€250 flight delay claim sent to Bucharest court favored by claimant’s chosen branch forum.

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti la 31.05.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata a 250 euro reprezentând despăgubiri pentru anulare zbor, cu dobândă legală şi cheltuieli de judecată.

În motivare, a indicat faptul că zborul nr. x/22.02.2021, ce decola din aeroportul C., Bologna cu destinaţia Aeroportul Oradea, a fost anulat, ceea ce a cauzat un prejudiciu pasagerului D., de la care reclamanta a preluat creanţa. Pasagerul are dreptul la despăgubire conform legislaţiei unionale în materie.

În drept, a indicat art. 1026 şi urm. C. proc. civ., Regulamentul (CE) nr. 261/2004, decizia CJUE Sturgeon, C-402/07 şi C-432/07.

La 01.07.2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sector 6 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6923/22.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, ridicată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 şi ale art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, astfel cum au fost interpretate de CJUE în cauza nr. C-322/14, luând în considerare şi faptul că părţile au ales ca litigiile dintre ele să fie soluţionate de instanţele competente din Irlanda, se impune admiterea excepţiei necompetenţei generale absolute invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cererea nefiind de competenţa instanţelor din România.

Împotriva acestei soluţii, reclamanta A. a formulat recurs, care a fost soluţionat prin decizia nr. 74/2023 din 08.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că s-a admis recursul, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că, în materie de competenţă devin aplicabile dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ca şi drept comun în materia competenţei instanţelor pentru soluţionarea cererilor având ca obiect plata despăgubirilor de către operatorul de transport - în speţă B..

Aşadar, regula generală cu privire la competenţa internaţională a instanţelor stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 1215/2012 este aceea potrivit căreia, competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul/sediul pârâtului, conform art. 4 care instituie că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie în faţa instanţelor respectivului stat membru.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti sub dosar nr. x/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 7061 din 09.11.2023, pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, principalul instrument în această materie este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială ("Regulamentul UE"), care cuprinde dispoziţii aplicabile cu prioritate faţă de reglementările naţionale ale statelor membre.

În continuare, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei instanţa a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, în Cauza C-213/18, E., împotriva EasyJet Airline Co. Ltd a statuat că, art. 7 pct. 1, art. 67 şi art. 71 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, precum şi art. 33 din Convenţia pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internaţional, trebuie interpretate în sensul că instanţa dintr-un stat membru sesizată cu o acţiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare şi uniformizate prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004, cât şi repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al acestei convenţii are obligaţia de a stabili competenţa ţinând seama de articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, şi de articolul 33 din convenţia menţionată, pentru al doilea capăt de cerere.

Curtea de Justiţie a precizat că norma de competenţă a instanţei de la domiciliul pârâtului este completată, la art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, printr-o normă de competenţă specială în materie contractuală care este justificată de existenţa unei legături strânse între contract şi instanţa chemată să se pronunţe asupra acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262, pct. 22).

În aplicarea acestei norme, pârâtul poate de asemenea să fie acţionat în justiţie în faţa instanţei de la locul unde obligaţia care face obiectul cererii a fost sau urmează să fie executată, prezumându-se existenţa unei legături strânse între această instanţă şi acel contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262, punctul 23).

În domeniul transporturilor aeriene, reiese din jurisprudenţa Curţii că norma de competenţă specială în domeniul furnizării de servicii, prevăzută la art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul nr. 1215/2012, desemnează ca fiind competentă să soluţioneze o cerere de compensare întemeiată pe un contract de transport aerian de persoane, la alegerea reclamantului, instanţa în circumscripţia căreia se află locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul de transport respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder, C-204/08, EU:C:2009:439, punctele 43 şi 47, precum şi Hotărârea din 11 iulie 2018, Zürich Insurance şi Metso Minerals, C-88/17, EU:C:2018:558, punctul 18)."

Or, singurele locuri care prezintă o legătură directă cu serviciile menţionate, prestate în executarea obligaţiilor legate de obiectul contractului, sunt locurile de plecare şi de sosire a avionului, precizându-se că "locurile de plecare şi de sosire" trebuie să fie înţelese ca fiind cele convenite în contractul de transport în cauză, încheiat cu o singură companie aeriană care este operatorul de transport efectiv.

Nu în ultimul rând, instanţa atrage atenţia asupra faptului că pârâta nu-şi are sediul în România, ci în Irlanda, mai exact în F., G.., Dublin.

În ceea ce priveşte sediul permanent, a reţinut că, potrivit art. 8 alin. (1) Codul fiscal, sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. La definirea sediului permanent, se au în vedere comentariile de la art. 5 "Sediul permanent" din modelul convenţiei de evitare a dublei impuneri al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

Aşadar, sediul permanent, aşa cum este definit la art. 8 alin. (1) Codul fiscal nu se confundă cu sediul persoanei juridice, determinant în stabilirea competenţei fiind sediul principal al persoanei juridice; astfel, nu se poate aprecia că sediul permanent din municipiul Bucureşti, poate constitui un reper în determinarea competenţei teritoriale.

Aşadar, a apreciat că devin incidente dispoziţiile art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2002 în înţelesul dat de jurisprudenţa sus-citată.

În concluzie, instanţa a reţinut că, în cazul cererilor având ca obiect despăgubiri datorate pasagerilor în temeiul Regulamentului (CE) nr. 261/2004 atunci când operatorul aerian nu are sediul pe teritoriul României şi este introdusă de o societate specializată în recuperarea de creanţă, competenţa în soluţionare aparţine instanţei române, sesizată în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2002, având în vedere faptul că în prezenta cauză locul de sosire a zborului este Aeroportul Oradea, astfel că Judecătoria Oradea este competentă să soluţioneze prezentul litigiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea la 20.12.2023.

Prin sentinţa civilă nr. 1094/2024 din 08.03.2024, Judecătoria Oradea a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă superioară şi comună.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut, în esenţă, că, potrivit deciziei pronunţată în interesul legii nr. 31/2019, Înalta Curte a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termen legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ..".

Astfel, a reţinut că Judecătoria Sectorului 6 a analizat competenţa şi a stabilit că este necompetentă general prin sentinţa civilă nr. 6923/2021. Este adevărat că instanţa s-a oprit la analiza competenţei generale, dar excepţia necompetenţei a fost pusă în discuţie sub toate aspectele, şi a depăşit termenul procesual pentru a efectua o nouă analiză, ulterior casării cu trimitere spre rejudecare.

Or, instanţa ar fi trebuit să continue judecata cauzei, fiind decăzută din posibilitatea de a-şi reanaliza competenţa.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamanta - A., persoană juridică de origine germană, împotriva pârâtei - B., societate străină având naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensaţie pentru anularea zborului x/22.02.2021 ce decola din aeroportul C., Bologna cu destinaţia Aeroportul Oradea, conform art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE 261/2004.

Se reţine că, prin întâmpinare, pârâta B. a invocat atât excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, cât şi excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 6923/22.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, ridicată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 74/2023 din 08.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că, s-a admis recursul, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Aşadar, în primul rând, instanţa supremă reţine că, prin decizia instanţei de recurs, pronunţată în cauză, s-a tranşat cu caracter definitiv aspectul privind competenţa generală a instanţelor române pentru soluţionarea prezentei cauze, dosarul fiind trimis primei instanţe sesizate, în vederea continuării judecăţii.

În al doilea rând, se reţine că obiectul recursului l-a constituit doar excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, nu şi excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, asupra căreia prima instanţă sesizată nu s-a pronunţat, în raport de consecinţele admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

Prin urmare, primind dosarul pentru continuarea judecăţii, în mod judicios instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6, invocată în termen legal, prin întâmpinare.

În circumstanţele evocate, instanţa competentă nu se determină potrivit Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ci se determină conform legii procesuale civile române, întrucât potrivit art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., "Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale".

Aşa fiind, procedând la soluţionarea conflictului negativ de competenţă, instanţa supremă va verifica modul în care au fost respectate normele de competenţă de drept naţional.

Cu titlu preliminar, cum în cauză este în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, instanţa supremă reţine că nu sunt aplicabile statuările din decizia pronunţată în interesul legii nr. 31/2019, referitoare la posibilitatea invocării necompetenţei materiale procesuale de către instanţa învestită prin declinare.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competenţa teritorială urmează regulile dreptului comun, astfel cum dispune art. 1028 alin. (2) C. proc. civ.

Din punct de vedere teritorial, dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. dispun în sensul că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În cauză, pârâta B. are un sediu fiscal permanent în Bucureşti, str. x, biroul 1, având atribuit codul de identificare fiscală nr. x/23.02.2016 (conform datelor de pe site-ul Ministerului Finanţelor).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, "în înţelesul prezentului cod, sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. La definirea sediului permanent se au în vedere comentariile de la art. 5 "Sediul permanent" din modelul convenţiei de evitare a dublei impuneri al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică".

De asemenea, art. 5 din Convenţia Model cu privire la impozitele pe venit şi impozitele pe capital defineşte sediul permanent ca fiind "un loc fix de afaceri prin intermediul căruia activitatea economică a unei întreprinderi se desfăşoară integral sau parţial" şi "include deosebi: a) un loc de conducere; b) o sucursala; c) un birou (...)".

Potrivit art. 82 alin. (8) din Codul fiscal, "În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, aceştia au obligaţia să indice sediul permanent desemnat potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat".

Aşadar, pentru declararea unui sediu fiscal permanent în România, este necesară desfăşurarea unei activităţi pe teritoriul României de către persoana juridică nerezidentă. Acest sediu permanent este responsabil pentru plata impozitului pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil acestuia.

Per a contrario, dacă nu ar fi desfăşurat activitate în România, nu era necesară declararea unui sediu fiscal permanent pe teritoriul acestui stat.

Pornind de la aceste considerente teoretice, rezultă că B., societate cu sediul social în Irlanda, desfăşoară activităţi impozabile pe teritoriul României prin intermediul sediului fiscal permanent.

Potrivit art. 109 din C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Aceasta prevedere legală reglementează un caz de competenţă alternativă, conferind reclamantei posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată şi la instanţa locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv sucursală, reprezentanţă teritorială, agenţie, punct de lucru, sau, în cazul persoanelor juridice nerezidente în Romania, un sediu fiscal permanent.

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Oradea ar fi putut fi competentă să judece litigiul.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului 6, potrivit dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ., reclamanta şi-a exercitat dreptul de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, stabilindu-se competenţa teritorială în favoarea instanţei de la sediul dezmembrământului.

Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.