Seller's small-claims action assigned to Salonta Court; sua sponte declination overturned as jurisdiction consolidated.

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Salonta la data de 14.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C. obligarea acestora la plata sumei de 300 RON, reprezentând debit restant-rest de plată la facturile emise în baza Contractului cadru de vânzare-cumpărare cu livrare succesivă nr. 469/09.08.2020, precum şi a penalităţilor în cuantum de 0,5%/zi aplicate asupra sumelor restante, calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective a debitului, conform art. 11.3. din contract; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că, în baza contractului de vânzare-cumpărare cu livrare succesivă nr. 469/09.08.2020, pârâţii au cumpărat de la societatea reclamantă produse, neachitând un rest de 300 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 şi următoarele C. proc. civ., art. 1178, art. 1270 C. civ.

La termenul din 23 noiembrie 2023, instanţa, faţă de ultimul sediu/domiciliu cunoscut al pârâţilor, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Salonta şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

Prin sentinţa civilă nr. 921/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Salonta a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa privind soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C., în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de conflict a reţinut că, potrivit art. 121 teza I C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Faţă de prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa a constatat că acţiunea se întemeiază pe un contract de furnizare servicii cu pârâţii, în desfăşurarea activităţii profesionale curente a prestatorului, acesta având astfel calitatea de profesionist. De asemenea, având în vedere că pârâtul şi-a asumat obligaţiile contractuale în calitate de persoană fizică, a mai reţinut că acesta se încadrează în noţiunea de consumator.

În consecinţă, prima instanţă de conflict a apreciat că, în cauză, devin aplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., care prevăd în mod imperativ un regim derogatoriu de la dreptul comun în privinţa stabilirii competenţei instanţei în materie contractuală, fiind o normă de ordine publică, a cărei înlăturare poate avea loc doar în condiţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, după naşterea dreptului la despăgubire.

Reţinând, aşadar, că pârâţii au domiciliul/sediul în Bucureşti, Judecătoria Salonta a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 14 decembrie 2023, sub acelaşi număr de dosar x/2023

Prin sentinţa civilă nr. 2134 din 14 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Salonta.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a reţinut că, în prezenta cauză, nu a fost dedus judecăţii un raport între un profesionist şi consumator care să atragă aplicabilitatea legislaţiei speciale în materia protecţiei consumatorului şi, implicit, regimul derogatoriu de la dreptul comun în vederea stabilirii competenţei teritoriale (art. 121 C. proc. civ.) şi al posibilităţii încheierii unei clauze de alegere a competenţei teritoriale valabile (art. 126 alin. (2) din acelaşi Cod).

De asemenea, cea de-a doua instanţă de conflict a mai arătat că raportul juridic dedus judecăţii, astfel cum a fost conturat de către reclamantă, vizează presupusele obligaţiile asumate de către pârâta B. S.R.L., în calitate de profesionist ce exploatează o întreprindere, faţă de reclamanta A. S.R.L., de asemenea, în calitate de profesionist ce exploatează o întreprindere. Totodată, s-a mai reţinut că raportul juridic dedus judecăţii vizează şi presupusa obligaţie de garant a reprezentantului legal al pârâtei B. S.R.L., respectiv pârâtul C., în temeiul art. 11.4 din contract, faţă de reclamanta A. S.R.L.

Aşadar, în accepţiunea celei de a doua instanţe de conflict, raportul juridic dedus judecăţii nu presupune raporturi între un profesionist şi consumator, motiv pentru care dispoziţiile speciale în materia competenţei teritoriale nu sunt aplicabile.

În aceste condiţii, cea de a doua instanţă de conflict a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile generale în materia competenţei teritoriale, respectiv dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

De asemenea, evocând dispoziţiile art. 112 alin. (1) C. proc. civ., cea de-a doua instanţă de conflict a subliniat că debitorul principal din raportul juridic dedus judecăţii este pârâta B. S.R.L., astfel încât, în vederea determinării competenţei teritoriale, prezintă relevanţă sediul acestei societăţi, în lipsa aplicabilităţii altor reguli de competenţă.

Cu toate acestea, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile legale anterior citate, norma de competenţă teritorială este una de ordine privată (art. 129 alin. (3) raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.), motiv pentru care, în considerarea dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, instanţa neputând invoca excepţia necompetenţei teritoriale din oficiu.

Constatând, pe de o parte, că pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinare, dar şi că instanţa nu putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, cea de-a doua instanţă de conflict a statuat în sensul că, prin neinvocarea excepţiei odată cu întâmpinarea, competenţa teritorială a Judecătoriei Salonta s-a consolidat.

Mai mult, instanţa a reţinut şi că, prin clauza nr. 12 din contract, părţile au prevăzut că eventualele litigii se vor rezolva de către instanţele judecătoreşti de la sediul vânzătorului, clauza de alegere a competenţei fiind valabilă raportat la art. 126 alin. (1) C. proc. civ., iar, în considerarea naturii juridice a raportului dintre părţi, nu sunt incidente dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Aşadar, raportat la clauza de alegere a competenţei şi la sediul reclamantei (vânzătorul) care se află în localitatea Salonta, judeţul Bihor, cea de-a doua instanţă de conflict a statuat că instanţa competentă teritorial să judece prezenta cauză este Judecătoria Salonta, neprezentând relevanţă sediul pârâtei B. S.R.L. (debitorul principal).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 11 aprilie 2024, sub acelaşi număr de dosar.

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Salonta, pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 şi următoarele C. proc. civ., prin care societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C., cu caracter principal, obligarea acestora la plata sumei de 300 RON, reprezentând debit restant-rest de plată la facturile emise în baza Contractului cadru de vânzare-cumpărare cu livrare succesivă nr. 469/09.08.2020.

Raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cererea este judecătoria, competenţa teritorială stabilindu-se potrivit dreptului comun, conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege.

În cauză, prima instanţă de conflict a reţinut incidenţa normei de competenţă exclusivă prevăzută la art. 121 C. proc. civ., conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Însă, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este introdusă împotriva unui consumator, ci este specifică unui litigiu între profesionişti, fiind o acţiune personală, întemeiată pe dispoziţiile privitoare la cererile cu valoare redusă, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei teritoriale.

În acest sens, se cuvine menţionat că pârâtul C. nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare cu livrare succesivă nr. 469/09.08.2020, ci acesta are calitatea de reprezentant legal al pârâtei B. S.R.L. (astfel cum reiese din extrasul O.N.R.C. aflat la dosarul Judecătoriei Salonta - filele x), motiv pentru care pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator.

Or, în materia competenţei teritoriale, regula generală de drept comun este instituită de art. 107 din C. proc. civ., conform căruia:

"cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

În altă ordine de idei, în conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, precum şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile prevăzute de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe. Astfel, instanţa sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă, excepţie pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanţa nu are dreptul să o invoce din oficiu.

În speţă, aşa cum reiese din actele dosarului, pârâţii nu au invocat excepţia relativă de necompetenţă teritorială, context în care, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., nici Judecătoria Salonta nu o putea invoca.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea primei instanţei învestite, respectiv în favoarea Judecătoriei Salonta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Salonta.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.