Stipulation for the benefit of a third party: contractual nature of beneficiary's direct action and inapplicability of tort liability subordination

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Asupra cererii de recurs de faţă reţine următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 09 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Galaţi, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. să pună în funcţiune echipamentul liniar cu pivotare 300 m, achiziţionat de reclamantă conform contractului IRTDCR 002/27.02.2020, încheiat între reclamantă şi C.., precum şi să plătească reclamantei suma de 141.587 euro (echivalentul a 686.700 RON la cursul valutar de 4,85 ron/euro la 06.11.2020), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantei prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de predare la timp şi de punere în funcţiune a utilajului achiziţionat de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1284-1288 C. civ., art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1527-1528 C. civ., art. 1530 C. civ.

La data de 09.03.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare cu privire la temeiul juridic al cererii, arătând că este beneficiara unei stipulaţii pentru altul, astfel încât are la îndemână o acţiune directă împotriva pârâtei, întemeiată pe răspunderea delictuală.

La termenul din 14.02.2023, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la suma de 762.300 RON, valoare care a rezultat din expertiza agricolă administrată în cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 164 din 9 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către expertul judiciar D. a sumei de 1825 RON, cu titlu de onorariu expert.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost respins prin decizia civilă nr. 287/A din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La 12 ianuarie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 287/A din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei nr. 164/29.06.2023 a Tribunalului Galaţi şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată sub aspectul unei înţelegeri corecte a cauzei, instanţa de apel preluând motivele reţinute de prima instanţă, fără a realiza o cercetare proprie a temeiurilor juridice invocate şi fără a arăta argumentele proprii în susţinerea caracterului neîntemeiat al criticilor formulate.

În continuare, cu referire la motivele reţinute de prima instanţă, recurenta a arătat că prevederea cuprinsă în art. 5.10 din contract a fost calificată drept un mandat acordat pârâtei de vânzătoarea din Italia, fără a se indica probele pe care se fundamentează această calificare şi cu ignorarea contraargumentelor expuse de reclamantă referitor la acest aspect şi a declaraţiei reprezentantului pârâtei asupra naturii raporturilor dintre societatea pârâtă şi cea italiană.

Totodată, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut că partea nu are la îndemână acţiunea în răspundere delictuală, pe care se grefează acţiunea directă formulată de aceasta, în calitate de beneficiar al unei stipulaţii pentru altul, fără a motiva această concluzie.

Consideră recurenta că, inclusiv în ipoteza în care pârâta a acţionat în temeiul unui mandat acordat de societatea din Italia, aceasta avea la îndemână acţiunea directă reglementată de art. 2023 alin. (6) C. civ.

Fiind în prezenţa unei soluţii nemotivate, care denotă înţelegerea precară a obiectului acţiunii şi a cauzei acesteia, recurenta consideră că această situaţie echivalează cu necercetarea fondului şi împiedică exercitarea controlului judiciar, fiind de natură să încalce dreptul părţii la un proces echitabil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1284 C. civ., ignorând precizările reprezentantului părţii adverse, potrivit cărora aceasta era împuternicită în temeiul unei clauze contractuale să presteze anumite servicii, constând în livrarea şi punerea în funcţiune a utilajelor, relaţia sa comercială cu societatea din Italia având la bază un contract de distribuţie.

A mai susţinut recurenta că toate condiţiile contractuale şi post contractuale conduc la concluzia că intimata pârâtă a îndeplinit o obligaţie proprie, cu atât mai mult cu cât ea însăşi nu a invocat niciodată că obligaţia punerii în funcţiune a utilajului ar fi aparţinut furnizorului sau că societatea ar fi acţionat în temeiul unui mandat acordat de furnizor.

Ca atare, recurenta consideră că există o prezumţie a existenţei unui contract între furnizor, în care aceasta este desemnată drept beneficiar al stipulaţiilor vânzătorului în sarcina intimatei.

Pe de altă parte, însuşirea obligaţiei de către intimată, reiese, în opinia recurentei, din comportamentul acesteia, reprezentanţii societăţii deplasându-se în mai multe rânduri la adresa la care trebuia pus în funcţiune a utilajul, în acest scop.

Recurenta invocă, totodată, greşita aplicare a prevederilor art. 2013 raportat la art. 2023 C. civ., arătând că este titulara unei acţiuni directe împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o, respectiv a intimatei pârâte, a cărei răspundere delictuală este dovedită prin probatoriul administrat.

În sfârşit, recurenta invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., arătând că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în răspundere delictuală împotriva intimatei pârâte, pe considerentul că partea ar avea la îndemână acţiune în răspundere contractuală, întrucât caracterul subsidiar al acţiunii delictuale în raport cu cea contractuală presupune identitate de părţi.

Recurenta subliniază că, în acord cu principiul disponibilităţii, a ales să se îndrepte împotriva intimatei pârâte pentru despăgubiri, deşi nu avea un raport contractual cu aceasta, dovedind îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale.

În continuare, recurenta face referiri la probele din dosar care atestă fapta ilicită a intimatei, constând în livrarea cu întârziere şi eşecul în punerea în funcţiune a utilajului, ce a determinat producerea unei pagube în patrimoniul celei dintâi, a cărui reparare se solicită în prezentul litigiu.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea primului şi celui de-al doilea motiv de recurs, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca nefondate; cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs a solicitat, în principal, aplicarea sancţiunii decăderii din termenul de modificare a cererii şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acestui motiv de recurs; în subsidiar, a solicitat respingerea motivului de recurs ca nefondat; cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs a solicitat anularea acestuia; a menţionat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de faţă, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, întemeiate pe răspunderea delictuală, prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. (în prezent E. S.R.L.), pretinzând că este beneficiara unei stipulaţii pentru altul, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la punerea în funcţiune a utilajului achiziţionat în baza contractului IRTDCR 002/27.02.2020, încheiat cu o societate italiană, precum şi la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de punere în funcţiune a utilajului respectiv.

Reţinând că temeinicia pretenţiilor reclamantei nu se poate verifica decât pe tărâm contractual, faptul că nu s-a făcut dovada stipulaţiei pentru altul, dar şi caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Reclamanta critică decizia din apel, susţinând, în esenţă, că nu a fost motivată în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 1284 şi art. 2023 alin. (6) C. civ.).

Prin primul motiv de recurs invocat, recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată sub aspectul unei înţelegeri corecte a cauzei, instanţa de apel preluând motivele reţinute de prima instanţă, fără a realiza o cercetare proprie a temeiurilor juridice invocate şi fără a arăta argumentele proprii în susţinerea caracterului neîntemeiat al criticilor formulate.

Prealabil, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este invocat formal, cum pretinde intimata pârâtă, ci este dezvoltat într-o manieră care permite încadrarea criticilor în ipoteza normativă a textului de lege menţionat.

Procedând la analiza acestora, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei sunt contrazise de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor şi apărărilor părţilor privind existenţa/inexistenţa unei obligaţii proprii a pârâtei în legătură cu predarea şi punerea în funcţiune a utilajului achiziţionat de reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu o societate italiană, cu referiri la realitatea faptelor stabilită pe baza probelor administrate în cauză, dar şi la prevederile legale care reglementează instituţia stipulaţiei pentru altul, respectiv caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală.

Prin urmare, concluzia instanţei de apel, în sensul neîndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii pârâtei B. S.R.L. nu a fost arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speţă şi a dreptului material aplicabil.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a validat construcţia juridică propusă de reclamantă ca fundament al pretenţiilor sale, ci a confirmat raţionamentul primei instanţe, nu echivalează cu nemotivarea, atâta timp cât în considerentele hotărârii sunt arătate motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel.

Se constată, aşadar, că instanţa de apel a răspuns într-o manieră exhaustivă şi cu respectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticilor pe care reclamanta le-a formulat prin cererea de apel.

În plus, raportat la maniera lipsită de rigoare juridică în care a fost prezentată cauza cererii de chemare în judecată, hotărârea reflectă preocuparea instanţei de a asigura respectarea principiului consacrat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Referitor la argumentele prin care recurenta combate considerentele instanţei de apel, pretins preluate din hotărârea primei instanţe, Înalta Curte arată că nu se circumscriu motivului de casare invocat, ci urmează a fi valorificate, eventual, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât privesc încălcarea unor norme de drept material.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1284 şi art. 2023 alin. (6) C. civ.

Cu referire al primul text de lege pretins aplicat greşit, recurenta nu a arătat nicio critică punctuală de nelegalitate care să privească raţionamentul instanţei de apel, ci s-a limitat a relua motivele de apel care au primit deja o dezlegare din partea instanţei de prim control judiciar.

Or, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept.

Prin urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci la cel al sentinţei pronunţate de prima instanţă, acest fapt nu constituie o motivare adecvată a recursului, întrucât nu se combate dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

În această situaţie, constatând că, în ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1284 C. civ., recurenta reclamantă nu a arătat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat ad litteram criticile formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs constând în greşita aplicare a textului de lege menţionat, aceasta fiind susţinută doar formal.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 2023 alin. (6) C. civ., care reglementează acţiunea directă a mandantului împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o, Înalta Curte constată, în acord cu intimata pârâtă, că acesta nu poate fi analizat, întrucât a fost invocat omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., care reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor, care va fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât priveşte încălcarea unor reguli de procedură, nu este întemeiată.

Se constată că, raportat la situaţia de fapt calificată juridic prin cererea de chemare în judecată, precum şi la dispoziţiile art. 1284 C. civ., instanţa de apel a statuat în mod corect că verificarea îndeplinirii condiţiilor stipulaţiei pentru altul nu poate avea loc decât pe tărâm contractual, în ciuda indicării explicite a temeiului delictual al cererii, de către reclamantă.

Această concluzie este în acord cu natura juridică a stipulaţiei pentru altul, aceea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, prin aceasta înţelegându-se acea situaţie juridică determinată de lege în care efectele unui contract se produc şi faţă de alte persoane decât părţile contractante.

Configurată astfel, stipulaţia pentru altul are ca principal efect pentru beneficiar, conform art. 1284 alin. (2) C. civ., dobândirea de către acesta a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestaţiei în favoarea sa, fără a fi necesară intervenţia stipulantului în acest demers.

Ca atare, temeiul dreptului beneficiarului de solicita direct promitentului executarea prestaţiei sau, după caz, plata unor despăgubiri pentru neexecutarea corespunzătoare a prestaţiei, îl constituie tocmai raportul juridic obligaţional format între stipulant şi promitent cu prilejul încheierii stipulaţiei şi acceptării ei de către beneficiar.

Astfel, raportat la mecanismul stipulaţiei şi la efectele recunoscute de lege în favoarea terţului beneficiar, instanţa de apel a analizat în mod corect temeinicia criticilor reclamantei pe tărâm contractual, în cadrul procesual fixat prin însăşi cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care reclamanta a precizat că acţionează în calitate de beneficiară a unei stipulaţii pentru altul pentru a obţine angajarea răspunderii pârâtei - promitent pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei asumate.

Faţă de aceste clarificări asupra naturii raportului care ia naştere între promitent şi terţul beneficiar, în temeiul stipulaţiei pentru altul, Înalta Curte constată că nu a avut loc o încălcare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, nefiind depăşite limitele învestirii din perspectiva cauzei acţiunii, astfel cum a fost aceasta identificată în mod corect, prin exercitarea rolului activ recunoscut judecătorului.

Fiind în prezenţa unei acţiuni în răspundere contractuală, îndreptate împotriva promitentului, în cauză nu se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează raportul răspunderii contractuale cu alte tipuri de răspundere, argumentele instanţei de apel referitoare la caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală fiind indiferente şi, ca atare, putând lipsi din considerentele hotărârii, fără a o lipsi de fundament, în condiţiile în care acestea erau străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată din perspectiva cauzei acţiunii.

Referitor la criticile prin care recurenta aduce în discuţie interpretarea clauzelor contractului, respectiv culpa pentru neexecutarea obligaţiei născute din contractul de vânzare cumpărare încheiat cu societatea italiană, întemeiate pe probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond, Înalta Curte arată că nu pot fi avute în vedere, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 287/A din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.