Existence of administrative subordination in medical service contracts establishing vicarious liability of clinic for physician negligence

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă, la 11 iunie 2020, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanţie a C. S.A., solicitând obligarea acesteia, în calitate de asigurator, la plata despăgubirilor ce-i vor fi imputate în ipoteza căderii în pretenţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 160 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta B. S.R.L. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a admis, în parte, acţiunea, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 60.000 euro cu titlu de daune morale şi a sumei de 1.528 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A admis, în parte, cererea de chemare în garanţie şi a obligat-o pe chemata în garanţie C. S.A. la plata către pârâtă a sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri, şi a sumei de 7.468,8 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A., pârâta B. S.R.L. şi chemata în garanţie C. S.A.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin încheierea din 12 mai 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta B. S.R.L. şi a admis excepţia tardivităţii apelului acestei părţi, cu consecinţa respingerii căii de atac, ca tardivă.

Prin decizia nr. 198 din 23 iunie 2022, aceeaşi instanţă a respins celelalte două apeluri declarate în cauză şi a compensat cheltuielile de judecată din apel.

Pentru a decide astfel, a avut în vedere următoarele considerente:

Faţă de motivele de apel invocate de apelante, Curtea a apreciat că se impune analizarea, cu prioritate, a apelului chematei în garanţie dat fiind faptul că, prin criticile aduse, se tinde la înlăturarea atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei intimate.

A constatat că soluţia dată de către prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei intimate este legală şi temeinică.

Pârâta intimată B. S.R.L. a fost obligată la plata de despăgubiri, reprezentând daune morale către reclamanta apelantă, reţinându-se calitatea acesteia de comitentă pentru prepuşii săi, respectiv medicii care au avut în grijă pacienta.

Chemata în garanţie apelantă a criticat reţinerea raportului de prepuşenie, invocând împrejurarea că, între medici, persoane fizice, şi clinica pârâtă intimată, au fost încheiate doar contracte de prestări servicii medicale, contracte în cadrul cărora a fost inclusă clauza de excludere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. În accepţiunea chematei în garanţie apelante, existenţa contractelor de prestări servicii exclude un raport de prepuşenie, în condiţiile în care actul medical nu s-a desfăşurat sub supravegherea şi coordonarea pârâtei intimate, neexistând raport de subordonare între medici şi aceasta.

Curtea de Apel a reţinut, în contra acestor critici, împrejurarea că prima instanţă, în mod legal şi temeinic, a apreciat existenţa unui raport de prepuşenie între pârâta intimată şi medicii angrenaţi în actul medical în speţă, raportat la împrejurarea că aceştia funcţionau în cadrul clinicii în baza unui contract încheiat cu aceasta, contract care nu era de simplă locaţiune pentru spaţiul destinat desfăşurării actului medical. Pârâta intimată, în calitate de furnizor de servicii medicale, era cea care organiza calendarul şi intervalele orare pentru prestarea actelor medicale de către medici, aceştia fiind obligaţi să respecte metodologia de lucru stabilită de către clinică, să respecte şi să conlucreze în condiţii de profesionalism cu echipa medicală a clinicii.

Toate aceste clauze contractuale din contractele de prestări servicii încheiate de către medicii prestatori cu pârâta intimată dovedesc existenţa unui raport de subordonare chiar şi doar la nivel administrativ între aceştia şi pârâtă. Actul medical, în sine, este decizia medicului şi nu a pârâtei intimate, care nu poate interveni în cadrul acestuia tocmai determinat de specificului său, neexistând, astfel, raport de subordonare în acest sens, aspect care, însă, nu înlătură existenţa raportului de prepuşenie, având în vedere supravegherea şi subordonarea la nivel administrativ existente.

Mai mult, Curtea a reţinut, din înscrisurile depuse în faţa primei instanţe, împrejurarea că, deşi decizia medicului curant al reclamantei apelante a fost aceea de a se interveni medical prin operaţie de cezariană, aceasta nu a putut fi efectuată de urgenţă în cadrul clinicii pârâte intimate, tocmai din cauza regulilor de funcţionare impuse de către aceasta, respectiv lipsa unei secţii de neonatologie în care să fie internaţi copiii născuţi prematur şi imposibilitatea încheierii unui contract de prestări servicii medicale cu reclamanta apelantă, având în vedere că sarcina acesteia era de doar 33 de săptămâni, în timp ce clinica accepta doar sarcini peste 34 de săptămâni.

Aceste aspecte conduc la concluzia că, în cauză, între medicii prestatori de servicii medicale şi pârâta intimată a existat un raport de prepuşenie, astfel că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în mod corect, a fost considerată ca fiind antrenată, pârâta intimată având calitate procesuală pasivă în cauză, în calitate de comitent.

Analizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana prepuşilor pentru care comitenta este ţinută să răspundă, instanţa a reţinut, contrar criticilor chematei în garanţie apelante, că prestarea de către medici a actului medical cu întârziere şi netransparent, cu încălcarea obligaţiei de informare a pacientei în baza art. 4 din Legea nr. 46/2003, reprezintă o faptă ilicită, faptă care a dus la decesul intrauterin al fătului reclamantei apelante, între această faptă şi prejudiciul produs existând raport de cauzalitate.

Aşa cum a arătat şi prima instanţă în reţinerea stării de fapt, instanţa de apel a observat că reclamanta apelantă s-a prezentat la clinica pârâtă intimată, unde activa medicul său curant, pe durata sarcinii cu risc de naştere prematură.

Între momentul preluării sale de către medicul de gardă din cadrul clinicii şi momentul transferului la Timişoara s-a produs decesul intrauterin al fătului ca urmare a asfixierii intrauterine. Durata de aproximativ 4 ore în care reclamanta apelantă a fost consultată şi "spitalizată" în cadrul clinicii, fără ca, în acest interval, să fie informată cu privire la imposibilitatea clinicii de a presta serviciile medicale necesare în acest caz de urgenţă, urmată de transferul pacientei cu maşina personală către spitalul din Timişoara pe ruta Arad-Timişoara, reprezintă aspecte care constituie încălcări ale legii privind drepturile şi obligaţiile pacienţilor, precum şi ale legii privind înfăptuirea actului medical.

Contrar susţinerilor chematei în garanţie apelante, între această conduită a personalului medical şi decesul fătului, care a produs prejudiciul a cărui reparare se solicită, există legătură de cauzalitate pentru cele mai sus expuse.

Pentru aceste considerente, având în vedere împrejurarea că s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, prevăzute de art. 1373 C. civ., a fost respins apelul chematei în garanţie, ca nefondat.

Analizând apelul reclamantei apelante, ce vizează doar cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă, Curtea de Apel a subliniat că, dincolo de luarea în considerare a naturii valorilor lezate şi a gravităţii prejudiciului suferit, întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin apreciere, în care un rol hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a judecătorului în sufletul uman şi în reacţiile sale.

A reţinut că prima instanţă, în mod legal şi temeinic, a ţinut seama, la acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale, de criteriile impuse de practica naţională a instanţei supreme şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aceste criterii, precum consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorii lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială au fost avute în vedere de către prima instanţă în cuantificarea daunelor morale.

Despăgubirile acordate sunt juste şi echitabile, ţinând seama de natura şi importanţa valorii lezate, respectiv sănătatea şi integritatea corporală a reclamantei apelante. Aceasta, prin decesul intrauterin al fătului la 33 de săptămâni de dezvoltare, a suferit atât fizic, cât şi psihic, sarcina pierdută fiind una asumată şi la o vârstă înaintată (42 de ani).

În consecinţă, prima instanţă a apreciat corect existenţa prejudiciului moral suferit de către reclamanta apelantă şi a cuantificat, echitabil, suma acordată cu titlu de reparaţie, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1385 C. civ., fapt pentru care s-a apreciat că apelul declarat de reclamantă este nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs chemata în garanţie C. S.A., invocând, în dezvoltarea motivelor, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.1. O primă critică are în vedere interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Recurenta a redat conţinutul art. 655 din actul normativ enunţat, arătând că unităţile medicale la care acesta face referire răspund, în condiţiile legii civile, pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Astfel, Legea nr. 95/2006 prevede două situaţii pentru care răspunde unitatea sanitară: răspunderea pentru fapta proprie, în condiţiile prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a)-d), şi răspunderea solidară, în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat de personalul medical angajat.

În prezenta cauză, cadrul procesual ales de către reclamantă a fost acela de a se îndrepta exclusiv împotriva unităţii sanitare. Or, aşa cum prevede norma indicată, răspunderea solidară a unităţii sanitare ar putea fi angajată doar dacă ar fi fost probată răspunderea pentru fapta proprie a personalului medical angajat. Unitatea sanitară nu poate răspunde singură pentru pagubele cauzate de personalul medical angajat, ci doar alături de personalul medical, pentru fapta acestuia.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 95/2006, art. 655 alin. (1) lit. a)-d), răspunderea proprie a unităţii sanitare poate fi angajată doar pentru situaţii care nu sunt incidente în speţă, reglementate în textul de lege indicat.

În prezenta cauză, pentru a fi antrenată răspunderea solidară a unităţii sanitare cu personalul medical angajat, pentru fapta acestuia - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului - răspunderea pentru fapta altuia - aceasta trebuia chemată în judecată alături de personalul medical angajat, pentru a se stabili, în primul rând, răspunderea personalului medical angajat şi, doar ulterior, atragerea răspunderii solidare a unităţii sanitare.

Cum nu au fost îndeplinite cele două condiţii expres prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii solidare a unităţii sanitare, anume dovedirea răspunderii proprii a personalului medical şi, respectiv, acesta să aibă calitatea de angajat al unităţii sanitare, recurenta a apreciat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unităţii sanitare, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect.

4.2. O a doua critică vizează greşita interpretare a contractului de prestări servicii încheiat între medic şi unitatea sanitară, în corelaţie cu aplicarea greşită a art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Aşa cum rezultă din conţinutul art. 655 alin. (2), pentru a fi antrenată răspunderea unităţii în solidar cu personal medical, acesta din urmă trebuie să fie angajat.

Conform motivării instanţei, pentru dovedirea raportului de prepuşenie, este necesar să se stabilească dacă medicul era sub direcţia stabilită de spital, premisă complet falsă, întrucât, potrivit art. 1373 C. civ., raportul de prepuşenie presupune un raport de subordonare voluntară între prepus şi comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a dirija activitatea primului. Raportul de prepuşenie are următoarele elemente constitutive: acordul de voinţe expres sau tacit între comitent şi prepus; îndeplinirea unor funcţii sau activităţi de către prepus în contul comitentului; acceptarea de către prepus a poziţiei sale de subordonare faţă de comitent, această din urmă cerinţă nefiind îndeplinită în cauză.

Pârâta B. nu putea să exercite cea de-a treia condiţie esenţială, respectiv a controlului, întrucât, din contractele de prestări servicii depuse la dosarul cauzei, rezultă că părţile contractante au stabilit că:

"niciuna dintre părţile contractante nu vor interpreta prevederile prezentului contract ca fiind similare sau asimilabile unei relaţii angajator-angajat şi nici nu se vor prevala de vreuna dintre prevederile legale specifice unui astfel de raport".

A menţionat că, deşi a invocat legea părţilor - contractul de prestări servicii încheiat între medicul curant şi unitatea sanitară, instanţa de apel a ales să nu se pronunţe pe această chestiune, raportându-se doar la situaţia de fapt.

Revenind la analiza existenţei sau inexistenţei unui raport de prepuşenie, în literatura de specialitate, cât şi în jurisprudenţa naţională, s-a statuat că medicii nu au calitatea de prepus faţă de unitatea sanitară decât în ceea ce priveşte anumite obligaţii de serviciu, susceptibile de control din partea presupusului comitent, şi nicidecum în privinţa atribuţiilor lor de specialitate.

Prin urmare, între pârâtă şi subcontractanţii săi nu a existat altceva decât un raport contractual cu drepturi şi obligaţii stabilite în cuprinsul contractului de prestări servicii, fiind exclus un raport de prepuşenie.

Conform art. 2.2., în noţiunea de "asigurat" este definită persoana fizică sau juridică menţionată expres în specificaţia poliţei.

Astfel, potrivit contractului de asigurare, riscul asigurat este reprezentat de prejudiciul cauzat terţului beneficiar de către asigurat prin fapta proprie, iar nu ca rezultat al neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de către subcontractanţii asiguratului.

Conform art. 1373 C. civ., este comitent cel care, în virtutea unui contract, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii.

Or, spre deosebire de contractul de muncă, unde relaţia este una de subordonare, salariatul desfăşurându-şi activitatea în subordinea şi coordonarea angajatorului, în cazul contractului de prestări civile/convenţiilor civile, prestatorul îşi păstrează libertatea în ceea ce priveşte organizarea şi derularea activităţii contractuale şi, pe cale de consecinţă, nu se poate naşte o relaţie de prepuşenie, nefiind îndeplinită condiţia subordonării.

În considerarea criticilor prezentate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi respingerea cererii de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, ca temeinică şi legală.

Intimata pârâtă B. S.R.L., în cadrul întâmpinării, a apreciat că se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii recurate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

4.1. În primul rând, trebuie menţionat că susţinerile referitoare la împrejurarea că, în speţă, nu poate fi atrasă răspunderea pentru fapta proprie a intimatei pârâte B. S.R.L., nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute în art. 655 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, nu pot fi primite, întrucât nu au legătură cu considerentele instanţei de apel, care nu a reţinut o astfel de răspundere în sarcina pârâtei, ci răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, instituţie juridică cu un regim diferit.

În ceea ce priveşte stabilirea greşită a cadrului procesual ales de reclamantă, în sensul că, pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, trebuia chemat în judecată şi acesta din urmă, respectiv personalul medical pretins vinovat de malpraxis, partea menţionată neprocedând astfel, critica este formulată omisso medio, direct în recurs, cu excluderea căii de atac a apelului. Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., din a căror interpretare rezultă, ca regulă, că nu pot fi formulate motive de recurs dacă recurentul nu a formulat şi în apel aceleiaşi critici, Înalta Curte nu va examina această susţinere.

Referitor la nedovedirea răspunderii pentru fapta proprie a medicilor, contrar opiniei recurentei, Curtea de Apel a reţinut, din probele administrate în faţa primei instanţe, că fapta ilicită a acestora constă în prestarea actului medical cu întârziere şi în mod netransparent, cu încălcarea obligaţiei de informare a pacientei, prevăzute de art. 4 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, în contextul în care reclamanta s-a prezentat la clinica pârâtă, unde activa medicul său curant, cu risc de naştere prematură. În continuare, instanţa de apel a reţinut că, între momentul preluării pacientei de către medicul de gardă din cadrul clinicii pârâte şi momentul transferului la spitalul din Timişoara cu maşina personală a acesteia, s-a produs decesul intrauterin al fătului, în cele aproximativ 4 ore în care a fost spitalizată, nefiindu-i adus la cunoştinţă aspectul referitor la imposibilitatea clinicii de a presta serviciile medicale pentru un asemenea caz de urgenţă, toate aceste elemente reprezentând tot atâtea încălcări ale legii privind drepturile pacienţilor şi înfăptuirea actului medical. Din perspectiva prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi pagubă, Curtea a constatat că şi aceste cerinţe au fost probate, fiind, deci, întrunite condiţiile atragerii răspunderii medicilor pentru fapta proprie şi, mai departe, a răspunderii unităţii sanitare pârâte, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, conform art. 1373 C. civ.. Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi analizat răspunderea pentru fapta proprie a medicilor, chiar şi în absenţa chemării în judecată a acestora, şi că ar fi vizat, în soluţionarea cauzei, direct răspunderea comitentului, cu încălcarea textului de lege sus-menţionat. În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de Curte, raportat la probele administrate, în legătură cu răspunderea medicilor, aceasta nu poate fi reevaluată în recurs, care permite doar invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, faţă de modul în care este configurată calea de atac extraordinară conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la întrunirea condiţiei de angajat al unităţii sanitare în persoana medicilor, şi aceasta este îndeplinită pentru cele ce se vor arăta în analiza următorului motiv de recurs, care dezvoltă, pe larg, această problemă, astfel încât nu poate fi reţinută lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, contrar celor susţinute de recurentă. În ce priveşte examinarea modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în prezenta cale de atac, aceasta este posibilă, contrar alegaţiilor orale ale intimatei reclamante, întrucât, deşi apelul pârâtei a fost respins ca fiind tardiv declarat, chestiunea respectivă a fost supusă dezbaterii şi în cadrul apelului declarat de chemata în garanţie, care a primit o soluţie pe fondul său, inclusiv din perspectiva condiţiei de exerciţiu privind legitimarea procesuală pasivă a pârâtei.

4.2. Nici criticile referitoare la lipsa calităţii de angajat al unităţii sanitare pârâte în ceea ce priveşte personalul medical care s-a ocupat de reclamantă şi nici a raportului de prepuşenie dintre medici şi recurentă nu pot fi primite.

Nu se poate aprecia că instanţa de apel ar fi pornit de la o premisă falsă în ceea ce priveşte atributul direcţiei pe care, printre altele, trebuie să-l aibă comitentul în raport cu prepusul, alături de cele ale supravegherii şi controlului, conform art. 1373 alin. (2) C. civ., text de lege care enumeră acest prim atribut în conţinutul său. De asemenea, instanţa de apel nu a contestat că raportul de subordonare dintre comitent şi prepus trebuie să fie asumat de acesta din urmă, acordul de voinţă comun al părţilor fiind reţinut în baza contractelor de prestări servicii medicale încheiate între pârâtă şi medicii prestatori.

Cât priveşte excluderea unui raport de prepuşenie între pârâtă şi personalul medical, care ar rezulta din clauzele stipulate în contractele respective, conform cărora "niciuna dintre părţile contractante nu vor interpreta prevederile prezentului contract ca fiind similare sau asimilabile unei relaţii angajator-angajat şi nici nu se vor prevala de vreuna dintre prevederile legale specifice unui astfel de raport", această chestiune nu poate fi examinată de către Înalta Curte, întrucât supune dezbaterii un aspect de netemeinicie a hotărârii, şi anume interpretarea unui mijloc de probă, în speţă, cele două contracte, ceea ce este interzis în recurs faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, conţinutul riscului asigurat, care, în opinia recurentei, faţă de clauzele din contractul de asigurare încheiat între pârâtă şi aceasta şi dovedit cu poliţa de asigurare (art. 2.2.), nu ar viza şi răspunderea pentru fapta prepusului reprezintă tot un aspect de fapt, necenzurabil în recurs pentru argumentele expuse în precedent.

Nu în ultimul rând, Curtea nu a considerat că raportul de prepuşenie derivă din coordonarea actului medical de către pârâtă, ceea ce nici nu ar fi fost posibil faţă de specificul acestui act, ci din subordonarea pe linie administrativă, clinica fiind cea care organiza calendarul şi intervalele orare pentru prestarea actelor medicale, personalul medical fiind obligat să respecte metodologia de lucru stabilită şi să conlucreze cu echipa medicală a clinicii. De asemenea, în cazul concret al reclamantei, operaţia de cezariană recomandată de medic nu a putut fi efectuată tocmai determinat de regulile impuse de pârâtă, care accepta persoane cu sarcină mai mare de 34 de luni şi nici nu avea la dispoziţie o secţie de neonatologie, care să asigure internarea copiilor născuţi prematur. Or, în contextul faptic reţinut de către instanţa de apel, este evident raportul de subordonare dintre pârâtă şi personalul medical, conform art. 1373 C. civ., chiar dacă numai la nivel administrativ.

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care prevăd răspunderea solidară a unităţilor sanitare publice sau private pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat.

Pentru aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta chemată în garanţie, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a recursului vizează şi cheltuielile de judecată solicitate de recurentă, care, fiind parte căzută în pretenţii, nu are dreptul la obţinerea lor, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Conform aceluiaşi text de lege, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemata în garanţie C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 198 din 23 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2023.