplă afirmaţie nesusţinută juridic, iar trimiterea la modul de interpretare a clauzelor contractului, în concret art. 6, prin prisma principiului general al forţei obligatorii a contractului, nu are aptitudinea de a releva aspecte de nelegalitate, în condiţiile în care tinde la reaprecierea situaţiei de fapt.

Greşita interpretarea a stării de fapt şi a temeiului de drept dată de instanţa de apel, a mai susţinut recurenta, constă în aceea că, deşi reţine corect că marfa/cheresteaua se va livra conform contractului la preţul de 850 RON/mc, netivită, neaburită, neantiseptizată şi că reclamanta este cea care va suporta cheltuiala pentru tivire, aburire, aşa cum stabileşte şi raportul de expertiză, instanţa de apel face confuzie între preţul de 850 RON/mc pentru cherestea netivită (aşa cum prevede contractul) şi cel de 970 RON/mc, plătit de reclamanta pentru primele doua livrări de cherestea de o calitate mai bună, aşa cum s-au înţeles expres părţile.

Or, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel, precum şi la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la aprecierea probatoriului, respectiv a raportului de expertiză.

Aşa cum s-a arătat, deja, deşi recurenta indică anumite dispoziţii legale, respectiv art. 1266, alin. (1) şi (2), art. 1267, art. 1671 din C. civ., în motivarea cererii formulate, autoarea căii extraordinare de atac s-a rezumat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susţinerea ignorării de către instanţă a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenţii, aspect ce nu poate fi analizat în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanţele cauzei, această chestiune.

În cuprinsul cererii sale, recurenta critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, în condiţiile în care cele mai multe din afirmaţiile sale aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a raportului de expertiză în modul dorit de aceasta, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea expertizei este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Or, aşa cum s-a arătat deja, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea lor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Susţinerile recurentei, subsumate de aceasta pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele.

Aşa fiind, cum criticile recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 au fost găsite nefondate, iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind doar aspecte de netemeinicie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 140/2023 din 28 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 9.860 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii, invocată de intimată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 140/2023 din 28 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 9.860 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.