Res judicata effect of prior judgment on unquantifiable future damages and nature of contractual obligations in housing agency liability

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11.09.2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 3.000 euro/lună (respectiv 14.577 RON/lună la cursul de 1 euro/4,8590 RON din data de 10.09.2020) pentru perioada cuprinsă între data de 01.06.2019 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 10.09.2020, în total suma provizorie de 45.000 euro (echivalentul sumei de 218.655 RON la cursul de 1 euro/4,8590 RON din data de 10.09.2020), cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa I25C din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuala nr. 44992, conform încheierii nr. 10108/06.07.2004, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauză.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat privind obligarea ANL la plata de despăgubiri - daune interese, în continuare - pe viitor, iar pe fondul cauzei solicită respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca, în măsura în care ANL va cădea în pretenţii în urma soluţionării prezentului dosar, chematul în garanţie să execute obligaţia.

Prin încheierea din 16.09.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a trimis cauza uneia dintre Secţiile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

La 01.10.2020, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2020.

La termenul din 09.12.2020, Tribunalul a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a IV-a Civile a Tribunalului.

Prin încheierea din 25.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă a dispus înaintarea cauzei Curţii de Apel Bucureşti, Secţiile III-IV Civile pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 55, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă în dosarul nr. x/2020 a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamanta A. şi pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în sarcina Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 19.01.2022, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1123 din 05.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE. A fost obligată pârâta la plata sumei de 35.743 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei 01.06.2019 - 30.05.2022, inclusiv, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.578,50 RON.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1658A/2023 din 08.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare după casare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat cu privire la natura obligaţiilor ANL, însă a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1123/2023, pronunţată în primă instanţă şi a deciziei civile nr. 299/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, privind despăgubirile pentru viitor. Astfel, arată că, prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat obligarea ANL la plata unor despăgubiri în cuantum de 45.000 euro, pentru perioada 2019 şi până la predarea la cheie a locuinţei. Prin sentinţa civilă nr. 1123/2023, instanţa a admis în parte acţiunea, obligând ANL la plata sumei de 35.743 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 2019-2022, înlăturând prejudiciul viitor. Împotriva soluţiei pronunţată de instanţa de fond s-a declarat apel numai de către ANL, intimata neînţelegând să declare cale de atac.

În aceste condiţii, prin raportare la faptul că reclamanta A. nu a apelat soluţia Tribunalului pronunţată pe fond sub aspectul neacordării despăgubirilor « până la predarea la cheie », soluţia a intrat în autoritatea de lucru judecat, ceea ce punea reclamanta în imposibilitatea de a introduce o nouă acţiune pentru perioada ulterioară, respectiv acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Mai arată că, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, intimata A. a solicitat despăgubiri pentru perioada 07.08.2008 şi până la predarea la cheie a imobilului. Reţinând că prejudiciul nu poate fi evaluat pentru viitor şi neacordând despăgubiri pentru întreaga perioadă pentru care a fost învestită, instanţa de apel din dosarul nr. x/2017 a comis practic o eroare, care nu a fost valorificată de către intimata A. prin formularea căii de atac, ceea ce atestă faptul că soluţia pronunţată în apel, sub aspectul acordării despăgubirilor doar pentru perioada 10.11.2014-mai 2019, a devenit definitivă şi irevocabilă pentru aceasta, nemaiputând face obiectul unei noi judecăţi pe calea unei noi acţiuni.

Cu alte cuvinte, recurenta susţine că, acţiunea reclamantei fiind admisă doar în parte, reclamanta nu avea deschisă calea unei noi acţiuni pentru ceea ce nu s-a admis, ci doar posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva soluţiei de admitere în parte.

Concluzionează în sensul că, prin modul de judecare a prezentei cauze, instanţa de apel nu a realizat o judecată efectivă, nu a acordat părţilor dreptul la un proces echitabil sau la apărare, prima instanţă şi instanţa de apel apreciind că, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017, reclamantei i s-a admis integral acţiunea, iar ANL a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi pe viitor, în cauză realizându-se efectiv doar o actualizare a sumelor şi nicidecum o judecată efectivă a cauzei cu toate garanţiile procesului civil.

Faţă de cele prezentate, apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (7) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că decizia este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu a motivat de ce a considerat că obligaţiile ANL, din contractul de mandat sunt obligaţii de rezultat, iar nu de diligenţă.

Apreciază recurenta că, pentru calificarea obligaţiilor contractuale ar fi trebuit ca instanţa să aplice inclusiv principiile prevăzute în C. civ. de la 1964 în ce priveşte contractul de mandat.

În esenţă, susţine că suntem în prezenţa unui contract de mandat special, obligaţiile ANL fiind în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp şi pentru anumite operaţiuni expres determinate. În situaţia dată, ar fi trebuit avute în vedere şi dispoziţiile prevăzute de art. 983 C. civ. din 1864, care prevăd faptul că, în caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, susţine recurenta-pârâtă ca instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat.

Astfel, arată că, prin contractul de mandat s-au prevăzut următoarele obligaţii în sarcina ANL: să reprezinte beneficiarul în relaţiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire; să efectueze plăţi din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Aşadar, susţine că obligaţiile sale din contractul de mandat sunt de diligenţă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor contractate de către intimata cu antreprenorul general. Împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor, nu şi pentru alte acte sau operaţiuni juridice, rezultă şi din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu ANL, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul - Contractul de construire încheiat între B. S.A. şi A., autentificat sub nr. x/11.05.2006.

În combaterea aspectelor reţinute de instanţa de apel, învederează că, în baza Convenţiei nr. MM 1909/06.05.2004, obligaţia de finanţare şi executare a utilităţilor şi dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităţilor locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligaţii, stabilite şi agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

Or, instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. O astfel de concluzie nu poate duce decât la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ.

Mai susţine şi că, nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, precum şi faptul că, prin decizia civilă nr. 1227/2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte a reţinut că, "În mod greşit, întreaga motivare a instanţei de apel vizând obligaţiile ANL ca fiind de rezultat s-a fundamentat numai pe decizii de speţă ale ÎCCJ, pronunţate în acest sens, deşi este ştiut că, potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., exemplele în materie de jurisprudenţă naţională reţinute în sprijinul soluţiilor adoptate nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţă, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanţa de judecată fiind obligată să se raporteze la particularităţile concrete ale speţei".

În concluzie, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a atribuit ANL o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale şi obligând, în final, ANL la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

La 24 martie 2024, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a menţionat că va solicita cheltuieli de judecată, pe care separată.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Contrar celor susţinute de recurentă, decizia instanţei de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat nici a sentinţei civile nr. 1123/2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2020, nici a deciziei civile nr. 299/19.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În primul rând, instanţa supremă reţine că, deşi invocă faptul că, prin decizia atacată se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei antemenţionate, recurenta-pârâtă nu arată, în concret, ce aspecte intrate în puterea de lucru judecat din sentinţa primei instanţe, pronunţate în prezenta cauză, au primit o soluţionare diferită prin decizia pronunţată de instanţa de prim control judiciar, mai ales în contextul în care apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat.

Totodată, se reţine că, prin decizia atacată, apelul exercitat doar de către pârâta ANL a fost respins, ca nefondat, sentinţa primei instanţe fiind menţinută în totalitate. Or, argumentele din memoriul de recurs relevă faptul că recurenta-pârâtă este într-o vădită eroare în ce priveşte atât obiectul apelului, cât şi soluţia pronunţată în această cale de atac.

În al doilea rând, se reţine că, prin decizia civilă nr. 299/19.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul x/2017, definitivă prin decizia nr. 230/03.02.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1332/15.05.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul x/2017 şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă atacată în sensul că, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 07.08.2008-09.11.2014 şi au fost respinse pretenţiile aferente perioadei 07.08.2008-09.11.2014 ca prescrise, pârâta fiind obligată la plata sumei de 54.200 euro, în echivalent RON la data plăţii, contravaloare lipsă de folosinţă, pentru perioada 10.11.2014 - mai 2019.

În prezenta cauză, recurenta invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res iudicata pro varitate accipitur).

Sub acest aspect, al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate reţine că decizia recurată ar fi încălcat dezlegările date de instanţa anterior învestită în dosarul nr. x/2017.

Recurenta a arătat că, prin decizia civilă nr. 299/19.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul x/2017, instanţa de apel a admis cererea de chemare în judecată, în parte, doar pentru perioada 10.11.2014-mai 2019, deşi reclamanta A. solicitase acordarea despăgubirilor până la data predării la cheie a imobilului. Prin urmare, consideră că nu este posibilă formularea unei noi acţiuni pentru aceleaşi pretenţii deja respinse.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.

O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranşate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecăţii o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părţi şi având legătură cu ce s-a tranşat într-o primă instanţă.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securităţii raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă şi trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (e.g. cauza C. împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe este de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (par. 41, cauza C. împotriva României) şi că pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca instanţa să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu, în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea şi cauza Amurăriţei c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Or, în cauză, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, deşi cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a fost admisă doar pentru perioada 10.11.2014-mai 2019, prin decizia pronunţată în cauza anterioară nu s-a stabilit lipsa de temeinicie a pretenţiilor pentru viitor în considerarea inexistenţei prejudiciului, ci cu motivarea caracterului său incert la acel moment, raportat la imposibilitatea de cuantificare pentru o perioadă ulterioară.

Astfel, în precedentul dosar, instanţa de apel a reţinut, cu privire la prejudiciul viitor, că, deşi existenţa sa este generată de lipsa de folosinţă a locuinţei ce se va produce în viitor, întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului propus chiar de reclamantă. În acest sens, a constatat că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă pentru un imobil similar. Cum cuantumul chiriei practicate pe piaţa liberă fluctuează în funcţie de evoluţia pieţei imobiliare, instanţa de apel a reţinut că acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, constând în lipsa de folosinţă a locuinţei, putea fi utilizat doar pentru perioada în care prejudiciul s-a produs efectiv. În schimb, a reţinut că acest criteriu nu putea fi utilizat şi pentru determinarea întinderii prejudiciilor viitoare, întrucât la momentul soluţionării cauzei nu se putea determina cu certitudine valoarea chiriei ce va fi practicată în viitor pe piaţa liberă pentru un imobil similar. În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că prejudiciul are caracter cert şi determinabil doar cu privire la perioada în care reclamanta a fost lipsita efectiv de folosinţa imobilului, prejudiciul viitor nefiind însă cuantificabil.

Totodată, prin decizia nr. 230/03.02.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2017 s-a reţinut faptul că paguba invocată de reclamanta-intimată se produce în mod continuu, cu fiecare zi care trece fără ca aceasta să fie pusă în posesia utilă a locuinţei. Fapta ilicită imputată recurentei ANL constă în inacţiune continuă, referitoare la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

În cadrul prezentului dosar, nr. x/2020, a fost cercetată existenţa unui prejudiciu cert aferent perioadei 01.06.2019 şi până la predarea la cheie a imobilului, instanţele devolutive apreciind, pe baza probatoriului administrat şi pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, că, pentru perioada 01.06.2019-30.05.2022 prejudiciul este evaluabil, având caracter cert, raportat la preţul chiriei.

În concluzie, cum elementele de fapt privind prejudiciul, supuse analizei şi tranşate în dosarul nr. x/2017, sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de faţă, introdusă pe rolul instanţelor de judecată ulterior deciziei nr. 299/19.05.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că această decizie nu se bucură de autoritate de lucru judecat şi în ce priveşte caracterul cert al prejudiciului aferent perioadei ulterioare lunii mai 2019, critica fiind nefondată.

A mai invocat recurenta-pârâtă şi faptul că, prin modul de judecare a prezentei cauze nu s-a realizat o judecată efectivă, nu s-a acordat părţilor dreptul la un proces echitabil şi la apărare, instanţa de apel apreciind că, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017 s-a admis integral acţiunea, prezentul dosar vizând doar o actualizare a sumelor.

Această critică, deşi poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită.

Analizând actele dosarului, instanţa supremă reţine că, în cauză, ambele părţi au invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 299/19.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, astfel că, în cauză, nu a fost contestat faptul că dezlegările chestiunilor litigioase cu caracter definitiv din precedentul dosar se impun ca un dat şi în faţa instanţelor din dosarul nr. x/2020.

Instanţa supremă reţine că, în contextul realizării proiectului guvernamental de locuinţe Henry Coandă, la 03.03.2004, s-a încheiat între reclamanta A., în calitate de mandant şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. x/03.05.2004, în baza căruia aceasta din urmă a fost mandatată să o reprezinte pe reclamantă în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor locuinţei tip I25 C. pen. lotul nr. 417.

Din cauză că pârâta ANL nu şi-a executat obligaţiile contractuale, reclamanta a solicitat Tribunalului Bucureşti obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru perioada august 2008-mai 2019, iar cererea a format obiectul dosarului nr. x/2017, în care s-a pronunţat decizia nr. 299/19.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a avut ca temei răspunderea civilă contractuală a mandatarului Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru neexecutarea mandatului, în baza art. 14 din contractul de mandat nr. x/03.05.2004. În considerentele deciziei anterior menţionate, s-a stabilit că fapta culpabilă, imputată mandatarului, este reprezentată de nefinalizarea imobilului şi nerealizarea infrastructurii terenului şi reţelei de utilităţi, obligaţia asumată fiind una de rezultat. S-au reţinut totodată ca fiind îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În ceea ce priveşte prejudiciul, s-a constatat că prejudiciul reclamat are caracter cert şi determinabil doar cu privire la perioada în care reclamanta a fost lipsită efectiv de folosinţa imobilului, prejudiciul viitor nefiind cuantificabil.

În cauza de faţă, având aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului, ca urmare a aceleiaşi fapte ilicite - în ambele componente, respectiv nefinalizarea construcţiei şi nerealizarea infrastructurii de utilităţi - pentru o perioadă ulterioară, începând cu luna iunie 2019.

În urma administrării probatoriului, pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei în privinţa soluţiei primite, instanţa de apel a stabilit că, în ce priveşte fapta ilicită imputată ANL, situaţia de fapt este neschimbată în raport cu cea analizată în precedentul dosar, respectiv că, la data expertizei (23.11.2022), imobilul nu era finalizat, iar conform înscrisurilor depuse în dosarul primei instanţe, infrastructura de utilităţi a fost finalizată la data de 06.06.2022.

În raport de cele expuse mai sus, în mod corect a reţinut instanţa de apel că hotărârea judecătorească anterioară se impune cu autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ., în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, singurul aspect rămas de determinat în cadrul prezentei cauze fiind cuantumul prejudiciului.

Altfel spus, dacă o chestiune litigioasă a fost deja tranşată, definitiv, de către o instanţă, părţile între care a purtat litigiul, nu mai pot relua judeca asupra acesteia, instanţa nou învestită având obligaţia de a nu mai proceda la cercetarea fondul cauzei, prin administrarea, în condiţii de contradictorialitate, a probatoriilor, întrucât ar presupune reanalizarea unor raporturi juridice deja lămurite printr-o hotărâre definitivă.

Procedând în această manieră nu s-a încălcat dreptul recurentei-pârâte la o judecată efectivă şi la apărare, întrucât aceasta a avut ocazia de a administra probe şi de a dezbate în contradictoriu toate aspectele privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale în cadrul dosarului nr. x/2017

Instanţele anterioare nu au dus atingere nici uneia dintre garanţiile procesuale recunoscute recurentei-pârâte, de vreme ce procedura de citare a fost legal îndeplinită în prezenta cauză, atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de apel, astfel că recurenta-pârâtă nu a suferit niciun impediment pentru a nu compărea în faţa instanţei şi a-şi exercita dreptul la apărare, însă, strict în limitele art. 430 C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte, subscrise de aceasta motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care privesc aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material privitoare la mandat şi la interpretarea convenţiilor în determinarea caracterului obligaţiilor ANL din contractul de mandat încheiat cu reclamanta, nu pot fi primite spre analiză întrucât sunt străine de raţionamentul instanţei de apel expus în cadrul deciziei atacate.

Cu referire la natura obligaţiei, instanţa de apel a reţinut faptul că, în primul litigiu purtat între părţi s-a stabilit în mod definitiv că obligaţia asumată de ANL este una de rezultat, atât în privinţa finalizării construcţiei propriu-zise, cât şi în privinţa realizării infrastructurii de utilităţi, în baza prevederilor contractului de mandat şi a atribuţiilor reglementate de Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, fiind avută în vedere inclusiv situaţia creată de convenţia MM nr. 1909/2004.

Prin urmare, reţinând în mod corect autoritatea de lucru judecat a celor statuate în cadrul dosarului nr. x/2017, instanţa de apel nu a procedat la o analiză proprie a convenţiei şi a legislaţiei aplicabile, care să poate fi supusă cenzurii pe calea prezentei căi de atac din perspectiva argumentelor aduse prin memoriul de recurs.

De altfel, susţinerile recurentei-pârâte sunt şi contradictorii, de vreme ce, pe de o parte recunoaşte reţinerea corectă de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat cu privire la natura obligaţiilor ANL, iar pe de altă parte, urmăreşte în mod nepermis repunerea în discuţie a aceloraşi chestiuni tranşate cu caracter definitiv în dosarul anterior .

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1658A/2023 din 8 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.