Salary cap dispute: negative conflict of jurisdiction resolved by assigning competence to the Dâmbovița Tribunal

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă la 22 februarie 2023, sub nr. x/2023, astfel cum a fost modificată la 13.03.2023, reclamanţii A., domiciliată în Bucureşti, personal auxiliar - grefier, detaşată la Consiliul Superior al Magistraturii începând cu data de 10.06.2019 şi B., domiciliat în Bucureşti, personal auxiliar - grefier, detaşat la Consiliul Superior al Magistraturii începând cu data de 20.05.2021, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligarea pârâţilor la:

1. înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale reclamanţilor ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare;

2. obligarea pârâţilor să recalculeze, prin înlăturarea plafonului, indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente, datorate reclamanţilor, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018 şi pentru viitor până la încetarea condiţiilor de acordare ca urmare a apariţiei unei modificări legislative;

3. obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre salariul plătit şi cel recalculat ca urmare a înlăturării plafonării, prin raportare la VRS 605,225, începând cu data de 01.01.2018 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi;

4. actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior;

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar - grefieri, detaşaţi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, având următorul traseu profesional: reclamanta A. 15.09.2004-01.12.2004 grefier la Curtea de Apel Suceava; 02.12.2004 - 09.06.2019 grefier la Curtea de Apel Bucureşti; 10.06.2019 până în prezent, detaşată la C.S.M.; reclamantul B.: 26.05.2014-19.05.2022 - grefier arhivar la Tribunalul Bucureşti; 20.05.2022 până în prezent, detaşat la C.S.M.

Prin sentinţa civilă nr. 1273 din 15 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de conflict a reţinut că pretenţiile formulate de reclamanţi se încadrează în categoria drepturilor băneşti de natură salarială specifice unui raport individual de muncă, faţă de care Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă teritorial a soluţiona cauza potrivit dispoziţiilor art. 269 Codul muncii (aplicabile raportat la momentul sesizării instanţei), care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, astfel încât, în opinia instanţei, dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

Evocând, în continuare, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., prima instanţă de conflict a statuat că, în cauză, părţile reclamante au calitatea de grefieri detaşaţi în cadrul C.S.M., astfel încât, prin ipoteză, nu se pune problema ca instanţele pârâte să reprezinte instanţele competente la care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Totodată, a reţinut că nu sunt aplicabile nici alin. (2) şi (3) ale articolului 127 C. proc. civ. întrucât instanţa competentă, deşi figurează ca pârât, nu este şi instanţa la care îşi desfăşoară activitatea părţile, astfel cum impun în mod expres dispoziţiile menţionate prin sintagma "îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza".

În acest sens, a arătat ca fiind relevante şi considerentele deciziei Î.C.C.J. nr. 7/2016 (Complet R.I.L.) în sensul că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că are în vedere judecătorul care îşi desfăşoară activitatea efectiv în respectiva instanţă competentă.

Pentru aceste motive de fapt şi de drept, prima instanţă de conflict a hotărât admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, sens în care a dispus înaintarea dosarului spre competentă soluţionare acestei instanţe.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 25 august 2023, sub acelaşi număr de dosar x/2023

Prin sentinţa civilă nr. 7377 din 20 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în consecinţă, a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, faţă de împrejurarea că instanţa angajatoare a reclamanţilor, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, este chemată în calitate de pârâtă în prezenta cauză, în considerarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2)1 din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 127 alin. (2) din acelaşi cod, în mod corect reclamanţii au ales să sesizeze o altă instanţă, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, din raza curţii de apel învecinată, respectiv din raza Curţii de Apel Ploieşti. Nu în ultimul rând, Tribunalul a reţinut că instanţa sesizată iniţial nu avea posibilitatea pe calea analizei excepţiei de necompetenţă să facă aprecieri asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru aceste motive de fapt şi de drept, cea de a doua instanţă de conflict a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în consecinţă, a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 12 aprilie 2024, sub acelaşi număr de dosar.

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

În speţă, reclamanţii, grefieri angajaţi la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv, în cadrul Tribunalului Bucureşti, dar detaşaţi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, solicită recunoaşterea şi plata unor drepturi salariale din perioada în care au activat în cadrul acestor instanţe, chemând în calitate de pârâţi atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Tribunalul Bucureşti.

Faţă de obiectul acţiunii (litigiu de muncă), potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii (forma în vigoare la data introducerii acţiunii - 22.02.2023), judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Având în vedere că reclamanţii au domiciliul în Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus amintite coroborate cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti apare ca fiind instanţa competentă atât din punct de vedere material, cât şi teritorial.

Cu toate acestea, dată fiind calitatea părţilor, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Prin urmare, având în vedere că, în cauză, Tribunalul Bucureşti este chemat în judecată în calitate de pârât, sunt incidente dispoziţiile referitoare la competenţa facultativă prevăzută de textul art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (21) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, întrucât cererea a fost introdusă atât împotriva instanţei căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii (Tribunalul Bucureşti), cât şi împotriva instanţei căreia i-ar reveni competenţa soluţionării căii de atac (Curtea de Apel Bucureşti), în speţă, este atrasă incidenţa art. 127 alin. (2) raportat la alin. (2)1 C. proc. civ.. Această normă conferă un drept de opţiune al părţii reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanţe de judecată care ar fi competentă să soluţioneze cauza, fie chiar la instanţa respectivă (aplicând regula generală în materie de competenţă), fie la o altă instanţă de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate.

În speţă, reclamanţii au învestit cu soluţionarea litigiului Tribunalul Dâmboviţa, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată Curţii de Apel Bucureşti în a cărei circumscripţie se află instanţa (Tribunalul Bucureşti) care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că reclamanţii şi-au manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., determinând, astfel, competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea primei instanţei învestite, respectiv în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.