Negative conflict of jurisdiction in labor claim against prosecution structure: inapplicability of Art. 127 CPP and prohibition of ex officio relative territorial incompetence under Art. 130 CPP

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 19.01.2023 sub nr. x/2023, reclamantele A. şi B., împreună cu alţi reclamanţi, au chemat în judecată pe pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să le plătească drepturile salariale incluzând sporurile şi indemnizaţiile aferente, prin plata unei sume compensatorii, conform art. 38 alin. (61) din Legea nr. 153/2017, reprezentând diferenţa dintre venitul lunar la care sunt îndreptăţiţi în urma recalculării indemnizaţiei de încadrare prin raportarea la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul lunar plătit efectiv, pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi pentru viitor, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, până la o nouă modificare legislativă, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă drepturilor salariale restante, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la plata efectivă.

Prin sentinţa civilă nr. 964/11.05.2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea acestei soluţii, a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ci dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 94-95 C. proc. civ., în virtutea cărora reclamanţii puteau alege între tribunalele în circumscripţia cărora îşi aveau domiciliul sau reşedinţa, însă niciunul dintre ei nu a dovedit o astfel de legătură cu circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa.

Astfel învestit, prin încheierea din 10.10.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanţii care nu aveau domiciliul/reşedinţa în Bucureşti şi formarea unor dosare noi, context în care cererea privind pe reclamantele A. şi B. a fost înregistrată sub nr. x/2023 pe rolul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 24/09.01.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 269 din Codul muncii, în forma în vigoare la data învestirii instanţei, precum şi faptul că domiciliul reclamantelor este în judeţul Gorj şi nu s-a probat o reşedinţă a acestora în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.

La rândul său, Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat sentinţa nr. 920/16.04.2024, prin care a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanta A., iar faţă de cererea formulată de reclamanta B. a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În motivarea acestei sentinţe, a evocat dispoziţiile art. art. 269 din Codul muncii şi a reţinut că acestea prevăd o competenţă alternativă, fiind derogatorii de la dreptul comun, scopul acestei reglementări fiind facilitarea accesului la justiţie al reclamantului, astfel că, sub aspect procesual, trebuie interpretate în sensul că domiciliul reprezintă locuinţa în fapt a acestuia. A mai stabilit că, în cauză, la data sesizării instanţei, locul de muncă al reclamantei B. era în Bucureşti şi, având un program de lucru normal de 8 ore, este evident că aceasta locuia efectiv în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, care este astfel instanţa competentă teritorial.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ. şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

Între părţi s-a declanşat un litigiu asimilat celor de muncă, iar reclamanta, având calitatea de grefier, a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu o acţiune comună, formulată împreună cu ceilalţi reclamanţi, îndeplinind funcţia de personal auxiliar (grefieri) şi conex la Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală la data sesizării instanţei.

Articolul 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Este adevărat că, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor, însă sintagma "se aplică în mod corespunzător" vizează desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este o structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi având sediul în municipiul Bucureşti, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.

Pe de altă parte, potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.", iar potrivit alin. (21) al aceluiaşi articol, aceste dispoziţii, împreună cu cele ale alin. (1), se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Faţă de aceste dispoziţii, Înalta Curte reţine că nu poate fi determinată competenţa teritorială nici în temeiul art. 127 alin. (21) C. proc. civ., întrucât nicio instanţă nu are calitate de pârâtă în dosar, ci o unitate de parchet, respectiv Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită în cauză conform dreptului comun, respectiv, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data demarării procesului, şi ar reveni instanţei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantei.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, concluzia care se impune este cea a incidenţei în speţă a unor norme de competenţă teritorială alternativă, de ordine privată, acestea nereglementând şi nestatuând o competenţă teritorială exclusivă. Astfel, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu, în acest sens fiind dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

Aşadar, Tribunalul Dâmboviţa nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opuneau dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., astfel că se impunea să rămână învestit cu soluţionarea cauzei, devenind astfel singura instanţă competentă să judece litigiul în prim grad de jurisdicţie.

Faţă de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2024.