Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 756/2023 AI generated

Ownership of public land between municipalities: priority of land registry transcription under common author rule in revendication

Case Number Decizia nr. 756/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the appellate decision and leaving the lower courts' rulings dismissing the claim in force; the defendants (Municipality of Ploiesti entities) prevailed over the plaintiffs (Commune of Bucov entities). The dispute involved a civil action in revendication and rectification of a land registry regarding a 101-hectare leisure complex ("Park A"), where the plaintiffs claimed ownership based on pre-1989 expropriation and inventory records, while the defendants asserted ownership based on a 2004 land registry transcription. The decisive legal basis included the application of the rules for *common author* in revendication cases under Articles 563 and 865 of the Civil Code, the principle that identical titles (both based on Government Decision No. 1359/2001) are resolved by the priority of transcription, and the provision in Article 56 of Law No. 71/2011 stating that the constitutive effect of land registry inscription under the new Civil Code does not apply until cadastral works are finalized, thereby allowing the defendants' prior transcription to determine the outcome.

Legislator headnote

AI generated

art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 445 din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) C. proc. civ, art. 174 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ; Ownership of public land between municipalities: priority of land registry transcription under common author rule in revendication: The dispute involved a civil action in revendication and rectification of a land registry regarding a 101-hectare leisure complex ("Park A"), where the plaintiffs claimed ownership based on pre-1989 expropriation and inventory records, while the defendants asserted ownership based on a 2004 land registry transcription. The decisive legal basis included the application of the rules for *common author* in revendication cases under Articles 563 and 865 of the Civil Code, the principle that identical titles (both based on Government Decision No. 1359/2001) are resolved by the priority of transcription, and the provision in Article 56 of Law No. 71/2011 stating that the constitutive effect of land registry inscription under the new Civil Code does not apply until cadastral works are finalized, thereby allowing the defendants' prior transcription to determine the outcome.

Keywords

AI generated
land law expropriation common law civil dispute legal entity public property

Cited Legislation

AI generated
art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ
Pe parcursul procesului, reclamanţii au depus, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o cerere de micşorare a câtimii pretenţiilor, în sensul că cele două capete de cerere din acţiunea iniţială vizează doar terenul în suprafaţă de 101 ha, iar nu şi construcţiile existente pe teren.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
art. 445 din C. proc. civ
444 şi art. 445 din C. proc. civ., însă acest fine de neprimire nu apare în actele de procedură depuse de părţi şi nu a fost adus în discuţia contradictorie a acestora, pentru a se putea formula apărări sub acest aspect.
art. 425 alin. (1) C. proc. civ
În consecinţă, nu se poate constata încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, printre altele, la lit.
art. 174 C. proc. civ
Aceste neregularităţi de ordin procedural sunt sancţionate cu nulitatea hotărârii, potrivit art. 174 C. proc. civ., atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o, în temeiul art. 488 alin.
art. 425 C. proc. civ
Instanţa de fond nu a analizat capătul de cerere referitor la rectificarea de carte funciară; în concluzie, nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere, cu încălcarea art. 425 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Au mai susţinut recurenţii că instanţa de apel nu a motivat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi a interpretat greşit dispoziţiile legale referitoare la înscrierea dreptului de proprietate de către reclamanţi în perioada ante Revoluţie, după intrarea în vigoare a Legii nr.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

The procedural basis cited in the dispositive for the dismissal of the appeal as unfounded.

art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

The provision cited for the denial of the claim for court costs to the losing party.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov, prin Primar, şi Consiliul Local al Comunei Bucov, prin reprezentant legal, au chemat în judecată pe pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, prin reprezentant legal, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să le lase, în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul "Complex de agrement A." (Parcul Bucov), compus din teren în suprafaţă de 101 ha şi construcţiile aflate pe acesta, situat pe raza teritorială a Comunei Bucov şi inclus în patrimoniul acesteia prin H.C.L. nr. 17/26 august 1999 şi H.G. nr. 1359/2001 - Anexa 33, poziţia 80; să dispună rectificarea C.F. nr. x şi 556 a localităţii Bucov, în sensul că terenul în suprafaţă de 101 ha, cu numerele cadastrale x, aparţine Comunei Bucov, iar nu Municipiului Ploieşti, cu cheltuieli de judecată.

Pe parcursul procesului, reclamanţii au depus, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o cerere de micşorare a câtimii pretenţiilor, în sensul că cele două capete de cerere din acţiunea iniţială vizează doar terenul în suprafaţă de 101 ha, iar nu şi construcţiile existente pe teren.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1 din 5 ianuarie 2021, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, iar, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov, prin Primar, şi Consiliul Local al Comunei Bucov, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, prin reprezentant legal, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel

Prin decizia nr. 2623 din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

4.1. În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa, analizând motivul de apel referitor la nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de rectificare a cărţii funciare, l-a respins ca inadmisibil, apreciind că reclamanţii aveau la îndemână o altă procedură, respectiv cea a completării hotărârii, reglementată de art. 444 şi art. 445 din C. proc. civ., însă acest fine de neprimire nu apare în actele de procedură depuse de părţi şi nu a fost adus în discuţia contradictorie a acestora, pentru a se putea formula apărări sub acest aspect. Au fost, astfel, încălcate principiile contradictorialităţii, oralităţii şi dreptul la apărare, sens în care invocă dispoziţiile art. 22 alin. (4), alin. final C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult, finele de neprimire susţinut de către instanţa de apel nu are suport legal, întrucât acţiunea introductivă de instanţă, care avea două capete de cerere, a fost respinsă ca nefondată, fără a fi motivată soluţia referitoare la rectificarea cărţii funciare. Fiind respinsă în totalitate, fără o separare a soluţiilor pe cele două capete de cerere, o cerere de completare a dispozitivului nu ar fi fost admisibilă, singurul demers legal fiind cel al unei căi de atac.

Dispoziţiile referitoare la completarea hotărârii vizează situaţia în care există mai multe capete de cerere care presupun soluţii diferite; or, în speţa dedusă judecăţii, cât timp instanţa a respins, în totalitate, acţiunea, nu exista interes juridic în completarea acţiunii, ci în trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării.

De asemenea, respingând motivul de apel ca fiind inadmisibil, nu 1-a analizat pe fond, nu a verificat dacă, sub acest aspect, hotărârea ce fusese supusă controlului judiciar era legală sau nu.

Instanţa de fond nu a analizat capătul de cerere referitor la rectificarea de carte funciară; în concluzie, nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere, cu încălcarea art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevede, printre altele, că orice hotărâre trebuie să cuprindă, în dispozitiv, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii. Instanţa de apel a înlăturat acest motiv, în considerarea unui fine de neprimire care a condus la neanalizarea acestei nulităţi; procedând într-o asemenea manieră, hotărârea pronunţată este lovită de nulitate.

- În al doilea rând, instanţa de apel, analizând motivul referitor la faptul că acţiunea a fost respinsă pe considerente neinvocate de părţi şi nepuse în discuţia acestora, 1-a respins în baza altor argumente noi, nesupuse dezbaterii părţilor; acestea se referă la modul de caracterizare a unui titlu de proprietate, într-un proces de revendicare, argumentele fiind detaliate direct în motivarea hotărârii care face obiectul controlului judiciar.

- În al treilea rând, instanţa de apel, analizând aspectele de fond ale cauzei deduse judecăţii şi învederate în cererea de apel, a respins calea de atac, invocând situaţii care conduc la respingerea, ca inadmisibil, a demersului judiciar.

În opinia instanţei, aceste situaţii, nediscutate în contradictoriu cu părţile, trebuia să fie anticipate de reclamanţi, deşi nicio dispoziţie legală nu le impunea o atare atitudine.

În speţă, acele aspecte pe care instanţa de apel susţine că reclamanţii ar fi trebuit să le previzioneze nu se încadrau nici în apărările făcute în întâmpinare şi nici nu fuseseră invocate de instanţa care soluţionase fondul cauzei.

Astfel, pentru prima dată, direct în motivarea hotărârii, se arată că reclamanţii aveau la îndemână o acţiune de stabilire a hotarelor dintre cele două unităţi administrativ-teritoriale, de competenţa instanţelor de contencios administrativ; niciodată, pe parcursul acestui proces, nu s-a adus în discuţie o astfel de împrejurare, instanţa de apel nedând posibilitatea apelanţilor să se apere. Aceştia ar fi arătat că a existat o delimitare administrativă între cele două unităţi administrativ-teritoriale, materializată în procesul-verbal nr. x/08 septembrie 2010, în care se arată concret care este linia de hotar agreată de părţi în zona în care ele se învecinează. Acest proces-verbal dovedeşte că reprezentanţii pârâţilor au semnat actul de delimitare potrivit căruia terenul aparţine U.A.T. Bucov în anul 2010, după adoptarea H.C.L. nr. 225/1999, act care nu a fost contestat. Mai mult, o acţiune în contencios administrativ pentru stabilirea liniei de hotar poate fi iniţiată doar de către Prefectul judeţului, singurul căruia legiuitorul i-a conferit o asemenea calitate. Pe de altă parte, nu se putea face o delimitare administrativă în dreptul Parcului, întrucât, în această zonă, cele două unităţi administrativ-teritoriale nu se învecinează, între ele fiind teritoriul U.A.T. Comuna Blejoi.

De asemenea, pentru prima dată în cadrul acestui proces, direct în motivarea hotărârii supuse controlului judiciar, instanţa de apel invocă un alt fine de neprimire, respectiv că nu s-a atacat, în instanţă, hotărârea de Guvern care cuprinde inventarierea bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale; nu s-a pus o astfel de împrejurare în discuţia părţilor pentru a se verifica şi punctul lor de vedere, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Acest fine de neprimire este şi surprinzător faţă de motivarea ulterioară a hotărârii, conform căreia inventarierea realizată de ambele părţi nu constituie titlu de proprietate, ci dă naştere unei prezumţii simple de proprietate, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Instanţa de apel invocă şi împrejurarea că acţiunea în revendicare este atipică, fără a detalia ce înţelege prin această formulare şi fără a solicita vreun punct de vedere din partea părţilor în acest sens.

Totodată, ambele instanţe susţin ideea unui autor comun şi prioritatea transcrierii, deşi aceste apărări nu fuseseră invocate de pârâţi şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor.

Aceste neregularităţi de ordin procedural sunt sancţionate cu nulitatea hotărârii, potrivit art. 174 C. proc. civ., atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

4.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia atacată nu cuprinde o motivare corespunzătoare; instanţa nu a motivat anumite argumente esenţiale sau a motivat contradictoriu alte situaţii definitorii pentru cauza dedusă judecăţii.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamental soluţia pronunţată.

- Instanţa de apel nu motivează anumite situaţii de care se prevalează în argumentele expuse, deşi sunt esenţiale aflării adevărului în cauză.

Astfel, nu a motivat, în niciun mod, soluţia de respingere referitoare la rectificarea cărţii funciare.

De asemenea, a opus reclamanţilor transcrierea prioritară ca un fine de neprimire, dar nu a avut în vedere că această situaţie forma obiect al unei discuţii separate şi era conflictuală din punct de vedere judiciar.

În cauză, nu s-a motivat de ce o situaţie conflictuală, asupra cărei instanţele nu s-au pronunţat, este totuşi opusă reclamanţilor ca fiind motivul principal de respingere a pretenţiilor.

Se mai arată, în hotărâre, că acţiunea în revendicare cu care instanţa a fost învestită este atipică, fără să se detalieze acest aspect.

De altfel, instanţa nu a solicitat vreun punct de vedere în acest sens, în temeiul rolului său activ, dacă aprecia că necesită reguli diferite, aplicate prin analogie.

Totodată, Curtea analizează problema autorului comun, dar nu menţionează ce înţelege prin autor comun şi care ar fi acesta.

În plus, face referire la contractul de asociere nr. x/15 iunie 2001 pe care nu-l analizează, ci îl înlătură fără vreo motivare, deşi este un act esenţial, prin care chiar autoritatea pârâtă - parte în acel act -recunoaşte că reclamanţii deţin proprietatea asupra imobilului în litigiu.

- Hotărârea supusă controlului judiciar cuprinde şi motive contradictorii.

Astfel, instanţa de apel susţine că, la nivelul anului 1918, nu exista noţiunea de unitate administrativ-teritorială, ca titular al dreptului de proprietate publică, însă, în paragraful următor, recunoaşte că unităţile administrativ-teritoriale există încă din anul 1864, fiind învestite cu personalitate juridică, având, deci, drepturi şi obligaţii.

De asemenea, menţionează că reclamanţii nu au contestat H.G. nr. 1359/2001, care reprezintă izvorul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deşi anterior, aceeaşi instanţă arăta că inventarierea finalizată prin H.G. nr. 1359/2001 nu are efect constitutiv de drepturi.

Respingând apelul, Curtea a considerat că argumentul esenţial al soluţiei este prioritatea transcrierii, în condiţiile în care titlurile erau egale ca forţă probantă.

Cu toate acestea, ulterior, a procedat la o examinare comparată a celor două titluri, dând prioritate, în mod greşit, celui ce aparţine pârâtei.

Ca atare, motivarea instanţei este lipsită de consecvenţă şi contradictorie, deoarece, fie titlurile sunt egale şi se dă prioritate înscrierii dreptului de proprietate în evidenţele de publicitate imobiliară, fie nu sunt egale din punct de vedere juridic şi atunci se analizează care este mai bine caracterizat.

În concluzie, instanţa de apel nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt din litigiu, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate, devenind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce determină admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, la instanţa de apel, pentru lămurirea tuturor aspectelor cauzei deduse judecăţii.

4.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel a interpretat şi aplicat, eronat, dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 563 şi următoarele, art. 856, art. 907 şi următoarele din C. civ., precum şi Legea nr. 213/1998.

- Cu privire la Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Bucov:

Parcul Bucov a făcut parte din moşia Anei Ionescu Quintus, devenită prin căsătoria cu scriitorul Constantin Stere, Anica Stere şi se afla în intravilanul şi extravilanul Comunei Bucov.

Prin decretul de expropriere nr. 3697/1918, acesteia i s-a expropriat o parte din moşie, respectiv suprafaţa de 162 ha şi 2157 m.p., iar, prin Legea agrară, suprafaţa de 116 ha şi 6000 m.p., cu care este împroprietărită o parte din locuitorii din Bucov. În fişa de expropriere, depusă la dosar, se menţionează, expres, că moşia familiei Stere, supusă exproprierii, este situată în comuna Bucov, judeţul Prahova.

Partea de moşie, de 101 ha, expropriată în baza Legii agrare, a rămas în proprietatea autorităţii administrative locale, adică a Comunei Bucov, având destinaţia de parc de agrement.

După apariţia Legii nr. 59/1974, Comuna Bucov şi-a inventariat proprietăţile şi le-a înregistrat în Registrul Cadastrului General întocmit de către Oficiul de Cadastru şi Amenajarea Teritoriului.

În copia de pe Cadastrul General înaintat la Primăria Bucov, la pag. 57, tarlaua x, în parcelele cuprinse între 2083 şi 2147 se găseşte amplasamentul parcului cu suprafaţa de 101 ha. Tot în Cadastrul General se specifica faptul că acesta se găseşte în administrarea Consiliului Judeţean Prahova.

La reactualizarea Cadastrului General, în anul 1987, situaţia era neschimbată, proprietar figurând tot Comuna Bucov.

Cu privire la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti:

Prin decizia nr. 208/28 aprilie 1989 a Consiliului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Prahova a fost înfiinţat Centrul de agrement şi prestări servicii Bucov, entitate fără personalitate juridică.

Ulterior, prin decizia nr. 35/11 martie 1994 a aceluiaşi Consiliu, Parcul Bucov - Centrul de agrement şi prestări servicii Bucov - a fost transmis în administrarea Regiei de Salubritate Urbană Ploieşti, unitate subordonată Primăriei Ploieşti.

După dobândirea dreptului de administrare a parcului, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti a adoptat două hotărâri, respectiv, H.C.L. nr. 57/1996, prin care s-a aprobat administrarea, în comun, a Parcului Bucov de către Primăria Ploieşti împreună cu Regia Autonomă Apă, Canal, Fond Locativ, şi H.C.L. nr. 51/1997, prin care s-a aprobat administrarea Parcului Bucov de către Administraţia Domeniului Public Ploieşti.

Esenţială, în concretizarea situaţiei juridice a imobilului, este adresa nr. x/2018 a Direcţiei Gestiune Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Ploieşti către Direcţia Administraţie Publică, Juridic, Contencios, Achiziţii Publice, Contracte din cadrul aceleiaşi entităţi, depusă de intimaţi ca urmare a faptului că instanţa de fond a pus în vedere părţilor să facă dovada modalităţii de intrare în posesia terenului şi în care se arată:

- Prin decizia nr. 208/28 aprilie 1989 a Consiliului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Prahova a fost înfiinţat Centrul de agrement şi prestări servicii din zona Bucov - Teleajen, entitate fără personalitate juridică. Astfel, complexul se afla pe raza teritorială a comunei Bucov.

Complexul va ocupa o suprafaţă de 101 ha care nu necesită scoaterea din circuitul agricol.

În anul 1991, ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a înfiinţat Regia Autonomă de Gospodărire Comunală Ploieşti, care a preluat activul şi pasivul Centrului de agrement.

Însă, aceste menţiuni nu au corespondent legal. Pe de o parte, prin efectul Legii nr. 15/1990, nu se putea prelua un teren agricol, întrucât scopul Regiei nu era acela de a desfăşura activităţi agricole şi nici nu există vreo dovadă că ar fi fost scos din circuitul agricol.

Pe de altă parte, dacă terenul intra în patrimoniul Regiei, aceasta era obligată să parcurgă procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, care se finaliza cu emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.

Orice alt act ulterior de proprietate, emis după o altă procedură, este nelegal.

Consiliul Local al Municipiului Ploieşti a adoptat hotărârea de consiliu local în care a inclus imobilul în lista domeniului public al U.A.T. Municipiul Ploieşti, titlul pârâţilor fiind consecinţa unei nelegalităţi.

Astfel, terenul în litigiu a apărut, în evidenţele Comunei Bucov, ca făcând parte din această unitate administrativ-teritorială înainte de anul 1918, iar, în evidenţele Municipiului Ploieşti, din anul 1989.

Recurenţii mai susţin că au contestat identitatea imobilului în litigiu cu cea pentru care ambele entităţi administrative au emis hotărâri de consiliu local, ceea ce a determinat efectuarea expertizei topometrice cu un asemenea obiectiv.

Emiterea unei hotărâri de consiliu local în ceea ce-i priveşte pe pârâţi a reprezentat, în opinia reclamanţilor, expresia relei-credinţe a părţilor adverse, deoarece, în acest scop, a fost schimbată denumirea locaţiei în Parcul Memorial Constantin Stere.

Numai din cauza unei astfel de confuzii a fost posibilă emiterea unei hotărâri de Guvern care să cuprindă acelaşi imobil în două localităţi diferite, în considerarea a două acte administrative locale diferite.

Ca atare, nu se poate pune semnul egalităţii între o parte care dovedeşte regimul juridic al terenului pe un parcurs ce depăşeşte 100 ani şi o parte care susţine elemente conjuncturale, contradictorii şi lipsite de suport probator.

În concluzie, cele două entităţi nu au un autor comun.

- Un alt argument al instanţei de apel a fost acela că ambele părţi au parcurs procedura de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi au acelaşi mod de dobândire a proprietăţii.

Însă, după apariţia Legii nr. 213/1998, toate unităţile administrativ-teritoriale au fost obligate să realizeze un inventar al bunurilor din patrimoniul lor public.

În acest sens, la nivelul U.A.T. Bucov, s-a constituit o comisie de inventariere, cu participarea unor reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Prahova, care a realizat un inventar al bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.

Consiliul Local al Comunei Bucov a adoptat hotărârea nr. 17/26 august 1999 prin care şi-a însuşit lista bunurilor din patrimoniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi în care era inclus Parcul Bucov cu suprafaţa de 101 ha.

În baza listei de inventariere depuse la Guvernul României a fost emisă H.G. nr. 1359/2001 prin care s-a stabilit domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale ale judeţului Prahova, inclusiv domeniul public al Comunei Bucov, în Anexa 33, la pct. 80, fiind menţionat Complexul de agrement A., în suprafaţă de 101 ha.

Tot în considerarea Legii nr. 213/1998, Municipiul Ploieşti a procedat la inventarierea bunurilor din patrimoniul său public, lista fiind aprobată prin H.C.L. nr. 225/1999.

Bunurile proprietate publică a U.A.T. Ploieşti au fost cuprinse în H.G. nr. 1359/2001 - Anexa F. La poziţia 9 este menţionat Parcul Constantin Stere.

U.A.T. Bucov a dobândit terenul, prin expropriere, de la familia Stere a cărei moşie era situată pe raza comunei Bucov, în timp ce U.A.T. Ploieşti nu arată de unde a dobândit terenul, invocând un schimb cu I.A.S. Valea Călugărească, care nu a avut însă loc.

Nu se poate reţine, astfel, că cele două entităţi au acelaşi mod de dobândire a proprietăţii asupra terenului în litigiu. Sunt modalităţi diferite, cu cerinţe şi efecte diferite.

Pe tot parcursul procesului, U.A.T. Ploieşti a avut susţineri contradictorii şi confuze şi nu a invocat nicio situaţie care să conducă la concluzia că terenul ar fi fost preluat de la stat, într-una dintre modalităţile prevăzute de lege.

- Instanţa de apel a considerat că reclamanţii aveau la îndemână o acţiune de stabilire administrativă a hotarelor dintre cele două unităţi administrativ-teritoriale sau o acţiune de competenţa instanţelor de contencios administrativ.

Pe parcursul acestui proces nu s-a adus însă în discuţie o astfel de împrejurare, instanţa de apel nedând posibilitatea apelanţilor să formuleze apărări sub acest aspect.

Aşa cum au arătat, s-a realizat o delimitare administrativă în anul 2010, după ce ambele entităţi au realizat inventarul bunurilor din domeniul public. În acest sens, s-a încheiat procesul-verbal nr. x/08 septembrie 2010, în care se menţionează care este linia de hotar agreată de părţi în zona în care ele se învecinează, iar, din analiza acestui act, se observă că terenul în litigiu se găseşte între limitele unităţii administrativ-teritoriale Comuna Bucov.

Pârâţii nu au contestat niciodată acest act şi situaţia juridică pe care o consacră.

Pe de altă parte, un demers administrativ sau în contencios administrativ pentru stabilirea liniei de hotar poate fi iniţiat doar de către Prefectul Judeţului, acesta fiind singurul căruia legiuitorul i-a conferit o astfel de calitate, conform Legii nr. 133/2012, ale cărei dispoziţii instanţa de apel le-a omis.

- Curtea de Apel a reţinut că U.A.T. Municipiul Ploieşti şi-a intabulat dreptul de proprietate, astfel că titlul său de proprietate este preferabil, soluţie care încalcă dispoziţiile art. 565 din C. civ.

Cele două părţi ale litigiului nu au un autor comun, pentru a avea importanţă realizarea formalităţilor de publicitate imobiliară. Însă, şi dacă s-ar admite un astfel de raţionament, instanţa a tratat, cu superficialitate, evoluţia actelor în timp.

Cum s-a arătat deja, după apariţia Legii nr. 59/1974, Comuna Bucov şi-a inventariat proprietăţile şi le-a înregistrat în Registrul Cadastrului General, care se întocmea de către Oficiul de Cadastru şi Amenajarea Teritoriului.

În copia de pe Cadastrul General înaintat la Primăria Bucov, la pag. 57, tarlaua x, în parcelele cuprinse între 2083 şi 2147 se găseşte amplasamentul Parcului cu suprafaţă de 101 ha. Tot în Cadastrul General se specifica faptul că acesta se găseşte în administrarea Consiliului Judeţean Prahova.

Şi la reactualizarea Cadastrului General în anul 1987, situaţia era neschimbată, proprietar figurând tot Comuna Bucov.

Astfel, în evidenţele de publicitate imobiliară anterioare anului 1989, U.A.T. Bucov figura ca proprietar asupra terenului în litigiu, iar Consiliul Judeţean Prahova ca având un drept de administrare.

Instanţa de apel a înlăturat, fără vreun temei legal, formalităţile de publicitate imobiliară anterioare anului 1989, care confirmă dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea reclamanţilor, nemotivând această soluţie.

Registrele de publicitate imobiliară anterioare anului 1989 echivalează, ca efect, cu cartea funciară. O nouă înscriere a dreptului de proprietate nu era necesară, nu prezenta interes.

În sistemul nou de evidenţă cadastrală, U.A.T. Ploieşti a reuşit să-şi intabuleze dreptul de proprietate în baza unui act administrativ adoptat de reprezentanţii săi legali, profitând de faptul că nu se fac verificări la registrele vechi de publicitate imobiliară.

Însă, instanţa trebuia să verifice care parte a realizat, cu prioritate, formalităţile de publicitate imobiliară şi să ţină seama de specificul zonei, şi anume că, până în anul 1996, au existat registre de inscripţiuni şi transcripţiuni, iar deschiderea cărţilor funciare s-a făcut treptat, sistemul nou nefiind finalizat nici până în prezent.

U.A.T. Bucov a îndeplinit aceste formalităţi în anul 1974, în modalitatea specifică legislaţiei atunci în vigoare, iar U.A.T. Ploieşti în anul 2004.

Instanţa de apel a reţinut împrejurarea că reclamanţii nu au atacat înscrierea pârâţilor în cartea funciară, omiţând că aceştia nu au avut posibilitatea reală să cunoască faptul că, deşi, în registrul de cadastru, figurau ca fiind proprietari asupra Parcului Bucov, şi U.A.T. Ploieşti s-a intabulat cu privire la acelaşi teren, dar sub o altă denumire, aceea de Parcul Constantin Stere, şi cu o altă suprafaţă.

Mai mult, a ignorat realitatea, dând eficienţă unui principiu de drept care se găseşte reglementat în noul C. civ., deşi titlurile de proprietate şi intabularea sunt acte emise în baza legislaţiei anterioare.

De asemenea, a respins acţiunea, dând prioritate înscrierii în cartea funciară şi ignorând faptul că, în actuala reglementare, regula referitoare la prioritatea înscrierii încă nu produce efecte, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011.

În plus, pârâţii nu se pot prevala de prioritatea transcrierii, cu atât mai mult cu cât terenul nu avea aceeaşi denumire şi nici aceeaşi suprafaţă cu cel transcris de reclamanţi.

O dovadă în acest sens este aceea că suprafaţa a fost stabilită cu ocazia expertizei care s-a realizat în faţa instanţei de fond, expertul arătând, concret, şi suprapunerea de terenuri, deşi pârâţii au negat o astfel de împrejurare.

- Un alt aspect care nu a fost analizat de către instanţa de apel, dar care este esenţial pentru aflarea adevărului în cauză, vizează cel în legătură cu contractul nr. x/15 iunie 2001, încheiat între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Consiliul Local al Comunei Bucov, prin care s-a convenit o asociere între cele trei autorităţi, în scopul realizării proiectului "Reabilitarea Parcului Bucov - Constantin Stere" din comuna Bucov.

Prin această asociere, părţile au stabilit o serie de obligaţii, în funcţie de calitatea pe care o aveau. Astfel, Consiliul Judeţean Prahova şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, în calitate de administratori, s-au obligat să aloce sume de bani pentru lucrările ce se vor realiza şi să participe la recepţia finală.

Consiliul Local al Comunei Bucov, în calitate de proprietar, s-a obligat "să aloce 10% din valoarea lucrărilor ce se vor realiza şi să rezolve situaţia juridică a terenurilor din zona parcului în cursul anului 2001 şi să asigure amplasamentul liber de orice sarcini" (art. 8).

Astfel, prin acest parteneriat, cele trei entităţi administrative au recunoscut împrejurarea că terenul Parcului aparţine Comunei Bucov, dar că, de administrarea acestuia, se ocupă Municipiul Ploieşti.

De altfel, pentru investiţiile efectuate de către Municipiul Ploieşti în Parcul Bucov, Comuna Bucov este cea care a emis certificate de urbanism şi autorizaţii de construire, situaţii care au fost excluse de către instanţele anterioare.

În concluzie, instanţa de apel, la compararea titlurilor, trebuia să se dea eficienţă celui deţinut de reclamanţi, întrucât deţin terenul de peste 100 ani, imobilul face parte din teritoriul Comunei Bucov, reclamanţii au exercitat toate atributele care ţin de dreptul de proprietate, mai puţin folosinţa, în timp ce U.A.T. Ploieşti este un detentor precar, căruia, printr-un act abuziv al puterii comuniste, i s-a atribuit o suprafaţă de teren din teritoriul altei unităţi administrativ-teritoriale, pe care şi l-a însuşit cu încălcarea legii.

Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel; în subsidiar, rejudecarea cauzei în condiţiile expuse mai sus.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, prin reprezentant legal, au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea căii de atac.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 03 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov şi Consiliul Local al Comunei Bucov împotriva deciziei civile nr. 2623 din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 23 martie 2023, ora 9:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

4.1. Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

- Într-adevăr, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată, privind rectificarea C.F. nr. x şi nr. 556 Bucov, în sensul că terenul în suprafaţă de 101 ha aparţine Comunei Bucov, iar nu Municipiului Ploieşti, raportat la care apelanţii reclamanţi au susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat, Curtea a considerat că acest motiv de apel nu poate fi primit, în contextul în care părţile menţionate aveau la îndemână, sub acest aspect, nu exercitarea căii de atac, ci procedura completării hotărârii reglementată de dispoziţiile art. 444 şi art. 445 C. proc. civ..

Acest raţionament a fost expus, direct, în considerentele deciziei recurate, fără a fi supus dezbaterii părţilor şi fără să fi fost formulate apărări în acest sens de către intimaţii pârâţi, deşi principiile contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), oralităţii (art. 15 C. proc. civ.), precum şi respectarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) impun discutarea contradictorie a tuturor aspectelor de fapt şi de drept, procesuale şi de fond, care conduc la soluţionarea cauzei. Astfel cum susţin recurenţii, acest comportament procesual al instanţei de judecată determină o vătămare în înţelesul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., dar, contrar opiniei părţilor menţionate, sancţiunea aplicabilă nu este nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, deoarece vătămarea a fost înlăturată tocmai prin reiterarea, în recurs, a chestiunii legate de mijlocul procedural pus la dispoziţia reclamanţilor pentru a obţine o soluţie şi pe cererea de rectificare, cu privire la care prima instanţă nu s-a pronunţat.

Ca atare, apărările pe care recurenţii nu le-au putut face în faţa instanţei de apel, deoarece aceasta nu a pus în discuţie inadmisibilitatea motivului respectiv al căii de atac, raportat la remediul prevăzut de art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., le-au făcut prin motivele de recurs, care au format obiectul dezbaterilor, vătămarea fiind, astfel, înlăturată conform tezei finale a art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Faţă de aceste considerente, nu se poate reţine că au fost nerespectate dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, de vreme ce dreptul procesual naţional prevede o soluţie rezonabilă şi accesibilă pentru înlăturarea vătămării.

Cât priveşte încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., critica este, de asemenea, nefondată, deoarece textul de lege se referă la calificarea juridică corectă a raportului juridic dedus judecăţii, cu obligaţia instanţei de supune dezbaterii această problemă. Or, în speţă, instanţa de apel nu a procedat la o altă calificare juridică, ci nu a primit motivul de apel respectiv determinat de existenţa unui alt remediu procesual obligatoriu (formularea cererii de completare a sentinţei), ceea ce are la bază un raţionament diferit de cel pe care îl implică o altă calificare juridică.

Sunt neîntemeiate şi susţinerile referitoare la raţionamentul greşit al instanţei de apel sub aspectul înlăturării motivului căii de atac în discuţie raportat la soluţia din dispozitivul sentinţei, conform căreia cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate, ceea ce nu permitea decât exercitarea apelului, iar nu formularea unei cereri de completare a hotărârii primei instanţe în condiţiile art. 444-445 C. proc. civ.. Contrar opiniei recurenţilor, cererea de completare nu presupune, pentru admisibilitate, capete de cerere care implică soluţii diferite, ci, potrivit art. 444 C. proc. civ., nepronunţarea de către instanţă asupra uneia dintre cererile cu care a fost învestită, indiferent de soluţia preconizată şi dacă aceasta coincide sau nu cu soluţia dată altui capăt de cerere din acţiune. Or, hotărârea trebuie privită ca un tot unitar, considerentele fiind cele care sprijină dispozitivul, astfel încât argumentele instanţei nu pot fi ignorate în aprecierea soluţiei finale din dispozitiv, pentru a stabili dacă aceasta se referă sau nu la toate capetele de cerere care formează demersul judiciar al reclamantului. Din parcurgerea considerentelor expuse în sentinţa atacată reiese, fără dubiu, că raţionamentul primei instanţe nu cuprinde nicio referire la cererea de rectificare, astfel încât soluţia din dispozitiv, chiar dacă menţionează, fără distincţie, "respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată", în realitate nu implică pronunţarea şi asupra celui de-al doilea capăt de cerere. Ca atare, singurul remediu procedural pentru corectarea acestei omisiuni era, astfel cum a considerat şi instanţa de apel, formularea unei cereri de completare a sentinţei în condiţiile art. 444-445 C. proc. civ.

De asemenea, contrar alegaţiilor recurenţilor, deşi instanţa de apel a reţinut necesitatea formulării unei cereri de completare ca singur remediu pentru soluţionarea cererii de rectificare, a menţionat că va analiza criticile referitoare la cartea funciară cu ocazia examinării temeiniciei sentinţei (pag. 24, parag. 9 din decizie), sens în care a arătat, în esenţă, pornind de la dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii din 2004, dar şi potrivit art. 907 din noul C. civ., temei juridic invocat de reclamanţi, că acţiunea în rectificare are un caracter accesoriu acţiunii de fond, nu poate fi, deci, considerată ca motiv de sine stătător pentru obţinerea desfiinţării înscrierii, ci este condiţionată de admiterea acţiunii principale, în speţă, a revendicării (pag. 30, parag. 2-5 din decizie). În consecinţă, nu se poate constata încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, printre altele, la lit. c), că) dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor cu care a fost învestită, în contextul în care Curtea a fost învestită nu cu o cerere de chemare în judecată de primă instanţă, ci cu un apel declarat împotriva hotărârii Tribunalului, soluţia din dispozitiv, de respingere, vizează apelul în ansamblul său, iar motivul referitor la cererea în rectificare a fost examinat conform celor deja expuse.

- Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la argumentele noi avute în vedere de instanţa de apel în analiza motivului legat de depăşirea limitelor de învestire a primei instanţe raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză (motivul doi de apel). Întocmai ca şi în faţa instanţei de prim control judiciar, recurenţii invocă o pretinsă depăşire a limitelor de judecată, fundamentată pe argumente noi, care nu au fost puse în discuţia părţilor, fără să explice, în mod concret, modalitatea de abordare a procesului într-o astfel de manieră, imputabilă Curţii, şi fără să se raporteze la considerentele avute în vedere de această instanţă în examinarea motivului respectiv de apel. Or, în ceea ce priveşte alegaţiile privind o eventuală extra petita, instanţa de apel a reţinut că au fost respectate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii părţilor, raportat la dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prima instanţă analizând acţiunea în revendicare a "Complexului de agrement A." prin prisma temeiului juridic şi a obiectului invocate de reclamanţi, respectiv art. 563 şi următoarele, art. 856 şi art. 907 C. civ., procedând la compararea titlurilor părţilor potrivit regulilor în materie pentru ipoteza autorului comun, reţinută ca fiind incidentă în speţă. A mai constatat instanţa de apel că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Municipiului Ploieşti, evocată de pârâţi în susţinerea preferabilităţii titlului lor era cunoscută de reclamanţi, de vreme ce au contestat temeiul înscrierii, şi, în plus, în cazul în care s-ar fi supus dezbaterii de către Tribunal tot raţionamentul ce urma a fi avut în vedere în soluţionarea litigiului, s-ar fi ajuns la o antepronunţare asupra pricinii. Toate aceste considerente ale instanţei de apel nu reprezintă argumente noi în rezolvarea motivului respectiv de apel, care să fi necesitat dezbaterea expresă şi contradictorie a părţilor, ci reprezintă răspunsul, în plan juridic, asupra criticilor formulate, recurenţii reiterând, practic, în recurs aceeaşi problemă a depăşirii limitelor de învestire, într-o manieră însă nefundamentată şi nesusţinută raportat la considerentele deciziei.

Cât priveşte pretinsul argument nou referitor la modul de caracterizare a unui titlu de proprietate, specific soluţionării unei acţiuni în revendicare, acesta nu are un asemenea caracter, ci este intrinsec verificărilor ce trebuie efectuate în cazul unui asemenea tip de acţiune, neputându-se reţine că părţile ar putea fi surprinse de modalitatea de judecată a instanţei de apel.

- Contrar opiniei recurenţilor, nici celelalte aspecte avute în vedere de Curte nu era necesar a fi supuse dezbaterii părţilor şi nu conduceau la respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă. Astfel, argumentul vizând acţiunea în stabilirea limitelor de hotar dintre cele două unităţi administrative nu a fost luat în considerare de către instanţa de apel pentru o eventuală inadmisibilitate a demersului judiciar al reclamanţilor, soluţie care nici nu a fost pronunţată în cauză, ci ca răspuns la un element evocat în apel de către părţile menţionate, care, printre altele, au susţinut că terenul în litigiu este situat pe raza teritorială a Comunei Bucov şi, ca atare, nu se justifică deţinerea bunului în proprietatea unei alte unităţi administrativ-teritoriale, în speţă a Municipiului Ploieşti.

În continuare, alegaţiile recurenţilor referitoare la delimitarea administrativă dintre cele două unităţi, prin procesul-verbal nr. x/08 septembrie 2010, act necontestat, conform căruia Parcul ar aparţine Comunei Bucov, nu pot fi primite, pe de-o parte, întrucât pun în discuţie un mijloc de probă care ar duce la o altă evaluare a situaţiei de fapt, aspectele de netemeinicie ale deciziei neputând forma obiect al recursului faţă de configurarea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care permite numai invocarea unor critici de nelegalitate.

Pe de altă parte, o asemenea susţinere nici nu prezintă relevanţă, întrucât, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa fondului, nu există nicio dispoziţie legală care să interzică unei unităţi administrativ-teritoriale să dobândească dreptul de proprietate al unui imobil aflat administrativ pe teritoriul unei alte unităţi, indiferent că este vorba despre un bun proprietate publică sau privată şi de persoana de la care l-a dobândit. În acelaşi sens, referirea primei instanţe la dispoziţiile art. 294 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care reglementează modul de trecere a unui bun proprietate publică a unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea publică a unei alte unităţi administrativ-teritoriale din raza teritorială a aceluiaşi judeţ, este elocventă sub aspectul în discuţie, întrucât este evident că poate interveni, în anumite condiţii, trecerea dintr-un patrimoniu în altul, fără ca terenul să-şi modifice poziţia teritorială, ceea ce, în mod evident, nu este posibil, sau, prealabil, să fi intervenit o altă delimitare a hotarelor dintre cele două unităţi.

Pentru aceleaşi considerente, nu interesează nici cine este titularul unei acţiuni în stabilirea liniei de hotar, nu numai pentru că o astfel de procedură nu era necesară, dar şi determinat de faptul că este puţin probabil ca autorităţile statului să nu deţină mijloacele de comunicare între ele pentru promovarea unui asemenea demers, dacă era cazul. În egală măsură, imposibilitatea efectuării unei delimitări între cele două unităţi administrativ-teritoriale în dreptul Parcului, determinat de existenţa în această zonă a U.A.T.

Blejoi, reprezintă un aspect de fapt, care nu poate fi cenzurat în recurs pentru considerentele deja arătate.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la relevanţa pe care a acordat-o Curtea de Apel chestiunii legate de neatacarea hotărârii de Guvern care constituie titlu de proprietate pentru ambele părţi, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare. În primul rând, acest aspect nu a fost considerat de către instanţă un fine de neprimire, pentru că, într-un asemenea caz, acţiunea în revendicare ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, soluţie care nu a fost pronunţată în prezentul litigiu. Pe de altă parte, modalitatea de verificare a titlurilor părţilor în funcţie de diferitele ipoteze pe care le presupune acţiunea în revendicare, în speţă, cea a autorului comun, face parte chiar din raţionamentul instanţei privind regulile aplicabile în materie şi nu trebuia supus dezbaterii părţilor, care era necesar să prefigureze că soluţionarea acţiunii se va realiza conform regimului juridic specific revendicării. Deci, nu se poate reţine că, în cauză, Curtea ar fi nerespectat cele două reguli procedurale (dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii), în mod corect modalitatea de judecată a acţiunii în revendicare fiind arătată, direct, în considerentele deciziei atacate. De altfel, procedura propusă de recurenţi, sub acest aspect, ar fi constituit şi o antepronunţare a instanţei asupra soluţiei ce urma a fi dată, ceea ce, raportat la principiul imparţialităţii, este interzisă de dispoziţiile legale în materie (art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.).

În ce priveşte raţionamentul pretins contradictoriu al instanţei care, pe de-o parte, ar fi stabilit că hotărârea de Guvern care cuprinde inventarierea bunurilor în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale trebuia atacată, pentru a putea conduce la o soluţie favorabilă reclamanţilor, iar, pe de altă parte, a reţinut că inventarierea nu creează decât o prezumţie simplă de proprietate, iar nu un titlu cu privire la acest drept, critica este, de asemenea, nefondată. Alegaţiile recurenţilor, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 (iar nu pct. -ului 5) - teza motivelor contradictorii, nu sunt susţinute de argumentele Curţii de Apel. Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că, prin H.G. nr. 1359/2001, care trebuia atacată, s-ar fi realizat inventarierea bunurilor din domeniul public al părţilor aflate în conflict, ci că inventarierea reprezintă o etapă prealabilă, realizată de o comisie de specialitate, în condiţiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, că însuşirea inventarelor s-a efectuat prin hotărârile celor două Consilii locale, Bucov şi Ploieşti, centralizate la nivelul Guvernului în vederea emiterii unei hotărâri care să ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes local, aceasta din urmă constituind titlul de proprietate al celor două părţi. Prin urmare, nu se poate reţine nicio contradicţie între aceste argumente şi considerentul referitor la inexistenţa caracterului constitutiv de drepturi al inventarierii, întrucât instanţa nu a atribuit acestui procedeu prealabil efectul în discuţie, ci a apreciat că hotărârea de Guvern emisă în favoarea ambelor părţi şi neatacată reprezintă titlul de proprietate al acestora.

În ce priveşte absenţa explicaţiilor instanţei asupra folosirii termenului de "atipic" raportat la acţiunea în revendicare formulată, trebuie arătat că o motivare corespunzătoare cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu implică clarificarea fiecărei noţiuni folosite, cu atât mai mult cu cât nu are o semnificaţie juridică în sine, ci este un termen din limbajul comun, accesibil recurenţilor. În plus, Curtea a menţionat ce înseamnă, în accepţiunea instanţei, că acţiunea în revendicare de faţă este atipică, arătând, în acest sens, că imobilul în litigiu este în disputa a două unităţi administrativ-teritoriale, regula fiind că titularul dreptului de proprietate publică acţionează în judecată un pârât persoană fizică. În alţi termeni, "tipicitatea" în speţa de faţă a fost raportată de instanţă la subiecţii procesului, care sunt diferiţi faţă de un litigiu comun în revendicare. Mai departe, Curtea a avut în vedere şi diferenţa de regim juridic şi de efecte într-un asemenea caz în raport cu litigiul clasic, arătând că, dacă titularul dreptului de proprietate publică face dovada calităţii de bun proprietate publică, în contradictoriu cu persoana fizică, imobilul se întoarce, în mod automat, în posesia sa, faţă de caracterul unor asemenea bunuri, de a fi inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, fără a fi necesar a se aplica regulile obişnuite ale acţiunii în revendicare, în funcţie de ipoteza litigiului, acelaşi autor sau autori diferiţi. În prezentul proces, părţile disputându-şi acelaşi bun proprietate publică, se aplică, prin similitudine, regulile din dreptul privat pentru ipoteza aceluiaşi autor, considerată de instanţe ca fiind incidentă în cauză, imobilul neintrând direct în posesia reclamantului, de vreme ce ambele părţi invocă acelaşi drept de proprietate publică. Pentru aceste argumente, arătate, în mod expres, în considerentele deciziei, Curtea a considerat că acţiunea în revendicare de faţă este diferită de ipoteza în care titularul dreptului de proprietate publică ar fi exercitat-o împotriva unui pârât care ataşează posesia sa unui drept de proprietate privată.

Nu în ultimul rând, pentru argumentele menţionate în precedent, vizând aspectele care trebuia sau nu supuse dezbaterii, nici chestiunile privind autorul comun şi prioritatea transcrierii nu era necesar a fi puse în discuţia părţilor, făcând parte din chiar raţionamentul instanţei care a condus la soluţionarea cauzei într-un anume mod şi care, astfel, trebuia exprimat doar în considerentele deciziei atacate.

În concluzie, sub niciun aspect subsumat primului punct din cererea de recurs nu sunt îndeplinite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

4.2. Nici criticile referitoare la carenţele de motivare şi argumentele contradictorii nu sunt fondate.

- Din explicaţiile instanţei de apel, astfel cum au fost conturate în considerentele deciziei recurate şi care au fost deja expuse în analizarea primului motiv de recurs (încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.), rezultă argumentele pentru care Curtea a considerat că acţiunea în rectificare trebuie respinsă. În esenţă, a reţinut că o astfel de cerere nu are un caracter de sine-stătător, ci accesoriu unei acţiuni de fond, cum este şi cea în revendicare, şi care ar fi condus la o soluţie favorabilă recurenţilor doar în ipoteza admiterii acţiunii principale. A mai arătat că nu se poate dispune, direct, admiterea cererii în rectificare, fără analiza prealabilă şi admiterea acţiunii în revendicare, evocând, în acest sens, dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la momentul înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor, în 2004, şi ale art. 907 din noul C. civ.. Ca atare, nu se poate considera absenţa motivării instanţei de apel sub acest aspect.

Recurenţii au mai susţinut că transcrierea prioritară a dreptului de proprietate, efectuată de pârâţi, apreciată ca fiind relevantă de Curte în respingerea acţiunii în revendicare, forma obiectul unei discuţii separate, reprezentând o situaţie conflictuală între părţi, asupra căreia instanţele nu s-au pronunţat. Contrar celor arătate de reclamanţi, instanţa de apel a menţionat argumentele pentru care a dat prevalenţă transcrierii dreptului de proprietate, şi anume în urma aplicării regulilor acţiunii în revendicare clasice, pentru ipoteza autorului comun. Sub acest ultim aspect, din întregul raţionament al instanţei de apel referitor la regimul proprietăţii în sistemul politic trecut, la inexistenţa, în aceeaşi perioadă, a autonomiei locale a unităţilor administrativ-teritoriale şi, consecutiv, nici a unui drept de proprietate publică în favoarea acestora, la expunerea evoluţiei, din perspectivă istorico-juridică, a acestui drept şi la indicarea titlului de proprietate prin care ambele părţi au dobândit imobilul, respectiv H.G. nr. 1359/2001, reiese, fără dubiu, că, în accepţiunea instanţei, autorul comun este Statul, al cărui reprezentant cu funcţie executivă este Guvernul, care a emis hotărârea enunţată, privind atestarea dreptului de proprietate publică în favoarea ambelor entităţi în conflict. Deci, nu se poate reţine absenţa expunerii motivelor nici din perspectiva autorului comun.

Problema atipicităţii acţiunii în revendicare a fost deja examinată şi explicată în cadrul primului motiv de recurs, astfel încât nu se impune reluarea argumentelor precizate, Curtea de Apel motivând sensul juridic al unei astfel de afirmaţii.

De asemenea, contrar opiniei recurenţilor, instanţa de apel a arătat motivat de ce a înlăturat contractul de asociere nr. x/15 iunie 2001, încheiat între Municipiul Ploieşti, prin Consiliul local, Consiliul Judeţean Prahova şi Consiliul Local al Comunei Bucov, din ansamblul probator care să justifice soluţionarea favorabilă a acţiunii în revendicare, pretinsă de reclamanţi. Astfel, Curtea a reţinut că scopul contractului constă în realizarea proiectului "Reabilitarea Parcului Bucov-Constantin Stere din comuna Bucov", că recunoaşterea cu privire la care reclamanţii pretind că ar fi intervenit prin actul juridic în discuţie, în legătură cu dreptul de proprietate publică al Comunei Bucov, asupra imobilului în litigiu, nu are relevanţă juridică, deoarece nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului respectiv conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, nefigurând în textul de lege menţionat. A mai arătat că actul a fost semnat în iunie 2001, anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 1359/2001, adoptată la 27 decembrie 2001 şi publicată în Monitorul Oficial la 18 februarie 2002, hotărâre care atestă domeniul public al Judeţului Prahova, precum şi al u.a.t.-urilor din raza teritorială a judeţului, astfel încât este evidentă intenţia reclamanţilor de a dobândi dreptul prin acest act normativ, ulterior contractului de asociere. Sub acest aspect, a concluzionat că, prin actul juridic enunţat, nu s-a lămurit situaţia juridică a terenului, contractul având cu totul alt obiectiv. Faţă de aceste argumente, nu se poate reţine că lipseşte motivarea instanţei de apel asupra unui mijloc de probă considerat important de către reclamanţi în soluţionarea cauzei, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) C. proc. civ.

- Nici alegaţiile referitoare la motivele contradictorii ale deciziei nu pot fi primite. Această ipoteză vizează fie situaţia în care considerentele contrazic dispozitivul, în sensul că raţionamentul instanţei ar conduce la o anumită soluţie, care nu se regăseşte şi în dispozitivul hotărârii, fie situaţia în care argumentele sunt diferite între ale, astfel încât nu se poate şti care este soluţia corectă, cea din dispozitiv, corespondentă considerentelor care o fundamentează, sau o alta, care ar fi trebuit pronunţată în raport de celelalte argumente.

O primă critică, în acest sens, se referă la împrejurarea că, pe de-o parte, Curtea a reţinut că, la nivelul anului 1918, nu exista noţiunea de unitate administrativ-teritorială, ca titulară a dreptului de proprietate publică, iar, pe de altă parte, a menţionat că, încă din perioada legilor lui Cuza (1864), astfel de entităţi existau, fiind învestite cu personalitate juridică şi având, deci, drepturi şi obligaţii proprii. Contrar celor susţinute de reclamanţi, argumentele instanţei nu se contrazic, întrucât, ceea ce a subliniat Curtea, prin cele arătate, este că, în perioada enunţată şi până la nivelul anului 1991, când au fost adoptate Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 şi Constituţia României, respectiv la nivelul anului 1998, când a fost adoptată Legea nr. 213/1998, administraţiei publice locale nu i s-a recunoscut un drept de proprietate publică asupra imobilelor din raza sa teritorială, Statul fiind singurul titular al acestui drept, indiferent de împrejurarea că aveau personalitate juridică şi atribuţii cu caracter patrimonial şi de putere publică pe plan local. În alţi termeni, orice alt drept recunoscut administraţiei publice locale nu se confundă cu dreptul de proprietate publică, cu privire la care instanţa a considerat că nu se regăsea în patrimoniul U.A.T. Bucov anterior perioadei post Revoluţie.

Problema contradictorialităţii considerentelor referitoare la necontestarea H.G. nr. 1359/2001 versus cele vizând efectele inventarierii, neconstitutive de drepturi, a fost deja examinată în cadrul primului motiv de recurs, astfel încât Înalta Curte consideră că nu trebuie reluată analiza aceloraşi chestiuni.

Nici sub aspectul priorităţii transcrierii dreptului de proprietate al pârâţilor raportat la titlurile părţilor, considerate ca fiind egale, decizia nu conţine un raţionament contradictoriu. Plecând de la premisa autorului comun şi a împrejurării că titlurile de proprietate sunt egale, fiind reprezentate de aceeaşi H.G. nr. 1359/2001, necontestată de niciuna dintre părţi, prin care, la anexe şi poziţii diferite, s-a atestat dreptul în discuţie în favoarea fiecăreia dintre ele, instanţa de apel, aplicând regulile clasice ale acţiunii în revendicare, pentru ipoteza dată, a acordat prevalenţă părţii care l-a transcris prima, ceea ce este specific pentru cazul autorului comun. În conţinutul deciziei nu s-a reţinut niciun moment că titlurile de proprietate nu au valoare egală (mai ales, că este vorba despre acelaşi titlu, H.G. nr. 1359/2001) şi, astfel, ar fi trebuit comparate drepturile autorilor părţilor în dispută, pentru a se pune problema unei pretinse contradicţii, în sensul amintit de recurenţi.

Prin urmare, sub niciunul dintre aspectele contestate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. (hotărârea cuprinde motive contradictorii), nu se poate reţine întrunirea condiţiilor acestui motiv de casare.

4.3. Chestiunile care vizează expunerea situaţiei de fapt, precum şi relevanţa unor probe (de exemplu, adresa nr. x/2018), prezentate în preambulul acestui motiv, nu pot fi cenzurate în recurs faţă de configuraţia acestei căi de atac, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu vor fi examinate de Înalta Curte.

- Pornind de la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţele anterioare, o primă critică de nelegalitate se referă la împrejurarea că titlul de proprietate al pârâţilor reprezintă consecinţa unei nelegalităţi, întrucât, printre altele, Complexul se afla pe teritoriul Comunei Bucov, nu necesita scoaterea din circuitul agricol, potrivit menţiunilor din adresa nr. x/2018 cu referire la decizia nr. 208/28 aprilie 1989; în anul 1991, ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990, s-a înfiinţat Regia Autonomă de Gospodărire Comunală Ploieşti, care a preluat activul şi pasivul Centrului de agrement, ceea ce nu se putea realiza, deoarece, în baza acestui act normativ, nu se puteau prelua terenuri agricole, scopul Regiei nu era subsumat desfăşurării activităţilor agricole şi nici nu exista vreo dovadă că terenul ar fi fost scos din circuitul agricol. Conchid recurenţii că Regia era obligată să parcurgă procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, care se finaliza cu emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv, orice alt act ulterior de proprietate, emis după o altă procedură, fiind nelegal.

Susţinerile nu pot fi primite. În primul rând, pentru considerentele expuse în precedent, situarea imobilului pe teritoriul Comunei Bucov nu constituie un impediment pentru ca titularul dreptului de proprietate publică asupra bunului să fie o altă unitate administrativ-teritorială, în speţă, Municipiul Ploieşti.

Pe de altă parte, invocarea Legii nr. 15/1990 şi afirmaţiile legate de Regia Autonomă de Gospodărire Comunală Ploieşti, care ar fi preluat, în mod nelegal, activul şi pasivul Centrului de agrement, nu prezintă relevanţă, întrucât, cum s-a exprimat deja, titlul de proprietate pentru ambele părţi în dispută este reprezentat de H.G. nr. 1359/2001 de atestare a dreptului de proprietate publică atât în favoarea recurenţilor, cât şi a pârâţilor, părţile litigante fiind cele două unităţi administrativ-teritoriale, iar nu Regia Autonomă menţionată. În alţi termeni, nepunându-se problema, în ceea ce priveşte persoana pârâţilor, că aceştia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza vreunui transfer al dreptului de la Regia Autonomă (ceea ce nici nu ar fi fost posibil faţă de caracterul de bun proprietate publică), nu interesează modalitatea în care aceasta a preluat activul şi pasivul Centrului de agrement şi nici dacă imobilul cădea sau nu sub incidenţa Legii nr. 15/1990, de vreme ce nu acest act normativ a stat la baza titlului de proprietate al Municipiului Ploieşti. Mai mult, nu se invocă vreun drept de proprietate din partea Regiei Autonome, care nici nu este parte în prezentul dosar, şi care, oricum, nu ar fi putut viza un bun domenial proprietate publică, care nu poate fi înstrăinat sau urmărit de o persoană fizică sau juridică, fie ea şi o regie autonomă sau societate comercială cu capital de stat. De altfel, art. 3 teza I din H.G. nr. 834/1991 exclude, în mod expres, aplicarea acestui act normativ bunurilor din domeniul public.

Nu în ultimul rând, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, titlul de proprietate al pârâţilor, acelaşi cu cel al reclamanţilor, emis în urma unei alte proceduri şi altor acte normative (Legea nr. 213/1998) decât Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, nu a fost contestat de către recurenţi. Ca atare, orice fel de referire la nelegalitatea titlului emis în favoarea pârâţilor este neavenită.

În egală măsură, şi susţinerile referitoare la nelegalitatea hotărârilor de Consiliu local emise de pârâţi nu pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar faţă de caracterul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor emise în dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2010, prin care s-au menţinut actele prealabile emise de părţi în obţinerea titlului de proprietate, caracter reţinut, în mod corect, de instanţa de apel, în condiţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Critica referitoare la greşita stabilire a unui autor comun, în cazul celor două părţi este, de asemenea, nefondată. Cum s-a explicitat deja, după recunoaşterea existenţei domeniului public de interes local sau judeţean faţă de cel naţional, intervenită prin Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale, prin Legea nr. 213/1998 se stabileşte regimul juridic al unor astfel de bunuri, în urma inventarierii lor într-un domeniu sau altul şi emiterii unei hotărâri de Guvern care să ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local. Practic, prin acest din urmă act normativ se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate publică al unităţilor administrativ-teritoriale în cazul parcurgerii procedurii stabilite prin lege, orice fel de alte acte sau demersuri anterioare ale părţilor fiind nerelevante. Ca atare, autorul comun al recurenţilor şi intimaţilor este Statul român, care a preluat, în proprietate, terenul, prin expropriere, şi care, după 1989, a înţeles să recunoască, în condiţiile actelor normative amintite, un drept de proprietate publică pentru bunurile domeniale de interes local în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale, sens în care, prin organul său cu funcţie executivă, a acţionat în ceea ce priveşte confirmarea acestui drept prin emiterea unei hotărâri de Guvern de atestare a bunurilor în domeniul public al acestor entităţi.

- Nici criticile referitoare la modurile diferite de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de către părţi nu sunt întemeiate.

Raportat şi la cele expuse mai sus, nu se poate considera că imobilul ar fi fost dobândit de recurenţi prin expropriere de la familia Stere şi că, astfel, titlul lor de proprietate ar fi mai bine caracterizat faţă de cel al pârâţilor. În primul rând, instanţa de apel a reţinut, din analiza Decretului de expropriere nr. 3697/1918, evocat de recurenţi ca fiind titlul lor de proprietate, că acest act nu indică faptul că exproprierea s-ar fi realizat de Comuna Bucov sau că imobilul intră în proprietatea acesteia, ci doar stabileşte că terenul se află situat în raza sa teritorială şi este proprietatea Anei Stere. Or, menţiunile respective din Decret vizează chestiuni de fapt, ce nu pot fi cenzurate în recurs. Pe de altă parte, nu se poate pune problema că Ana Stere este autorul recurenţilor, întrucât, o astfel de calitate ar fi putut fi reţinută dacă transferul dreptului de proprietate de la persoana indicată către Comuna Bucov ar fi intervenit în urma unui consimţământ liber şi voluntar al proprietarei iniţiale, ceea ce nu poate fi presupus în cazul exproprierii realizate de către Stat, sub imperiul regimurilor politice anterioare lui 1989. Prin urmare, în mod corect, în ceea ce le priveşte pe ambele părţi, s-a stabilit de către instanţa de apel că dreptul de proprietate a fost dobândit ca urmare a emiterii H.G. nr. 1359/2001, fiind incidentă, deci, aceeaşi modalitate de dobândire şi chiar acelaşi titlu, unde, la anexe şi poziţii diferite, a fost recunoscut dreptul de proprietate în favoarea fiecăreia dintre ele. Sub acest aspect, trebuie menţionat şi considerentul relevant al Curţii de Apel că, dacă recurenţii s-ar fi considerat îndreptăţiţi asupra imobilului, în virtutea calităţii lor de proprietari în baza decretului anterior de expropriere, nu ar mai fi justificat interesul şi demersul lor de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998 şi de a obţine, în final, hotărâre de Guvern pentru atestarea dreptului lor de proprietate.

- Susţinerile referitoare la alte demersuri, respectiv la cele pentru stabilirea liniei de hotar sau în contencios administrativ, la care ar fi trebuit să apeleze reclamanţii pentru o soluţie favorabilă în ce priveşte recunoaşterea proprietăţii asupra imobilului şi redobândirea posesiei, inclusiv din perspectiva punerii în dezbaterea contradictorie a părţilor, sunt chestiuni deja analizate, fără să se impună revenirea asupra examinării lor.

- Nici criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 565 din noul C. civ. şi la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către reclamanţi anterior anului 1989 nu sunt întemeiate.

În primul rând, textul de lege enunţat mai sus nu are relevanţă în problema priorităţii transcrierii, supusă dezbaterii, întrucât nu s-a contestat de niciuna dintre părţi şi nici instanţa nu a reţinut că dovada dreptului de proprietate nu s-ar face cu extrasul de carte funciară în lumina actualului C. civ.. Dar, în egală măsură, aşa cum au arătat chiar recurenţii, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., dispoziţiile acestui act normativ vizând dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, ceea ce, în speţă, nu s-a realizat. Coroborând acest text din lege cu dispoziţiile art. 885 alin. (1) din noul C. civ., care prevăd că, în afara unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea, înseamnă că, până la finalizarea lucrărilor de cadastru la nivelul unităţii administrativ-teritoriale în discuţie, înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drept, ci doar de opozabilitate faţă de terţi, conform şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011. Pe de altă parte însă, efectul înscrierii în cartea funciară din perspectiva noului C. civ. nu interesează în soluţionarea recursului, deoarece recurenţilor nu li s-a reproşat că nu au dobândit dreptul de proprietate, deoarece nu şi-ar fi înscris acest drept în cartea funciară; dimpotrivă, instanţa le-a recunoscut dreptul de proprietate dobândit ca urmare a emiterii H.G. nr. 1359/2001, dar, aplicând regulile specifice acţiunii în revendicare pentru ipoteza autorului comun, aceleaşi atât sub imperiul vechiul C. civ. (art. 480), cât şi al actului normativ actual (art. 865 cu referire la art. 563 C. civ.), a dat prioritate titlului deţinut de pârâţi, care au fost singurii ce şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Cât priveşte alegaţiile referitoare la împrejurarea că părţile nu ar avea un autor comun, acestea au fost dezbătute anterior, Înalta Curte împărtăşind punctul de vedere al instanţelor de fond sub acest aspect.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa de apel nu a motivat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi a interpretat greşit dispoziţiile legale referitoare la înscrierea dreptului de proprietate de către reclamanţi în perioada ante Revoluţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1974 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Prima critică este nereală, Curtea explicitând raţionamentul pentru care nu a ţinut seama de înscrierea dreptului de proprietate, evocată de reclamanţi pentru perioada regimului comunist. Astfel, instanţa a arătat că menţiunea din Cadastrul General, invocată de reclamanţi, nu echivalează cu o înscriere efectivă în registrele de publicitate imobiliară, în sensul legii, în conţinutul Registrului se specifică că administrarea suprafeţei de 101 ha era efectuată de Consiliul Judeţean Prahova, iar nu de Comuna Bucov, şi, în plus, în perioada ante referită, singurul titular al dreptului de proprietate era Statul român, unităţile administrativ-teritoriale neputând fi titularele unui asemenea drept, ci doar mandatate să administreze astfel de bunuri. Prin urmare, nu se poate reţine, sub acest aspect, că decizia prezintă carenţe de motivare, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raţionamentul instanţei este şi legal, în regimul politic trecut, fiind reglementată doar proprietatea socialistă de stat, asupra bunurilor aparţinând întregului popor, şi proprietatea cooperatistă, asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste (art. 6 din Constituţia din 1965), ceea ce exclude calitatea de titular al dreptului de proprietate publică în persoana Comunei Bucov şi, în mod evident, înscrierea unui asemenea drept în Registrul General, pe lângă faptul că o asemenea înscriere cu valoarea pretinsă de recurenţi nu a avut loc, după cum a reţinut Curtea din cercetarea conţinutului evidenţelor respective. În consecinţă, nu sunt îndeplinite nici cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la cele sus-menţionate, contrar opiniei recurenţilor, era necesară înscrierea dreptului de proprietate în evidenţele de publicitate imobiliară ulterior emiterii H.G. nr. 1359/2001, care constituie titlul de proprietate şi pentru aceste părţi, şi, pentru a avea câştig de cauză în disputa cu pârâţii, înscrierea dreptului ar fi trebuit să fie şi prioritară aceleiaşi operaţiuni realizate de către părţile adverse în anul 2004. În speţă, însă, recurenţii nu au procedat la îndeplinirea acestor formalităţi, astfel încât, în mod corect, Curtea a dat câştig de cauză intimaţilor, care au procedat la înscrierea dreptului lor de proprietate.

În sfârşit, reclamanţii au mai contestat considerentul instanţei de apel referitor la posibilitatea acestora de a ataca, în condiţiile şi termenul prevăzute de lege, încheierile Judecătoriei Ploieşti nr. 6071 şi nr. 6072/19 aprilie 2004, prin care s-au admis cererile formulate de către pârâţi pentru înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară şi s-a dispus intabularea dreptului respectiv asupra imobilului în litigiu. Au arătat că nu puteau avea cunoştinţă despre această înscriere, deoarece Parcul Bucov figura sub o altă denumire (Parcul Constantin Stere) şi cu altă suprafaţă, ceea ce constituia un impediment în declanşarea unor asemenea demersuri. Susţinerile nu pot fi primite, întrucât, indiferent de denumirea Parcului şi suprafaţa înscrisă în favoarea pârâţilor, reclamanţii aveau obligaţia unui proprietar diligent, care, pentru apărarea eficientă a dreptului de proprietate dobândit, era necesar să procedeze la înscrierea dreptului, întocmai ca şi pârâţii care au realizat această operaţiune. Prin urmare, aceştia din urmă au făcut opozabil dreptul lor terţilor, inclusiv reclamanţilor, care, deşi aveau un drept de proprietate dobândit în aceleaşi condiţii şi prin aceeaşi hotărâre de Guvern ca şi pârâţii, nu au înţeles să procedeze în acest sens.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 nici sub acest aspect.

- O ultimă critică se referă la interpretarea greşită a clauzelor contractului de asociere nr. x/15 iunie 2001, încheiat între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Consiliul Local al Comunei Bucov, alegaţiile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a analiza acest act juridic fiind deja examinate în precedent.

Această susţinere nu poate forma obiect de verificare în recurs, deoarece nu se referă la un motiv de nelegalitate, ci de interpretare a unui mijloc de probă (contractul de asociere), fiind, deci, nepermisă faţă de configurarea art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte emiterea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire de către Comuna Bucov, contrar opiniei recurenţilor, instanţa de apel nu a exclus nemotivat această afirmaţie, ci a arătat că operaţiunile respective intră în atribuţiile autorităţii pe teritoriul căreia se află imobilul, iar nu în cele ale proprietarului bunului, conform art. 4 lit. e) din Legea nr. 50/1991 pentru autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, aspect necontestat de către pârâţi.

Nu în ultimul rând, perioada de când deţin reclamanţii bunul, de peste 100 de ani, nu are relevanţă în soluţionarea recursului, nu criteriul vechimii exercitării unora dintre atributele dreptului de proprietate fiind relevant, în contextul în care, sub imperiul vechiului regim, reclamanţii nu puteau fi titularii unui drept de proprietate publică, imobilul a fost dobândit de ambele părţi la acelaşi moment, prin H.G. nr. 1359/2001, iar singurii care au procedat la înscrierea dreptului de proprietate au fost intimaţii, ceea ce le conferă câştig de cauză în prezentul proces.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a căii de atac vizează şi cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate, deoarece, fiind părţi căzute în pretenţii, nu au dreptul la sumele de bani respective, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov şi Consiliul Local al Comunei Bucov împotriva deciziei civile nr. 2623 din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2023.