Tortious liability for unauthorized property use: appeal scope limits and substantive proof of ownership

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la 28.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a chemat-o în judecată pe pârâta A. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 320.472,08 RON (din care 264.056,7 RON contravaloare lipsă folosinţă spaţiu restantă, 50.170,76 RON TVA şi 6.244,62 RON dobândă legală) şi la plata sumei de 91.359,04 euro (din care 63.921,69 euro contravaloare lipsă folosinţă spaţiu restantă, 12.206,02 euro TVA, 12.784,34 euro majorări şi 2.446,99 euro TVA la majorări). În subsidiar, în cazul neacordării majorărilor, se solicită dobânda legală.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ., art. 183 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 7373/17.09.2021 s-a admis de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti excepţia de necompetenţă materială, cauza fiind declinată în favoarea tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 141/25.01.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis excepţia de prescripţie extinctivă; s-a respins, în parte, cererea formulată de reclamanta ADMINISTRATIA FONDULUI IMOBILIAR în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în ce priveşte sumele pretinse pentru perioada anterioară datei de 28.01.2018, ca prescrisă, şi s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR.

Prin decizia nr. 1501 din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă ADMINISTRATIA FONDULUI IMOBILIAR împotriva sentinţei civile nr. 141/25.01.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021. A fost schimbată, în parte, sentinţa Tribunalului, în sensul că: a fost admisă în parte cererea; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei 21.307,23 euro, în echivalent RON la data plăţii, la cursul stabilit de BNR, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada ianuarie- iulie 2018 şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei şi până la data achitării efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 264.056,7 RON, contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada august 2018-mai 2020 şi a sumei de 6.244,62 RON, dobânda legală calculată până la data de 01.06.2020.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea în tot a soluţiei pronunţate prin decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de AFI şi al menţinerii soluţiei pronunţate de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 141/25.01.2023.

Cu titlu prealabil, recurenta arată că soluţia respingerii cererii de reexaminare formulată de ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR de către instanţa de apel este corectă, însă stabilirea cuantumului minim al taxei juduciare de timbru la 20 RON în apel nu are temei legal.

Precizează că obiectul cauzei îl reprezintă pretenţii rezultate dintr-o pretinsă utilizare a unui imobil teren de către recurenta-pârâtă, situaţie care ar rezulta dintr-un raport juridic de drept civil, iar reclamanta nu a făcut dovada că asemenea sume reprezintă venituri publice.

În acest context, potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) raportat la art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, AFI ar fi trebuit să timbreze cu 1/2 din valoarea taxei judiciare de timbru de la fond, nu cu 20 RON. Or, la fond, AFI nu a achitat nicio taxă de timbru, invocând art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la pretinsul răspuns al Ministerului Economiei şi Finanţelor dat la adresa nr. x/15.05.2008 şi înregistrat la CGMB sub nr. x/19.05.2008.

Mai arată şi că, potrivit deciziei nr. 747/23.11.2017 a Curţii Constituţionale, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile care au ca obiect pretenţii ale instituţiilor publice, pot fi exonerate de plata taxelor judiciare de timbru, în cazul special al veniturilor publice, iar nu şi în cazul în care instituţia formulează cereri ca urmare a pretenţiilor ce decurg din contracte civile sau comerciale sau alte raporturi ce excedează domeniul strict delimitat al noţiunii de venituri publice.

Prin urmare, susţine că soluţionarea apelului formulat de reclamantă s-a făcut în lipsa achitării taxei judiciare de timbru prevăzută de dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

Nu în ultimul rând, apreciază că, pentru egalitate de tratament, AFI urmează a complini şi obligaţia plăţii taxei judiciare de timbru de la fond.

În ce priveşte fondul recursului, recurenta-pârâtă susţine, sub un prim aspect, faptul că decizia a fost motivată greşit pe existenţa unei fapte ilicite extracontractuale, invocată direct în apel, nepusă în discuţia părţilor şi nedovedită.

Arată că reclamanta a invocat, în apel, ca temei de drept, inclusiv pentru a justifica faptul că nu ar fi intervenit prescripţia pentru debitele anterioare anului 2018, şi prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., potrivit căruia obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Or, susţine recurenta, existenţa unei fapte ilicite prevăzute de art. 1349 C. civ. şi existenţa unei fapte ilicite extracontractuale reprezintă două instituţii de drept distincte, dispoziţiile art. 1523 C. civ. fiind invocate pentru prima dată prin cererea de apel.

Aşadar, susţine că, în apel nu poate fi schimbat temeiul juridic şi obiectul acţiunii şi nu poate fi dovedită noua faptă prin simpla sa afirmare. Din acest punct de vedere, susţine că, neprimind nicio somaţie (aşa cum a constatat şi instanţa de apel) nu putea fi pusă în întârziere, iar acceptarea implicită, în apel, a unui temei de drept nou, cu privire la o pretinsă faptă ilicită extracontractuală - cea în care nu mai este necesară punerea societăţii A. S.R.L. în întârziere, depăşeşte cadrul procesual cu care a fost învestită instanţa de fond, fiind încălcate dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă evocă dispoziţiile art. 1523 C. civ. şi ale art. 1523 alin. (4) din acelaşi cod, cu menţiunea că existenţa acestei fapte ilicite extracontractuale nu se prezumă.

Or, în cauză, deşi a fost admis apelul formulat de AFI, nu a fost dovedit de către pretinsul creditor, nici faptul că recurenta ar fi fost pusă în întârziere, potrivit temeiului invocat la fond, nici existenţa faptei ilicite extracontractuale (care nu poate fi luată în considerare pentru că nu a fost invocată la fond), situaţie în care nu poate opera nici instituţia aflării debitorului, de drept, în întârziere.

Arată că, în mod contrar celor reţinute prin decizia atacată, recurenta a fost obligată la plata unor debite pe care nu le datorează, întrucât temeiul de drept este cel al răspunderii civile delictuale, recurenta nu a fost pusă în întârziere, nu a primit vreodată vreo factură dintre cele la care face referire intimata-reclamantă că ar fi fost emise pe seama societăţii pârâte. În acest context, apreciază că era necesară somarea societăţii cu privire la faptul că AFI se consideră proprietar al terenului pe care sunt edificate construcţiile ce aparţin A. S.R.L. şi că pretinde nefolosinţa pentru aceste terenuri, însă chiar instanţa de apel a constatat că somaţia nu a fost comunicată, în condiţiile legii.

Însă existenţa acestei somaţii, nevoia intimatei-reclamante de a o formula anterior depunerii în instanţă a cererii de chemare în judecată şi apoi de a se folosi de acest înscris în prezenta cauză, denotă, în opinia recurentei, faptul că reclamanta era conştientă de nevoia de a o pune pe recurenta-pârâtă în întârziere, că aceasta nu era de drept în întârziere şi că, în cauză, nu sunt incidente prevederile privind aflarea debitorului de drept în întârziere.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susţine că, şi dacă s-ar admite că, odată cu promovarea acţiunii de către reclamanta AFI nu s-ar mai reţine buna-credinţă a recurentei, soluţia instanţei de apel nu este legală pentru că, într-o asemenea situaţie, lipsa de folosinţă ar fi trebuit calculată nu retroactiv, din 28.01.2018, ci de la data introducerii acţiunii, 28.01.2021.

O altă critică a recurentei-pârâte priveşte faptul că instanţa de apel a ignorat că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, întrucât nu a dovedit că are un titlu cu privire la terenul şi construcţiile pentru care instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Astfel, susţine că soluţia primei instanţe a fost corectă, cât timp reclamanta nu a putut prezenta un extras de carte funciară sau alt titlu prin care să justifice proprietatea asupra terenului pentru care a solicitat plata lipsei de folosinţă.

Arată că, din înscrisurile de la dosar rezultă că reclamanta a invocat doar o relaţie contractuală cu societatea COTROCENI S.A., dar pentru un contract de locaţiune - ajuns la termen în 2016, şi cu societatea B., pentru un imobil nedefinit din str. x.

Cât priveşte lipsa unui titlu al reclamantei asupra terenului pentru care instanţa de apel a dispus obligarea societăţii la plata lipsei de folosinţă, arată că, din corespondenţa purtată între părţi rezultă, dincolo de orice dubiu, faptul că AFI nu deţine terenul şi nici construcţiile, cu vreun titlu.

În acest sens, face referire expresă la adresele nr. x/06.03.2017, nr. y/05.04.2017, nr. z/10.04.2017, la extrasul de pe portalul primăriei privind revedicările şi la procesul-verbal din 15.07.1987, documente despre care recurenta-pârâtă susţine că fac dovada faptului că reclamanta nu are un titlu asupra imobilelor în discuţie.

În plus, arată că, şi la interpelarea directă, în faţa primei instanţe, AFI a răspuns, fără niciun echivoc, ca nu deţine cu un titlu terenul pe care sunt edificate construcţiile ce aparţin recurentei-pârâte.

Mai susţine recurenta că motivul pentru care intimata-reclamantă a formulat acţiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost acela că societatea B. i-ar fi adus la cunoştinţă, prin adresa nr. x/27.11.2017, faptul că spaţiul în cauză este ocupat de către A. S.R.L.

Totodată, susţine că, între această societate şi reclamantă a fost un litigiu ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în care la fond, prin sentinţa civilă nr. 3836/10.06.2020, acţiunea AFI, având ca obiect lipsă de folosinţă, a fost respinsă. În această sentinţă se menţionează că societatea B. a continuat să ocupe spaţiul în baza unui contract de comodat încheiat cu A. S.R.L., ceea ce demonstrează faptul că recurenta este proprietara construcţiilor aflate la această adresă poştală.

În plus, învederează că soluţia instanţei de apel este greşită şi cu privire la acordarea lipsei de folosinţă către intimata-reclamantă, deci pentru un terţ, pentru un bun imobil care este în proprietatea altuia, respectiv a recurentei-pârâte.

În acest sens, recurenta reia argumentele din întâmpinarea depusă la prima instanţă, prin care a arătat că, o parte dintre construcţiile prprietatea A. S.R.L. au intrat în proprietatea C. S.A.

Susţine că instanţa de apel a făcut o confuzie cu referire la construcţiile ce aparţin A. S.R.L., din cauza faptului că documentele aferente hotărârilor prin care C. S.A. a devenit proprietar pe unele dintre construcţiile rămase în proprietatea A. S.R.L. poartă aceleaşi numere de identificare cu construcţiile rămase în proprietatea recurentei, deşi au suprafeţe diferite care pot să confirme această situaţie de fapt.

În acest sens, precizează că anexează recursului două schiţe (anexa 2, anexa 3) şi planul de amplasament şi delimitare a imobilului proprietatea recurentei. Susţine că aceste documente sunt susţinute de certificatul fiscal ataşat, din care rezultă corpurile de clădire ce aparţin în continuare recurentei şi pentru care societatea achită impozitele aferente.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 05.02.2024 .

La 12 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. La 15 februarie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar înscrisuri cu privire la situaţia juridică a imobilelor pentru care reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă, iar la 29 martie 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul formulat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte insuficienta timbrare a cererii de apel, instanţa supremă reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, "În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Astfel, soluţia pe care instanţa superioară, învestită cu soluţionarea unei căi de atac, o poate dispune în temeiul textului menţionat este aceea de obligare a părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului/stadiilor procesuale anterioare, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu aceea urmărită de recurent, de casare a deciziei astfel pronunţate.

În cauză, obiectul litigiului este evaluabil în bani, iar obiectul apelului a vizat atât soluţia de respingere ca prescrise a sumelor pretinse pentru perioada anterioară datei de 28.01.2018, cât şi fondul cererii de chemare în judecată, astfel că, în raport cu art. 23 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanta, în calitate de apelantă, avea obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru pentru judecata în apel în cuantum de 3.681,44 RON.

Prin urmare, reţinând că pentru faza apelului reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul total datorat, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului, în cuantum de 3.681,44 RON, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În ce priveşte fondul recursului, o primă critică a pârâtei priveşte faptul că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a avut în vedere un temei de drept invocat de reclamantă pentru prima dată prin cererea de apel.

Critica, ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa supremă reţine că obiectul apelului l-a constituit atât soluţia de respingere ca prescrise a sumelor pretinse de reclamantă pentru perioada anterioară datei de 28.01.2018, cât şi soluţia de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă până în anul 2020, în temeiul art. 1349 C. civ. privind răspunderea delictuală.

În ce priveşte prescripţia, reclamanta-apelantă a susţinut, prin memoriul de apel, faptul că, în cauză, a intervenit întreruperea termenului de prescripţie în condiţiile art. 2537 alin. (4) C. civ., în condiţiile în care reclamanta, anterior cererii de chemare în judecată, a comunicat pârâtei somaţia nr. 27187/28.05.2020, cu confirmare de primire, deşi pârâta se afla deja de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate criticile reclamantei-apelante privind întreruperea termenului de prescripţie, întrucât somaţia nr. 27187/28.05.2020, de punere în întârziere cu privire la sumele pretinse, adresată de apelanta-reclamantă intimatei-pârâte nu a fost comunicată în condiţiile legii către aceasta din urmă.

În consecinţă, a menţinut soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte prescripţia ca fiind temeinică şi legală.

În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta este titulara unui drept de administrare asupra imobilului, teren şi construcţii, situat în str. x sector 5 Bucureşti, în virtutea căruia i se cuvin despăgubiri din partea intimatei-pârâte pentru lipsa de folosinţă a imobilului spaţiu şi teren, astfel cum au fost solicitate, pentru perioada ianuarie 2018-mai 2020. Totodată, a reţinut instanţa de apel că, din probatoriul administrat a rezultat faptul că, clădirile pentru care se invocă dreptul de proprietate de către intimata-pârâtă în prezenta cauză, în temeiul hotărârilor arbitrale,se află pe o altă parcelă de teren, cea deţinută de C. S.A., şi nu pe terenul de 835 mp pentru care apelanta-reclamantă solicită contravaloarea lipsei de folosinţă şi care se deduce că se află în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti.

Aşadar, în mod nefondat susţine recurenta faptul că soluţia de obligare a sa la plata despăgubirilor pentru perioada ianuarie 2018-mai 2020 este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cât timp decizia este pronunţată în temeiul art. 1349 C. civ., invocat prin cererea de chemare în judecată şi necontestat de către recurenta-pârâtă.

Este adevărat că apelanta-reclamantă a făcut referire şi la situaţia punerii de drept în întârziere a debitorului, prevăzută de dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., însă aceste susţineri au vizat strict soluţia cu privire la prescripţia dreptului la acţiune în ce priveşte sumele solicitate pentru perioada anterioară lunii ianuarie 2018, soluţie, de altfel, menţinută de instanţa de apel prin decizia atacată.

Prin urmare, recurenta-pârâtă nici nu ar putea invoca o vătămare din acest punct de vedere, astfel că restul criticilor privind lipsa primirii somaţiei nr. x/28.05.2020 şi lipsei de incidenţă a dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. sunt, pe de o parte, lipsite de interes, iar pe de altă parte, formulate cu ignorarea faptul că instanţa de apel a reţinut deja că somaţia nu a fost comunicată în mod legal, iar acţiunea nu a fost introdusă cu respectarea dispoziţiilor art. 2540 C. civ., în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

În mod evident, partea nu şi-a schimbat, în apel, cauza cererii de chemare în judecată, obligaţie născută din săvârşirea unei fapte ilicite contractuale fiind o noţiune echivalentă reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

Criticile privind calculul lipsei de folosinţă de la data cererii de chemare în judecată, iar nu de la 28.01.2018 nu pot fi primate.

Dreptul la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Fapta ilicită constând în folosirea fără drept a unui imobil, obligaţia de dezdăunare şi prejudicial reparabil are caracter continuu, astfel că în mod corect recurenta-pârâtă a fost obligată la sumele de care reclamanta a fost lipsită în cei trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

În ce priveşte restul criticilor din memoriul de recurs, privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, determinate de lipsa unui titlu asupra imobilelor în discuţie, precum şi privind acordarea lipsei de folosinţă în favoarea unui terţ neproprietar, instanţa supremă reţine că acestea vizează netemeinicia alegată a deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei.

Astfel, deşi invocă faptul că reclamanta ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR nu ar avea calitate procesuală activă în cauză, recurenta nu face referire la nicio dispoziţie de drept material sau procesual încălcată de prima instanţă de control judiciar ci se raportează la o serie de înscrisuri depuse în probaţiune, respectiv adresele nr. x/06.03.2017, nr. y/05.04.2017, nr. z/10.04.2017, extrasul de pe portalul primăriei privind revedicările şi procesul-verbal din 15.07.1987, cărora instanţa de apel nu le-ar fi acordat valoarea probatorie dorită de recurenta-pârâtă, în sensul de a reţine pe baza acestor documente că reclamanta nu a dovedit deţinerea unui titlu asupra imobilelor pentru lipsa de folosinţă a cărora pretinde despăgubiri.

Or, această argumentaţie nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recursul urmăreşte asigurarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

De altfel, aceleaşi susţineri au fost expuse şi prin întâmpinarea depusă la dosarul de apel, recurenta primind deja un răspuns la apărările sale.

Instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă ignoră faptul că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că, din dovezile cauzei, produse inclusiv de către intimata-pârâtă, dar şi din chiar demersurile întreprinse de aceasta cu privire la teren (din care instanţa de apel a dedus o recunoaştere în acest sens), rezultă că dreptul de administrare asupra terenului şi construcţiei aparţine reclamantei şi dreptul de proprietate aparţine Statului Român.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

În acest context, instanţa supremă reţine că, şi în ce priveşte calitatea de proprietar a A. S.R.L. asupra clădirilor în discuţie recurenta-pârâtă urmăreşte reevaluarea aceluiaşi probatoriu administrat de instanţa de apel, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, contrare celei reţinute prin decizia atacată, cu privire la adevăratul proprietar al clădirilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, aceasta indică aceleaşi două sentinţe arbitrale şi hotărâri judecătoreşti cu privire la care instanţa de apel a reţinut că indică faptul că porţiunea de teren de aproximativ 835 mp şi clădirea aferentă, asupra cărora poartă prezentul litigiu, este diferită de parcela de teren de 2250 mp care aparţine C. S.A. şi pe care se află clădirile pentru care intimata-pârâtă a produs înscrisuri.

Instanţa supremă reţine că nu este suficient a susţine că decizia recurată încalcă dispoziţiile legale, fără a indica despre ce dispoziţii legale este vorba şi în ce mod au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

Or, fără a indica vreo dispoziţie de drept material încălcată, în ciuda întemeierii recursului pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta se cantonează în a relua discuţia asupra interpretării înscrisurilor depuse la dosar (sentinţe arbitrale şi alte hotărâri judecătoreşti), urmărind ca, în urma reevaluării probatoriului, să se reţină o stare de fapt contrară celei din decizia atacată, respectiv că pârâta A. S.R.L. este proprietarul clădirii în litigiu.

De altfel, principalul argument al recurentei îl reprezintă chiar confuzia pe care a făcut-o instanţa de apel în interpretarea probatoriului, derivată din faptul că, documentele aferente hotărârilor prin care C. S.A. a devenit proprietar pe unele dintre construcţiile ce au aparţinut A. S.R.L. poartă aceleaşi numere de identificare cu construcţiile rămase în proprietatea recurentei, deşi au suprafeţe diferite care pot să confirme această stare de fapt.

Or, instanţa supremă reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru toate aceste motive, constatând că decizia atacată respectă cerinţele de legalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1501 din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, dispune obligarea intimatei-reclamante ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului, în cuantum de 3.681,44 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1501 din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Dispune obligarea intimatei-reclamante ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului, în cuantum de 3.681,44 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.