Football agent commission: Inoperability of arbitral clause due to loss of agent status and non-retroactivity of new regulation

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2023

Deliberând, asupra recursului civil, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, în data de 09 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca prin hotărâre să fie obligat să plătească suma de 200.000 euro, reprezentând comision al intermediarului şi procent de 10% din salariul încasat la C. în perioada februarie 2016- ianuarie 2018.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1164, art. 1270, art. 1272, art. 1516 şi art. 1530 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 44/2019 din 27 februarie 2019, Tribunalul Giurgiu - civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 70A din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul incident formulat de intimatul-apelant pârât B. în contradictoriu cu apelanta-intimată reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 44/2019 din 27 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, ca nefondat; a admis apelul principal formulat de apelanta-intimată reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul-apelant pârât B., împotriva aceleiaşi sentinţe civile, a schimbat în tot sentinţa apelată şi în consecinţă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de 200.000 euro, reprezentând comision de intermediere, conform Contractului de reprezentare nr. x/2012 modificat prin Actul adiţional din 08 septembrie 2013. A obligat intimatul-apelant pârât să plătească reclamantei suma de 7409 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru în primă instanţă şi apel. A obligat intimatul-apelant pârât la plata către stat a sumei de 11.819 RON, reprezentând ajutorul public acordat apelantei-intimate reclamante în primă instanţă, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. A luat act că apelanta-intimată reclamantă a înţeles să solicite, pe cale separată, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

4. Cererea de recurs

Prin cererea de recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea în tot a deciziei recurate, trimiterea, spre rejudecare, a cauzei, cu consecinţa respingerii apelului principal formulat de intimata-reclamantă, admiterea apelului incident, iar în rejudecare instanţa de trimitere să solutioneze cauza şi, în consecinţă, să respingă cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa generală a instanţelor de drept comun, să respingă cererea de chemare în judecată, urmare a decăderii din dreptul de a formula o astfel de cerere având ca obiect pretenţii izvorâte din contractul de reprezentare nr. x din 09 februarie 2012 şi din actul aditional încheiat între părţi în data de 08 septembrie 2013 sau să respingă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

În subsidiar, a solicitat casarea în tot a deciziei recurate şi, rejudecând, respingerea apelului principal formulat de intimata-reclamantă, admiterea apelului incident, iar în rejudecare soluţionarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competenţa generală a instanţelor de drept comun, respingerea cererii de chemare în judecată, urmare a decăderii din dreptul de a formula o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii izvorâte din contractul de reprezentare nr. x din 09 februarie 2012 şi din actul adiţional încheiat între părţi în data de 08 septembrie 2013, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a dezvoltat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a încălcat normele imperative de ordine publică prevăzute la art. 129 alin. (2) pct. 1 coroborate cu art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 176 pct. 3 C. proc. civ., arătând că prin reţinerea cauzei spre judecată, instanţele de fond au încălcat dispoziţiile imperative şi de ordine publică privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, respectiv art. 129 alin. (2) pct. 1. C. proc. civ., potrivit cu care "necompetenţa este de ordine publică: în cazul încălcarii competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti."

Astfel, instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 7 din Contractul de reprezentare nr. 2 din 09 februarie 2012, care prevede că "Părţile convin ca, în caz de litigiu, să se adreseze comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale ale Federaţiei Române de Fotbal sau ale FIFA ca instanţe arbitrale alese. Iniţierea de proceduri legale în faţa instanţelor de drept comun este interzisă, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod special în regulamentele FIFA şi FRF".

Aşadar, recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu a aplicat clauza compromisorie stipulată de părţi, încălcând prevederile art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., prin reţinerea cauzei spre rejudecare, soluţionând practic o cauză ce nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Deşi a invocat corect şi în termenul legal excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, instanţa de apel a respins-o eronat, aspect ce a dus la incidenţa unui caz de nulitate absolută, necondiţionat de vătămare, conform art. 174 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat recurentul este vorba despre un contract de reprezentare (un contract de intermediere), reglementat de norme speciale, căruia îi este aplicabilă legislaţia specială, derogatorie de la dreptul comun şi specifică obiectului său, respectiv dispoziţiile speciale prevăzute în Regulamentul FRF, aspect necontestat de părţi.

A motivat în continuare că, deşi prin contract părţile au stipulat un veritabil pact comisoriu, excluzând în mod expres competenţa instanţelor iudecătoreşti de drept comun în soluţionarea unui litigiu cu privire la drepturile şi obligaţiile ce derivă din contract, instanţele au făcut abstracţie de art. 7 din contract şi au solutionat cauza.

Astfel, a învederat că a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti de drept comun, în faţa instanţei de apel, atât prin întâmpinarea la apelul principal, cât şi prin apelul incident, însă, deşi instanţa de apel a reţinut că "în contractul dintre părţi a fost inserată o clauză compromisorie potrivit căreia în caz de litigiu părţile au stabilit competenţa de soluţionare a arbitrajului în cadrul FRF", a respins excepţia, ca neîntemeiată, pe motiv că intimata-pârâtă s-a conformat şi a deferit litigiul Comisiei Nationale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federatiei Române de Fotbal (FRF), acesta declarându-se necompetent general în soluţionarea arbitrajului, cu toate că însăşi intimata-reclamantă a recunoscut competenţa organelor jurisdicţionale ale FRF, sens în care s-a adresat chiar acestora cu soluţionarea litigiului.

Or, Comisia Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF a admis excepţia de necompetenţă generală a jurisdicţiei FRF motivat de împrejurarea că, potrivit prevederilor Regulamentului FRF şi ale art. 75.1 din Statutul FRF, la momentul sesizării Comisiei, intimata-reclamantă trebuia, printre altele, să deţină calitatea de agent de jucător, calitate pe care aceasta nu o avea la acel moment, nemaifiind membru al FRF, din proprie initiativă.

A mai arătat recurentul că profesia de agent de fotbalist este o profesie reglementată atât prin regulamente internaţionale adoptate de FIFA (Federation Internationale de Football Association), cât şi de normative ale FRF, la nivel internaţional existând Regulamentul FIFA privind Agenţii de Jucători (Players' Agents Regulations), iar la nivelul naţional existând Regulamentul FRF privind Agenţii de Jucători.

Raportat la cadrul special de exercitare a profesiei de agent de jucători/intermediar, recurentul a susţinut că intimata-reclamantă a funcţionat în calitate de agent de jucători sub imperiul vechiului Regulament FRF, fiind înregistrată sub licenţa nr. 58, respectiv potrivit Regulamentului FRF privind Agentii de Jucători, abrogat prin adoptarea Regulamentului privind intermediarii din 23 aprilie 2015.

Ulterior, intimata-reclamantă, din proprie iniţiativă, nu a continuat exercitarea profesiei în mod legitim, întrucât aceasta nu întrunea condiţiile exercitării autorizate a profesiei de intermediar FRF, nici la data ultimului contract de joc cu C., nici la data introducerii cererii de chemare în judecată. Aceasta nu figura la data formulării cererii de chemare în judecată pe lista intermediarilor înregistraţi la FRF (şi nici la momentul depunerii cererii de apel), nici ca persoană fizică, nici ca reprezentant al unei persoane juridice, aspect necontestat de aceasta pe tot parcursul judecării cauzei.

Astfel, calitatea de agent de jucători a intimatei-reclamante a încetat cel mai târziu la data de 01 iulie 2015, în conformitate cu art. 10 din Regulamentul FRF privind Intermediarii, aplicabil foştilor agenţi de jucători licenţiaţi FRF.

Având în vedere că reclamanta, prin decizie proprie, nu s-a înregistrat niciodată ca intermediar, contractele nefiind înregistrate la FRF, conform dispoziţiilor obligatorii ale noului Regulament FRF privind intermediarii, nicio activitate prestată în continuarea raporturilor începute sub imperiul vechiului Regulament FRF privind Agentii de jucători nu poate fi avută în vedere ca şi activitate autorizată, derulată în mod valabil.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că are o interdicţie expresă, prevăzută atât în noul, cât şi în vechiul Regulament FRF, să colaboreze şi/sau să facă plăţi către persoane care nu sunt legitimate ca agenţi de jucători/intermediari, în caz contrar, urmând a fi sancţionat disciplinar, potrivit art. 2.2 din Regulamentul FRF din anul 2011 (vechiul regulament), dar şi potrivit art. 2.3 din Regulamentul FRF din 2015 (noul regulament).

De altfel, aplicabilitatea Regulamentelor FRF nu a fost contestată de către părţi, inclusiv intimata-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată raportat la calitatea sa de agent de jucători autorizat FRF, supus reglementărilor acestui for.

În consecinţă, raporturile între părţi sunt guvernate de regulamentele sportive, ca normă specială, care exclud în mod expres competenţa instanţelor judecătoreşti.

Mai mult, intimata-reclamantă avea şi posibilitatea, conform clauzei compromisorii, să se adreseze şi instanţelor de arbitraj din cadrul FIFA pentru soluţionarea diferendului, cale pe care a înţeles, în mod unilateral şi abuziv, să nu o aleagă, iar potrivit art. 19.12 din Regulamentul FRF privind Agenţii de Jucători (regulamentul aplicabil înaintea Regulamentului FRF din 2015), încălcarea interdicţiei de a nu sesiza instanţele de drept comun ar fi putut genera chiar retragerea licenţei intimatei-reclamante.

În plus, intimata-reclamantă avea un cadru procedural exclusiv trasat în interiorul comisiilor FRF, fiind supusă în integralitate acestei proceduri, neavând o competenţă alternativă în cazul unui litigiu, fiind o competenţă exclusivă a organelor jurisdicţionale ale FRF şi chiar în măsura în care s-ar aprecia că intimatei-reclamante îi este aplicabil doar vechiul Regulament privind Agenţii de Jucători, aceasta avea deschisă posibilitatea de a se adresa mai departe, în contestarea hotărârii de recurs de la Comisia de recurs a FRF, chiar la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS).

A mai arătat că intimata-reclamantă a înţeles să-şi aleagă în mod unilateral şi prin proprie culpă, reprezentată de neînregistrarea la FRF, o jurisdicţie necompetentă şi chiar interzisă prin prevederile contractului şi ale dispoziţiilor speciale aplicabile, adresându-se instanţelor judecătoreşti de drept comun.

În ceea ce priveşte decizia organelor FRF de a respinge judecarea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competenţa organelor jurisdicţionale ale FRF, recurentul a opinat că această decizie nu este în contradicţie cu excepţia invocată şi nici nu deschide accesul părţilor la instanţele de drept comun, invalidând în acest sens alegerea părţilor de a exclude o astfel de competenţă. Decizia organismelor jurisdicţionale ale FRF (atât cea de fond, cât şi în recurs) au sancţionat doar pasivitatea intimatei-reclamante, care a sesizat Comisia Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF după pierderea calităţii de intermediar înregistrat la FRF şi chiar după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de Regulament pentru exercitarea oricărei acţiuni în pretenţii după pierderea calităţii de intermediar. Chiar instanta de apel a conchis în sensul că lipsa calităţii de agent a intimatei-reclamante, la data sesizării instanţei de arbitraj (respectiv 30.01.2017- mult după intrarea în vigoare a Regulamentului FRF din 2015), determină necompetenţa instanţelor de arbitraj prevăzute de părţi în clauza compromisorie.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză a art. 6 CEDO, în sensul că, în măsura în care instanţele de arbitraj s-au declarat necompetente în soluţionarea litigiului, iar instanţele de drept comun s-ar declara, la rândul lor necompetente, rezultatul este acela al încălcării drepturilor apelantei prin refuzul de soluţionare a litigiului.

A mai arătat recurentul că Federaţia Română de Fotbal, ca for reglementar al raporturilor juridice între sportivi şi agenţii de fotbal, a reglementat şi competenţa în aceste situaţii în care agentul de fotbalişti îşi pierde calitatea şi astfel, nu s-ar mai putea bucura de jurisdicţia specială a FRF.

Or, art. 29.4 din Regulamentul FRF privind Agenţii de Jucători, care reglementează procedura de soluţionare a cauzelor născute în temeiul Regulamentului privind Agenţii de Jucători şi în legătură cu această calitate prevăd un termen de decădere înăuntrul căruia trebuie exercitate drepturile agenţilor, sub sancţiunea pierderii definitive a acestora.

A mai susţinut recurentul că, în viziunea FRF, agenţii care îşi pierd această calitate (sau o încetează- cum este cazul intimatei-reclamante), trebuie să sesizeze organismele jurisdicţionale ale FRF în termen de 6 luni de la data încetării activităţii (termen de decădere), reglementare nerespectată de intimata-reclamantă, având în vedere ca aceasta a sesizat organismele jurisdicţionale ale FRF la data de 30 ianuarie 2017, după aproximativ un an şi jumătate de la pierdea calităţii sale de agent, respectiv din 01 iulie 2015, deci depăşind cu mult termenul de decădere de 6 luni reglementat de Regulamentul FRF.

Contrar celor reţinute eronat de instanţa de apel, prin reţinerea spre judecată a cauzei, intimatei-reclamante nu îi este încălcat dreptul de acces la justiţie, întrucât deşi decăzută din drepturile ce decurg din vechea calitate de agent de jucători, aceasta are în prezent posibilitatea înregistrării sale ca intermediar FRF, apoi aceasta are un termen de 30 de zile în care să îşi înregistreze contractele vechi la FRF, situaţie în care FRF ar deveni competentă (inclusiv prin raportare la hotărârea CNSL FRF, rămasă definitivă în 08 iunie 2017, prin care comisiile jurisdicţionale s-au declarat necompetente pentru lipsa calităţii de intermediar/agent de jucători a reclamantei). Aşadar, dacă ar redobândi această calitate, ar redobândi şi accesul la comisiile jurisdicţionale competente.

În ceea ce priveşte art. 6 CEDO, despre care instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că ar fi fost încălcat, recurentul a arătat că, în jurisprundenta sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că renunţarea la instanţele judecătoreşti în favoarea arbitrajului în soluţionarea diferendelor dintre părţi trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv "renunţarea să se facă în mod liber, licit şi neechivoc".

Aceste condiţii stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au fost respectate de părţi, clauza compromisorie prevăzută la art. 7 din contractul de reprezentare fiind clară, renunţarea la instanţele judecătoreşti făcându-se liber şi licit, părţile fiind deplin conştiente de acest aspect.

Conchizând, recurentul a susţinut că prima instanţă, în virtutea rolului activ al judecătorului, putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., însă excepţia a fost invocată de pârât în mod legal, în termenul prevăzut de lege, în faţa instanţei de apel, atât prin întâmpinarea la apelul principal, cât şi prin apelul incident, instanţa de apel respingând-o, ca neîntemeiată.

Un alt argument în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., a vizat încălcarea principiului contradictorialităţii de către instanţa de apel, respectiv art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., având în vedere că nu a pus în discuţia părţilor calificarea contractului dintre părţi ca fiind un contract de agenţie, deşi părţile însele au stabilit natura contractului ca fiind de intermediere.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a calificat contractul dintre părţi ca fiind un contract de agenţie, aplicând greşit prevederile art. 2053 - art. 2072 C. civ., în detrimentul art. 2096 - art. 2102 C. civ., contractul încheiat între părţi fiind un veritabil contract de intermediere, aspect susţinut şi de reclamantă, astfel cum reiese din încheierea de dezbateri din 11 ianuarie 2022.

A arătat instanţei de recurs că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţii esenţiale ale contractului, plata remuneraţiei fiind afectată de o condiţie suspensivă (încheierea unui contract de către client ca urmare a intermedierii realizată de intermediar) care, în speţa dedusă judecăţii, nu s-a împlinit.

În continuare, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a pretinde executarea contractului, ignorând normele tranzitorii din Regulamentul FRF din anul 2015, aplicabil raporturilor juridice dintre părţi.

Citând prevederile art. 10 din Regulamemtul FRF privind intermediarii, aplicabil foştilor agenţi de jucători licenţiaţi FRF, coroborat cu împrejurarea că reclamantei i-a încetat calitatea de agent de jucători în data de 01 iulie 2015, recurentul a opinat că, în cauză, este aplicabil art. 29.4 din Regulemantul FRF privind Agenţii de Jucători, care reglementează inclusiv procedura de soluţionare a cauzelor născute în temeiul Regulamentului privind Agenţii de Jucători şi care prevăd un termen de decădere înăuntrul căruia trebuie exercitate drepturile agenţilor, sub sancţiunea pierderii definitive a acestora.

Intimata-reclamantă nu a procedat la înregistrarea, potrivit art. 10.2 din Regulament, iar, de la data de 1 ianuarie 2016, a fost decăzută definitiv din dreptul de a pretinde executarea sub orice formă a contractelor încheiate în fosta sa calitate de agent de jucător.

În ceea ce priveşte faptul că, la data de 1 iulie 2015, dreptul intimatei era afectat de un termen de plată, recurentul a arătat că acesta era deja născut, iar în vederea protejării sale, intimata trebuia să procedeze conform dispoziţiilor regulamentare, îndeplinind formalităţile impuse de FRF pentru licenţiere în vederea recunoaşterii oricăror drepturi anterioare/solicitând pronunţarea unei hotărâri care să reflecte înţelegerea părţilor. Neglijenţa intimatei trebuie sancţionată conform dispozitiilor art. 29.4 din Regulamentul FRF privind Agenţii de Jucători prin pierderea dreptului subiectiv, iar potrivit art. 10.1 din noul Regulament FRF privind Intermediarii, prin pierderea formală a oricăror drepturi noi, precum şi posibilitatea de punere în executare a unor drepturi născute în temeiul unor contracte încheiate anterior, în baza licenţei de agent de jucător, este vorba despre decăderea din drept şi nu despre un termen de prescripţie.

În atare condiţii, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat încălcarea dispoziţiilor legale imperative cu privire la decădere, deşi a fost sesizată cu analiza acestui aspect, întrucât prima instanţă a analizat dispoziţiile invocate împreună cu dispoziţiile privind prescripţia şi s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei doar raportat la termenul de doi ani (atât stabilit de norma specială, cât şi de cea de drept comun), dar nu raportat şi la termenul de decădere de 6 luni de la încetarea activităţii intimatei-reclamante.

Instanţa de apel nu s-a raportat la dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 10 din Regulamentul privind intermediarii din 23 aprilie 2015 ce se aplică deţinătorului licenţei de agent de jucători, reţinând greşit că termenul de decădere de 6 luni de la data încetării calităţii de membru FRF este prevăzut în noul Regulament, în vigoare din 01 aprilie 2015, care nu pot retroactiva.

Or, norma tranzitorie este o normă de imediată aplicare, în lipsa reînregistrării agentul fiind decăzut din drepturi, fapt neimputabil clienţilor, care nu pot fi obligaţi să rămână în contracte cu o persoană nelegitimată.

Un alt argument în susţinerea acestui motiv de casare l-a constituit neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor privitoare la viciul de consimţământ al leziunii cu privire la actul adiţional din data de 08 septembrie 2013, în condiţiile în care acesta stipulează în favoarea intimatei-reclamante o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii, profitându-se de starea de nevoie, de lipsa de experienţă şi de lipsa de cunoştinţe a recurentului.

În continuare, recurentul a prezentat aspecte de fapt ale litigiului, după care a învederat că, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă actelor încheiate prin leziune, este prevăzută de art. 1222 C. civ., iar instanţa de apel greşit a reţinut că nu a fost probat viciul de consimţământ al leziunii, deşi suma rezultat al leziunii a depăşit jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii actului adiţional prestaţia promisă de partea lezată.

O altă critică adusă de către recurent este aceea că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1225 - 1226 C. civ. raportat la angajamentul de plată conform actului adiţional din 08 septembrie 2013 la contractul de reprezentare nr. x/2012, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut corect că obiectul angajamentului de plată nu rezultă în mod clar din înscrisurile existente şi, mai mult, obiectul prestaţiei intimatei-reclamante nu a fost determinat sub niciun aspect prin actul adiţional, sens în care a constatat corect nulitatea absolută a acestui act.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel nu a reţinut conflictul de interese existent şi dovedit, raportat la faptul că soţul intimatei-reclamante era în relaţii contractuale, în calitate de intermediar, atât cu recurentul-pârât, cât şi cu D., conform contractului dintre aceştia nr. x din 16 octombrie 2013, învederând că acest motiv de casare poate fi analizat şi din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la neaplicarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 8 din Regulamentul FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 şi a prevederilor art. 19 din Regulamentul FRF privind Agenţii de jucători.

În susţinerea existenţei conflictului de interese, recurentul a arătat că înţelege să se raporteaze la dispoziţiile speciale FIFA şi FRF, privind conflictul de interese, care prevăd sancţiunea nulităţii pentru contractele încheiate în aceste condiţii, aspecte ignorate complet de către instanţa de apel, respectiv art. 19.8 din Regulamentul FRF privind agenţii de jucători şi art. 19.8 din Regulamentul FIFA privind agenţii de jucători, al căror conţinut l-a redat.

Recurentul a arătat că a activat la D. în perioada 06 septembrie 2013 - 29 ianuarie 2016, iar instanţa de apel a reţinut greşit că nu este un conflict de interese pentru că data contractului dintre acest club şi E., soţul reclamantei, este ulterioară încheierii contractului de muncă dintre club şi recurent, respectiv datează din data de 16 octombrie 2013, însă este evident că negocierile purtate cu privire la contractul dintre club şi soţul reclamantei au avut loc anterior încheierii acestuia, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului este reprezentat tot de transferul pârâtului, în calitate de jucător.

A mai arătat că la art. 8 din Regulamentul FRF privind intermediarii este definită noţiunea de "conflict de interese", iar tranzacţia încheiată de reclamantă este lovită de nulitate în baza prevederilor exprese ale art. 19 din Regulamentul privind agenţii de jucători FRF, motiv pentru care nu se poate pretinde plata unui comision aferent acesteia.

Reprezentarea în condiţiile conflictului de interese este supusă per se sancţiunii nulităţii potrivit dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul privind agenţii de jucători FRF, fiind în acelaşi timp sancţionată potrivit art. 1303 C. civ.

Concluzionând, recurentul a citat prevederile art. 19 privind conflictul de interese şi art. 2 privind persoanele vizate din Codul de etică al FIFA, ediţia 2012 şi a susţinut că, raportat la lipsa de analiză a acestor aspecte, instanţa de apel a nesocotit dispozitiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante în data de 5 septembrie 2022 .

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în data de 26 septembrie 2022, intimata-reclamantă a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cheltuielile de judecată urmând a fi solicitate pe cale separată.

În susţinerea excepţiei tardivităţii, intimata-reclamantă a arătat că decizia a fost comunicată către recurent în data de 10 iunie 2022, iar recursul a fost declarat în 15 iulie 2022, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art. 185 C. proc. civ. intervine decăderea recurentului din dreptul de a mai exercita calea de atac.

Pe fondul recursului declarat, în ceea ce priveşte motivul de recurs privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun, a solicitat respingerea acestuia motivat de faptul că reclamanta s-a adresat organelor cu activitate jurisdicţională din cadrul FRF în vederea soluţionării litigiului, însă prin Hotărârea CNSL nr. 28 din 13 aprilie 2017 acestea au statuat asupra necompetenţei acestui organ, în condiţiile în care reclamanta nu mai deţinea calitatea de membru FRF, la data sesizării organului jurisdicţional, această hotărâre fiind menţinută prin decizia nr. 18/2017, pronunţată de Comisia de recurs din cadrul FRF.

În ceea ce priveşte decăderea reclamantei din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată, a arătat că pretenţiile sale sunt fondate pe contractul de reprezentare nr. x din 09 iulie 2012 şi pe actul adiţional la acest contract, din data de 08 septembrie 2013, iar potrivit principiului care guvernează raporturile juridice civile tempus regit actum, singurul termen de decădere care poate fi aplicat în cauză este cel prevăzut de art. 2519 alin. (2) C. proc. civ., care a fost respectat în cauză.

Regulamentul FRF din anul 2015 nu poate fi aplicat raportului juridic între părţi, care a fost guvernat de Regulamentul FRF din anul 2011, iar sancţiunea nerespectării termenului de 6 luni (prevăzut de Regumentul FRF din anul 2015) este aceea că organele jurisdicţionale sportive nu mai judecă cererea, nicidecum că s-ar stinge dreptul subiectiv al reclamantei pentru recuperarea sumelor, aşa cum eronat susţine recurentul-pârât.

Scadenţa obligaţiei pârâtului s-a împlinit la data de 15 februarie 2016, deci după data intrării în vigoare a noului regulament, astfel că singurul termen incident în speţă pentru promovarea cererii în pretenţii este cel prevăzut de art. 2519 alin. (2) C. civ., de art. 25.3 din Regulamentul statului şi transferurilor jucătorilor de fotbal, precum şi de art. 29.4 din Regulamentul FRF privind Agenţii de jucători.

Pierderea calităţii de intermediar/agent FRF la data de 01 iulie 2015 nu face ca acele contracte şi acte adiţionale semnate, asumate de părţi şi executate anterior acestei date, când reclamanta avea calitatea de agent FRF, să nu-şi producă efecte.

În ceea ce priveşte natura contractului din anul 2012, modificat prin actul adiţional din 08 septembrie 2013, instanţa de apel a reţinut că îşi păstrează aceeaşi natură de contract de agenţie, iar reclamanta, în calitate de agent, trebuie să beneficieze de comisionul cuvenit, în condiţiile art. 2072 C. civ. raportat la art. 2049 C. civ., în condiţiile în care clubul, în calitate de terţ în raportul de mandat, a executat contractul de muncă încheiat prin diligenţele comisionarului.

În ceea ce priveşte invocarea pe cale de excepţie a leziunii, trecând peste efectul prescripţiei invocării leziunii, în condiţiile în care s-ar analiza îndeplinirea condiţiilor leziunii, intimata a arătat că nu sunt îndeplinite, întrucât la data de semnării actului adiţional, recurentul cunoştea valoarea sumelor, pe care trebuia să le primească de la club, contractul cu acesta fiind semnat.

În ceea ce priveşte conflictul de interese invocat de către recurent, intimata a arătat că susţinerile recurentului sunt false şi infirmate chiar de contractul semnat de către acesta la data de 06 septembrie 2013 cu clubul sportiv.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de către recurent, acesta a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, decizia fiind comunicată în data de 14 iunie 2022, iar recursul promovat la data de 15 iulie 2022, în ultima zi a termenului de exercitare a căii de atac. În continuare, a reiterat motivele de casare în combaterea apărărilor formulate prin întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 15 iunie 2023, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A., a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 70A din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.- modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă generală de drept comun.

Potrivit art. 554 din C. proc. civ. "(1)Instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia arbitrală. În acest caz, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. 2) Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă: (…) b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă".

Prin contractul de reprezentare nr. x/09.07.2012, la pct. 7 a fost consacrată o clauză compromisorie, prin care părţile au prevăzut că soluţionarea litigiul este în sarcina organelor jurisdicţionale sportive.

Pe parcursul derulării raporturilor contractuale a fost adoptat un nou Regulament FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015, în cuprinsul căruia au fost stabilite reguli pentru a fi incidentă jurisdicţia FRF, respectiv existenţa calităţii de agent a reclamantului, la data sesizării instanţei de judecată. În aceste condiţii, eficienţa clauzei compromisorii stipulate în contractul intervenit anterior între părţi, trebuie aplicată şi interpretată prin luarea în considerare a normelor juridice consacrate prin Regulament FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015.

Se evidenţiază că, în aplicarea clauzei compromisorii, la data de 30.01.2017, reclamanta a formulat o cerere adresată Comisiei de soluţionare a litigiilor, pentru executarea obligaţiei de plată a comisionului, care forma obiectul contractului de reprezentare, modificat în anul 2013 prin actul adiţional. Prin Hotărârea nr. 28/13.04.2017 pronunţată de CNSL a fost respinsă cererea, fiind admisă excepţia de necompetenţă generală a jurisdicţiei FRF, întemeiată pe prevederile Regulamentului FRF şi ale art. 75.1 din Statutul FRF. S-a reţinut că, pentru a avea jurisdicţie FRF, la data formulării cererii era necesar, între altele ca reclamanta să aibă calitatea de agent de jucător. S-a reţinut că, la momentul învestirii Comisiei de Fond, reclamanta nu mai avea calitatea de agent, aspect necontestat de niciuna dintre părţi. Hotărârea a fost menţinută prin Decizia nr. 18/2017 pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul FRF. Această soluţie ar fi fost menţinută şi dacă hotărârea Comisiei de Recurs a FRF ar fi fost atacată la TAS, având în vedere lipsa calităţii de agent, la data sesizării instanţei de arbitraj, împrejurare care ar fi determinat necompetenţa instanţelor de arbitraj prevăzute de părţi în clauza compromisorie.

În condiţiile în care intimata nu mai deţinea calitatea de membru FRF la momentul sesizării comisiei sportive şi, deci nu mai putea deferi litigiul acestui organ jurisdictional, este evident că jurisdicţia FRF nu reprezenta un mijloc de valorificare a pretenţiilor, născute în temeiul contractului de reprezentare, determinând caracterul inoperant al clauzei compromisorii.

În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că sunt incidente dispoziţiile art. 25.5 din Statutul şi transferul jucătorilor FRF, care prevăd că "Prezentele dispoziţii exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea fotbalistica, competenta instanţelor judecătoreşti, cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi, situaţie în care sunt competente atât organele jurisdictionale ale FRF, cât şi instanţele de judecată de drept comun",

Prin urmare, conform regulamentului sportiv, competenta de soluţionare a unui litigiu, care decurge din executarea unui contract civil este una alternativă, fiind recunoscută atât competenţa jurisdicţiei F., cât şi cea a instanţelor de drept comun.

Obiectul litigiului pendinte se referă la executarea unei obligaţii contractuale, obligaţia debitorului, respectiv a jucătorului, de plată a comisionului stabilit, fiind un litigiu, care decurge din interpretarea şi executarea unui contract civil, respectiv contractul de agenţie.

În condiţiile în care clauza compromisorie a devenit inoperantă, ca urmare a adoptării Noului Regulament FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 şi instanţele jurisdicţiei speciale ale FRF s-au declarat necompetente, instanţa supremă decelează că, în mod corect, a fost soluţionată excepţia de necompetenţă generală de drept comun de către instanţele devolutive, având în vedere dispoziţiile art. 25.5 şi art. 75.1 din Statutul şi transferul jucătorilor FRF.

O concluzie contrară, ar fi avut ca efect încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, reglementat şi garantat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la accesul la o instanţă, din moment ce oricărei persoane trebuie să i se recunoască dreptul de a supune litigiul său judecăţii efectuată de un magistrat, în sensul Convenţiei. Or, în măsura în care instanţele de arbitraj s-au declarat necompetente în soluţionarea litigiului, iar instanţele de drept comun s-ar declara, la rândul lor necompetente, rezultatul este acela al încălcării drepturilor apelantei prin refuzul de soluţionare a litigiului.

Pentru considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă că instanţa de apel nu a expus considerentele pentru care nu a reţinut conflictul de interese dintre intimată şi soţul acesteia, raportat la faptul ca soţul intimatei era în relaţii contractuale, în calitate de intermediar, atât cu recurentul-pârât, cât şi cu D., conform contractului dintre E. şi D. nr. 3/16.10.2013.

Se mai invocă şi că pentru acest motiv, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, prin raportare la neaplicarea prevederilor art. 8 din Regulamentului FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 şi art. 19 din acelaşi regulament.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este incident motivul de recurs invocat în cauză, întrucât instanţa de apel şi-a expus raţionamentul juridic, în mod clar şi coerent cu privire la lipsa existenţei unui conflict de interese între intimată şi soţul acesteia, la data încheierii contractului de reprezentare nr. x/2012, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din anul 2013.

Astfel, instanţa de apel, în mod corect, a statuat că nu sunt aplicabile litigiului pendinte prevederile art. 8 şi 19 din Regulamentului FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015, având în vedere că acest regulament nu era în vigoare la data încheierii contractului de reprezentare, aşa cum a fost modificat şi că valabilitatea unui contract nu poate fi analizată prin raportare la o cauză de nulitate reglementată prin act juridic adoptat ulterior. În acest sens, este valorificat principiul tempus regit actum, care guvernează raporturile juridice civile şi care constituie garanţia prevăzută de un alt principiu cu valoare constituţională, referitor la neretroactivitatea legii civile.

În condiţiile în care, existenţa unui conflict de interese nu era considerată ca fiind o cauză de nulitate a contractului încheiat între agent şi jucător, conform vechiului Regulament FRF, va fi înlăturată susţinerea recurentului.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate de către agent şi a statuat, în mod corect, că "la data încheierii contractului între apelantul-pârât asistat de reclamantă şi D. - 06.09.2013 nu existau relaţii contractuale între soţul acesteia şi respectivul club de fotbal, contractul între E. şi D. fiind încheiat ulterior semnării contractului de părţile din cauza de faţă, respectiv în luna octombrie 2013. În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unui conflict de interese între reclamantă şi pârât la data încheierii contractului de muncă dintre apelantul-pârât şi D..

Cu privire la invocarea prin motivele de recurs a nerespectării dispoziţiilor dispoziţiilor art. 1303 din C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decelează că nu este incident în cauză.

Astfel, conform normei juridice menţionate "Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului". Texul normativ menţionat se referă la ipoteza în care reprezentantul (intimata) încheie un contract cu un terţ (contractant) în numele şi pe seama reprezentatului (recurent), iar reprezentantul (intimata) şi reprezentatul (recurentul) se află în conflict de interese, cunoscut de către contractant (terţ) .

În litigiul pendinte, se solicită nulitatea contractului de reprezentare încheiat între recurentă şi intimată, în nume propriu de fiecare dintre părţile contractante, şi nu în calitate de reprezentant.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2072-2053 din C. civ., cu consecinţa neaplicării dispoziţiilor art. 2096-2102 din C. civ., a încălcării dispoziţiilor art. 10 şi art. 29 din Regulamentul FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 privind decăderea din dreptul de a promova prezenta acţiune, a dispoziţiilor art. 1221 alin. (1) din C. civ.- leziunea, ca viciu de consimţământ, care afectează valabilitatea actelor încheiate- şi art. 1225-1226 din C. civ. referitor la lipsa obiectului obligaţiei asumate prin angajamentul de plată încheiat prin actul adiţional din 08.09.2013 la contractul de reprezentare nr. x/2012.

Înainte de a proceda la analiza criticilor formulate cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate, care se subsumează motivului de recurs invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va prezenta cronologic raporturile juridice intervenite între părţi, având în vedere contractele încheiate, aşa cum s-a statuat de către instanţele devolutive, situaţie, care nu este contestată de către nici una dintre părţile litigante.

Astfel, la data de 09.07.2012, între părţi s-a încheiat contractul de reprezentare nr. x, având ca obiect, conform art. 3.1.: "acordarea de către Client a drepturilor de asistare, reprezentare şi negociere Agentului de jucători, în vederea încheierii unor angajamente de muncă, respectiv contracte de joc cu cluburile de fotbal".

Contractul de reprezentare nr. x a fost încheiat pe o perioada de 24 de luni (2 ani), intrând în vigoare începând cu data de 09.07.2012, cu termen de valabiltate până la data de 06.07.2014, fiind înregistrat la Federaţia Romana de Fotbal (FRF) sub nr. x.

Iniţial, prin contract, părţile au stabilit remuneraţia Agentulului de jucători, sub forma unui comision în cuantum de 10% din salariul de bază anual brut al Clientului.

La data de 06.09.2013, recurentul-pârât a încheiat un contract de muncă cu Clubul de fotbal D., fiind îndeplinită obligaţia asumată de către agent cu privire la activitatea de intermediere şi, pe cale de consecinţă, fiind scadentă obligaţia clientului de plată a comisionului de 10%.

Ulterior, la data de 08.09.2013, părţile au încheiat un act adiţional la Contract, prin care au modificat atât cuantumul remuneraţiei datorate de Client Agentului de jucători, cât şi termenul scadent pentru plata acesteia, stabilind, conform art. 2 din Actul Adiţional, următoarele: "Jucătorul de fotbal B. se obligă să achite un comision în sumă forfetară, în sumă de 200.000 euro, în momentul în care se va transfera de la Clubul de fotbal D. la un alt club de fotbal."

Modificarea Contractului de reprezentare prin Actul adiţional, respectiv modificarea cuantumului comisionului stabilit şi a datei scadente, a survenit ca urmare a intermedierii transferului recurentului-pârât la D., urmând ca plata comisionului să se realizeze în termen de 5 zile de la data semnării unui alt contract de către Jucător.

Recurentul a activat la D. până la data de 29.01.2016.

La data de 29.01.2016, recurentul-pârât a fost transferat de fostul sau club D. către noul sau G. (Croaţia).

Prima critică formulată privind calificarea greşită a naturii juridice a contractului intervenit între părţi, modificat prin actul adiţional, ca fiind un act de agenţie, şi nu un contract de intermediere este nefondată, pentru următoarele considente:

În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că recurentul îşi justifică această critică, plecând de la o premisă greşită, respectiv împrejurarea că obligaţia de plată a comisionului în cuantum de 200.000 euro, aşa cum a fost stabilită prin actul adiţional încheiat, era afectată de condiţia suspensivă, constând în prestaţia intimatei de intermediere a încheierii celui de-al doilea contract, între D. şi un alt club de fotbal.

Această premisă este eronată şi nu este fundamentată pe raporturile contractuale născute între părţi. Astfel, în baza contractului de reprezentare nr. x/09.07.2012, părţile şi-au asumat obligaţii reciproce şi interdependente, respectiv intimata obligaţia de a-l asista şi reprezenta pe recurent şi de a negocia cu cluburile de fotbal, în vederea încheierii unui contract, iar, recurentul şi-a asumat obligaţia de a achita un comision de 10%, la data încheierii contractului.

Intimata şi-a executat obligaţia contractuală, fiind încheiat la data de 06.09.2013, contractul de muncă de recurent cu Clubul de fotbal D.. La aceeaşi dată, a fost scadentă şi obligaţia de plată a comsionului de 10%, motiv pentru care recurentul a devenit debitorul obligaţiei de plată asumate. Pe cale de consecinţă, la data de 06.09.2013, singura care şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul de reprezentare era intimata.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1169 din C. civ., în virtutea principiului libertăţii contractuale, la data de 8.09.2013, părţile au înţeles să modifice prin acordul lor de voinţă două elemente din cuprinsul contractului de reprezentare, respectiv cuantumul comisionului asumat de recurent, precum şi data scadenţei acestuia. A fost încheiat actul adiţional, prin care obligaţia iniţială a recurentului (de plată a comisionului de 10%, scadentă la data încheierii contractului cu Clubul de fotbal D.) a fost modificată în sensul că s-a stabilit un alt cuantum al comisionului (200.000 euro) şi altă scadenţă (data încheierii unui contract de la Clubul de fotbal D. la alt club de fotbal).

Doar cele două elemente au fost modificate prin actul adiţional încheiat, care sunt componente ale obiectului obligaţiei asumate de către recurent. Prin actul adiţional, nu s-a convenit modificarea sau completarea vreunei obligaţii în sarcina intimatei, respectiv de îndeplinire a unor noi activităţi de negociere, intermediere şi de încheiere a unui contract cu alt club de fotbal.

Astfel, intimata nu trebuia să presteze altă activitate de intermediere, negociere cu alt club de fotbal, aşa cum pretinde, în mod greşit, recurentul prin motivele de recurs.

Obligaţia de plată a comisionului nu este afectată de nicio condiţie suspensivă, ci reprezintă o amânare a termenului de executare a obligaţiei asumate, prin contractul de reprezentare nr. x/09.07.2012.

Prin repunerea în discuţie a conţinutului obligaţiilor asumate de către intimată, recurentul, în realitate, pretinde că actul adiţional încheiat la data de 08.09.2013 ar reprezenta un nou contract intervenit între părţi, şi nu o modificare a acordului de voinţă nr. 2/09.07.2012.

Dacă s-ar considera valabile alegaţiile recurentului, susţineri care au fost validate de prima instanţă, însă infirmate de către instanţa de apel, atunci, în conformitate cu art. 2097 alin. (1) din C. civ., intimata ar fi putut solicita comisionul în cuantum de 200.000 euro, numai în ipoteza în care ar fi intermediat transferul recurentului de la Clubul de fotbal D. la Clubul de fotbal G..

Însă, aceste susţineri sunt eronate, întrucât actul adiţional nu reprezintă un nou acord de voinţă, ci o modificare a contractului anterior, respectiv a contractului de reprezentare nr. x/2012, motiv pentru care sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 2082 alin. (1) şi (2) din C. civ. referitoare la dreptul agentului de a beneficia de o remuneraţie pentru contractul încheiat, ca efect al intervenţiei sale, respectiv pentru contractul încheiat cu Clubul de fotbal D.. Împrejurarea că plata efectivă a remuneraţiei a fost amânată la o dată ulterioară, nu afectează conţinutul obligaţiilor contractuale asumate de agent, ci doar prorogă scadenţa obligaţiei de plată asumată de către jucător.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel nu a încălcat rolul activ şi principiul disponibilităţii prin nepunerea în discuţie a naturii juridice a contractului încheiat, aşa cum susţine recurentul, ci a avut în vedere raporturile contractuale desfăşurate între părţi, stabilite în conformitate cu înscrisurile administrate în cauză şi a aplicat normele juridice incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art. 2072-2095 din C. civ., care reglementează contractul de agenţie.

Instanţa de apel a avut în vedere motivele de apel formulate, prin care se invoca că actul adiţional nu reprezintă un nou acord de voinţă al părţilor, ci o modificare a contractului de agenţie nr. x/09.07.2012, sub aspectul cuantumului comisionului şi a scadenţei acestuia.

Instanţa devolutivă a fost învestită tocmai cu această problemă de drept, pe care a dezlegat-o prin raportare la probatoriul administrat, împrejurare faţă de care nu se poate susţine că a încălcat rolul său activ.

Pentru aceste considerente, se constată că nu este întemeiată critică formulată referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiile art. 2072-2095 din C. civ., care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. şi că nu este întemeiată nici critica privind încălcarea rolului activ al instanţei, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

A doua critică, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 10 şi art. 29 din Regulamentul FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 privind decăderea din dreptul de a promova prezenta acţiune, este nefondată, pentru următoarele:

Contractul de reprezentare nr. x/2012, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional încheiat la data de 08.09.2013, a fost întocmit sub vechiului Regulament FRF, fiind înregistrat cu licenţa nr. 58.

La data de 23 aprilie 2015, a fost normat un nou Regulament FRF privind intermediarii, care a abrogat vechiul Regulament. În cuprinsul noului Regulament, s-a stabilit că agenţii de fotbalişti au obligaţia să returneze, până la data de 1 iulie 2015 licenţele, pe care la deţineau, conform art. 10 din Regulament. De asemenea, s-a statuat că era necesar să se redepună contractele de intermediere, în vederea înregistrării la Federaţie, în termen de 30 de zile, în caz contrar, agentul nu se mai putea înregistra ca intermediar.

În conformitate cu art. 29 alin. (4) din Noul Regulament "Camera naţională de soluţionare a litigiilor nu va judeca niciun caz reglementat de prevederile alin. (1) şi (2) dacă au trecut mai mult de doi ani de la producerea evenimentului, care a provocat litigiul sau dacă au trecut mai mult de şase luni, de când agentul de jucători implicat si-a încheiat activitatea".

Prin raportare la dispoziţiile art. 10 şi 29 din Regulamentul FRF privind intermediarii adoptat la data de 23.04.2015, recurentul invocă decăderea intimatei din dreptul de a pretinde executarea contractului, întrucât nu a formulat acţiunea în termenul prevăzut de Regulamentul FRF în vigoare din 2015.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că, în mod corect, a reţinut instanţa devolutivă că dispoziţiile reclamate nu sunt incidente în litigiul pendinte, întrucât acestea sunt prevăzute de un act juridic adoptat ulterior încheierii contractului. Principiul, care guvernează raporturile juridice civile este tempus regit actum, cu garanţia prevăzută de un alt principiu cu valoare constituţională, referitor la neretroactivitatea legii civile. Excepţiile sunt de strictă interpretare (legea penală şi contravenţională mai favorabile), or cauza dedusă judecăţii nu se încadrează în situaţia de excepţie.

În consecinţă, raportului juridic litigios nu i se pot aplica norme din Regulamentul FRF adoptat ulterior încheierii contractului între părţi.

Dreptul afirmat de intimată are izvorul în Contractul de reprezentare nr. 2 din 09.07.2012 modificat prin Actul adiţional din data 08.09.2013. Termenul de decădere de 6 luni de la data încetării calităţii de membru FRF, invocat de recurent este prevăzut în noul Regulament, în vigoare din 01.04.2015. Or, dispoziţiile acestuia nu pot retroactiva. De altfel, nu a fost invocat şi dovedit că un asemenea termen se regăsea şi în Regulamentul privind agenţii jucători în vigoare la data încheierii contractului.

Sancţiunea nerespectării termenului de 6 luni (prev. de Regumentul FRF din anul 2015) este aceea că organele jurisdictionale sportive nu mai judecă cererea, şi nu pierderea dreptului subiectiv al agentului pentru recuperarea sumelor de bani, aşa cum susţine, în mod greşit, recurentul. Mai mult decât atât, scadenţa obligaţiei recurentului s-a împlinit la data de 15.02.2016, deci după data intrării în vigoare a noului regulament.

Pierderea calităţii de intermediar/agent FRF la data de 01.07.2015 nu produce nicio consecinţă asupra contractelor şi actelor adiţionale semnate, asumate de părţi şi executate anterior acestei date, când intimata avea calitatea de agent FRF.

Invocarea dispoziţiilor art. 10 din Regulamentul privind intermediarii din data de 23.04.2015 nu poate paraliza acţiunea de drept comun, în condiţiile în care Noul Regulament a intrat in vigoare in anul 2015, iar, pe de altă parte, acest articol prevede ca nedepunerea la FRF a unui contract de reprezentare aflat în derulare atrage sancţiunea pierderii calităţii de agent. Or, contractul de reprezentare nr. x/09.07.2012, modificat prin actul adiţional din data de 08.09.2013 îşi produsese efectele juridice, întrucât jucătorul a încheiat un contract de muncă cu D., la data de 06.09.2013, iar intimata şi-a executat obligaţiile de intermediere/reprezentare, pentru care avea dreptul la plata comisionului.

Intimata nu mai desfăşura activităţi de intermediere, în baza contractului nr. x/09.07.2012, modificat prin actul adiţional din data de 08.09.2013, deoarece mandatul acesteia fusese îndeplinit la data de 06.09.2013, când recurentul a încheiat contractul de joc (de muncă) cu D., motiv pentru care nu ne aflăm în ipoteza unui contract aflat în curs de derulare.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată.

A treia critică care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1221 alin. (1) din C. civ.- leziunea, ca viciu de consimţământ, care afectează valabilitatea actelor încheiate.

S-a invocat de către recurent că actul adiţional stipulează în favoarea reclamantei o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii, profitând de starea de nevoie, lipsa de experienţă şi de cunoştinţe ale recurentului. A susţinut că, la momentul semnării actului adiţional a fost convins că s-a obligat la o sumă mai mică decât valoarea reală a comisionului cu o scadenţă mai lungă, însă suma de 200.000 euro excede cu mult comisionul prevăzut iniţial prin contract.

Art. 1221 din C. civ. prevede că există leziune în cazul în care una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii, leziunea apreciindu-se şi în funcţie de natura şi scopul contractului. Art. 1222 alin. (2) din C. civ. condiţionează admisibilitatea acţiunii în anulare de existenţa unei leziuni care depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată.

Leziunea-viciu de consimţământ presupune două elemente, unul subiectiv - starea de nevoie de care profită cealaltă parte şi unul obiectiv - disproporţia între prestaţii, care subzistă până la data acţiunii în anulare şi care trebuie să fie mai mult de jumătate din valoarea avută de prestaţia promisă sau executată de partea lezată.

Existenţa unui consimţământ valabil exprimat este prezumată până la proba contrară, iar cel ce invocă un viciu, care a afectat consimţământul, este dator să-l dovedească.

Plecând de la situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, pe baza probatoriilor administrate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că au fost aplicate, în mod corect, dispoziţiile art. 1221-1222 din C. civ., reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru incidenţa leziunii, ca viciu de consimţământ.

Astfel, alegaţiile recurentului privind lipsa sa de cunoştinţe şi experienţă, existenţa unei poziţii de subordonare şi inferioritate a acestuia, la momentul încheierii actului adiţional şi existenţa unei disproporţii vădite între comisionul de 200.000 euro şi valoarea exactă a comisionului iniţial de 10% din valoarea contractului reprezintă aspecte, prin care se repun în discuţie probatoriile administrate în cauză, ceea ce excede limitelor judecării în calea de atac a recursului.

În realitate, prin criticile formulate în recurs se solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificaţii probatoriului administrat, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs.

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, elementul obiect al leziunii presupune compararea obligaţiilor asumate de fiecare dintre părţi, la momentul încheierii actului adiţional şi nu prin compararea comisionului stabilit procentual şi cel stabilit forfetar, aşa cum în mod greşit pretinde recurentul.

Existenţa unei disproporţii între comisionului stabilit procentual, prin contractul de reprezentare iniţial şi cel stabilit forfetar, modificat prin actul adiţional încheiat în anul 2013 nu poate reprezenta elementul obiectiv al leziunii, pentru că nu se referă la disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor, ci la o pretinsă disproporţie dintre prestaţiile unei singure părţi cocontractante.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată.

A patra critică, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., se referă la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1225-1226 din C. civ. referitor la lipsa obiectului obligaţiei asumate prin angajamentul de plată încheiat prin actul adiţional din 08.09.2013 la contractul de reprezentare nr. x/2012.

Recurentul susţine că obiectul prestaţiei intimatei asumate prin actul adiţional nu este nici determinat şi nici determinabil, fiind incidente dispoziţiile art. 1226 alin. (2) din C. civ., constând în sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.

Această critică nu este întemeiată.

Actul adiţional nu reprezintă nici o convenţie de încetare a contractului iniţial, nici un nou contract şi nici un act juridic civil de sine-stătător, aşa cum susţine în mod eronat recurentul.

Actul adiţional face parte integrantă din contractul, pe care-l modifică sub cele două aspecte relevate - transformarea comisionului şi data scadenţei, fără a lipsi de efecte juridice contractul, pe care-l modifică. În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 1266 şi 1267 din C. civ., conform cărora interpretarea actului juridic trebuie să se facă după voinţa concordantă a părţilor, iar clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul nr. x/2012, astfel cum a fost modificat, se interpretează în sensul că, pentru serviciile prestate de agent, încă de la data încheierii contractului - 09.07.2012 şi în continuare, până la încetarea acestuia - 08.07.2014, clientul este ţinut de achitarea unui comision în cuantum fix de 200.000 euro, o singură dată, la scadenţă, momentul fiind diferit, după distincţiile menţionate în actul adiţional.

Or, în aceste condiţii, obiectul contractului, aşa cum a fost stabilit prin actul adiţional, este determinat şi licit.

În continuare, obiectul obligaţiei este determinat. Contractul de agenţie este un contract sinalagmatic, motiv pentru care obiectul obligaţiei agentului este reprezentat de activităţile de intermediere şi reprezentare menţionate în art. 3.1 din contract, iar obiectul obligaţiei jucătorului este reprezentat de obligaţia de plată a remuneraţiei, în condiţiile convenite prin actul adiţional din 2013, respectiv suma de 200.000 euro, la data scadenţei care, în concret, este reprezentată de data transferului recurentului-pârât la C., respectiv 09.02.2016.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că întreaga argumentare a recurentului porneşte de la situaţia premisă, respectiv calificarea actului adiţional, ca un act juridic de sine-stătător, fără a se ţine cont de natura juridică a acestuia, respectiv de modificare a contractului de reprezentare iniţial.

Recurentul nu prezintă argumentele, pentru care apreciază că soluţia instanţei de apel este eronată, sub aspectul calificării naturii juridice a actului adiţional, ci doar îşi expune propria argumentaţie, plecând de la o ipoteză, care nu este incidentă în cauză.

În aceste condiţii, se constată că alegaţiile acestuia sunt neîntemeiate, fiind corect raţionamentul instanţei devolutive.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 70A din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2023.