Defamation of public figure: balance between freedom of expression and right to reputation under ECHR Articles 8 and 10

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 14 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B., la încetarea oricăror declaraţii defăimătoare cu privire la reclamant, pe orice suport şi în orice materiale publice, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii reclamantului, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 252, art. 253, art. 1357-1359 din C. civ., art. 7, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1790 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a luat act că părţile îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 172A din 8 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1790 din 16 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea a deciziei recurate, şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept materiale incidente în speţă.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul este persoană publică, încălcând în acest fel dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din C. civ., precum şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la liberă exprimare nu este absolut şi, chiar în măsura în care cel vizat este o persoană publică, exerciţiul său poate fi restrâns, în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică (acestea fiind criteriile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei).

Recurentul a susţinut că este irelevant argumentul instanţei de apel, potrivit căruia activitatea sa este una remunerată, atât timp cât susţinerile aduse de către intimat nu vizează remuneraţia sa, încălcând limitele dreptului la exprimare.

În mod corect, a reţinut instanţa de apel că reclamantul, în calitate de preşedinte al FRF, şi-a asumat implicit riscul unor opinii negative, limitele criticii admisibile cu privire la libertatea de exprimare fiind mult mai largi, însă, cu toate acestea, criticile admisibile cu privire la libertatea de exprimare ar trebui să facă referire la chestiunile prezentate publicului referitoare la activităţile profesionale.

Or, afirmaţiile "a ciuruit întreaga ţara", "este un grup infracţional organizat", "dacă vrem să însănătoşim fotbalul şi să mai facem ceva pentru fotbal este imperios necesar ca A. să dispară", nu se încadrează în categoria discuţiilor de interes public şi cu atât mai mult, contrar concluziilor instanţei de apel, nu relevă activitatea profesională a recurentului şi nici performanţele echipei naţionale de fotbal.

Instanţa de apel nu a făcut distincţia, chiar şi în accepţiunea statutului de persoană publică a reclamantului, între intenţia de a informa sau chiar critica şi dorinţa de a denigra, trebuind sancţionate referirile vexatorii la anumite aspecte din viaţa privată a căror divulgare nu este necesară.

Denigrările şi jignirile intimatului excedează cu mult această limită, iar niciuna dintre insultele proferate nu se circumscriu unei "contribuţii" la dezbatere.

Recurentul a mai susţinut că, deşi îi poate fi recunoscut statutul de persoană publică, intimatul-pârât nu a exprimat nicio critică obiectivă sau chiar subiectivă a calităţilor sale manageriale şi nici nu a combătut analitic, deşi nu este în această postură, măsurile luate în calitatea sa de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal.

Curtea a mai reţinut că nu poate fi invocat art. 8 din Convenţie pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, precum săvârşirea unei fapte de natură penală, însă afirmaţiile intimatului cu privire la faptele de fraudă sunt de natură a constitui elementele materiale ale unor infracţiuni prevăzute de legea penală.

Drept urmare concluziile instanţei de apel nu pot fi primite, întrucât afirmaţiile intimatului nu corespund realităţii, sunt false şi nefondate, prin urmare grav defăimătoare şi calomnioase şi nu vin ca urmare a activităţilor şi acţiunilor reclamantului din postura de preşedinte FRF.

În ceea ce priveşte contextul în care au fost făcute acuzaţiile, recurentul a arătat că împrejurarea că intimatul-pârât este invitat în repetate rânduri în cadrul unor emisiuni televizate, alături de jurnalişti, nu îi transferă acestuia calitatea de jurnalist şi nici libertatea de exprimare de care se bucură aceştia. Contrar susţinerilor instanţei de apel, nici activitatea şi nici experienţa intimatului-pârât în domeniul fotbalului nu îi oferă acestuia calitatea de jurnalist. Instanţa de apel a oferit intimatului-pârât libertatea largă de exprimare de care se bucură un jurnalist numai în considerarea faptului că afirmaţiile care fac obiectul prezentei cauzei au avut loc într-o emisiune televizată şi a faptului că acesta are experienţă în domeniul fotbalului.

Or, tocmai faptul că afirmaţiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate, la care se adaugă lipsa calităţii de jurnalist a intimatului-pârât, sunt aspecte care dovedesc, în mod indubitabil, faptul că intimatul a depăşit limitele libertăţii de exprimare, cu atât mai mult cu cât afirmaţiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod injust faptul că intimatul-pârât nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare, raportat la faptul că limitele libertăţii de exprimare suferă o restrângere mai mare, cu atât mai mult cu cât afirmaţiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate, fiind destinată astfel către un public larg şi numeros.

În continuare, recurentul a făcut referire la hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2014 având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a jurnalistului pârât C., prin care instanţa l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului A. suma de 2.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi să asigure pe cheltuială proprie publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională.

Astfel, raportat la cauza Cumpănă şi Mazăre contra României (care este incidentă în speţă, desi instanţa de apel a apreciat contrariul), la lipsa calităţii de jurnalist a intimatului-pârât, precum şi la faptul că afirmaţiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate la nivel naţional, recurentul a solicitat să se constate ca fiind nefondate afirmaţiile instanţei de apel conform cărora intimatul-pârât nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Referitor la baza factuală, recurentul a susţinut că aceasta nu poate fi prezumată, cum greşit a reţinut instanţa de apel raportat la experienţa vastă a intimatului.

A mai arătat că la nivelul Federaţiei Române de Fotbal nu au fost constatate niciun fel de nereguli în urma controalelor ANAF şi DNA, iar împrejurarea că, la acel moment, se efectuau controale din partea autorităţilor statului nu reprezintă sub nicio formă o bază factuală.

Într-o cauză similară, cauza Delfi contra Estoniei, Curtea Europeană a considerat că spaţiul virtual nu poate fi transformat într-un tribunal ad-hoc în care oricine poate afirma existenţa unor fapte cu conotaţii penale, fără să prezinte o bază factuală solidă în acest sens, si nici nu poate deveni o tribună a insultelor împotriva persoanelor fizice, fără o sancţiune corespunzătoare.

În ceea ce priveşte Adunarea Generală a Federaţiei Române de Fotbal, în urma căreia a fost votat pentru funcţia de preşedinte al FRF pentru al treilea mandat, recurentul a arătat că membrii l-au votat în unanimitate, inclusiv exponenţi ai fostei generaţii de aur, sens în care denigrările şi opiniile calomnioase ale intimatului-pârât sunt complet nesusţinute şi reprezintă opinii proprii, care nu sunt împărtăşite de către aceşti exponenţi ai generaţiei de aur.

Astfel, recurentul a susţinut că realegerea sa pentru un nou mandat şi faptul că susţinerile intimatului-pârât nu sunt împărtăşite de către colegii săi dovedesc lipsa de bază factuală, pe care instanţa de apel a înţeles să o prezume, precum şi faptul că afirmaţiile intimatului excedează cu mult limita contribuţiei la o dezbatere de interes public, iar niciuna dintre insultele aduse nu se circumscriu unei "contribuţii" la dezbatere, ci se încadrează în sfera judecăţilor de valoare, care potrivit jurisprudenţei europene se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte presupusa lipsă a prejudiciului, recurentul a învederat că prejudiciului moral derivă din afectarea capacităţii sale de muncă şi a capacităţii psihice, dovedită prin proba testimonială administrată în cauză, dar şi din vătămarea adusă asupra reputaţiei sale în faţa publicului ţintă.

A mai arătat că potrivit jurisprudenţei instanţei europene, radioul şi televiziunea au un impact mult mai puternic, mai direct şi asupra unui număr mult mai mare de persoane, decât presa scrisă, dreptul garantat de art. 10 fiind subordonat condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă, oferind informaţii exacte şi demne de crezare.

Or, instanţa de apel a reţinut că, atât timp cât faptele intimatului-pârât nu ating nivelul ilicitului, nu se impune analizarea bunei-credinţe a acestuia din urmă, deşi ar fi trebuit să verifice acest aspect pentru a concluziona dacă faptele ating sau nu ating nivelul ilicitului.

Analizând vastul probatoriu administrat în cauză, recurentul a susţinut că intimatul-pârât nu a avut un minim de suport factual în momentul în care a prezentat afirmaţiile ce fac obiectul prezentului litigiu, nu a manifestat bună-credinţă şi a continuat de această manieră atât în sala de judecată, cât şi în afara ei.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 30 mai 2023, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului să înceteze declaraţiile defăimătoare pe orice suport şi în orice materiale publice, precum şi să îi plătească daune morale în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că declaraţiile făcute de pârât în cadrul emisiunii Realitatea sportivă difuzată în 01.11.2020 nu vizează viaţa privată a reclamantului, ci doar activitatea sa profesională din perspectiva calităţii sale de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, iar informaţiile din cuprinsul declaraţiilor pârâtului au făcut obiectul unor ample dezbateri în presa scrisă şi audiovizuală, împrejurări apte să contureze o bază factuală minimală impusă de art. 10 din Convenţie. În consecinţă, instanţa a apreciat că nu există faptă ilicită, motiv pentru care a fost inutilă cercetarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale şi anume existenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi faptă ilicită şi a vinovăţiei, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute în mod cumulativ de art. 1349 şi art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului.

În acelaşi sens, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă analiză a faptelor imputate pârâtului şi a stabilit în mod legal şi temeinic că acestea nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare protejate de Constituţie şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită şi pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, o primă critică dezvoltată de recurentul-reclamant vizează pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 252 şi art. 253 din C. civ., precum şi a art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că prin afirmaţiile prezentate, pârâtul nu a prezentat critici cu privire la activitatea sa managerială, ci doar aspecte care nu corespund realităţii, false şi nefondate, care i-au afectat reputaţia.

Critica este nefondată.

Verificând lucrările dosarului, se constată că instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenţie.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport cu faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că, prin afirmaţiile făcute, pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că, fiind vorba despre o chestiune de interes general şi o persoană publică, afirmaţiile, în ansamblul lor, nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, fiind permis un anumit grad de exagerare sau provocare, atunci când se critică o persoană publică, aceasta trebuind să manifeste un grad ridicat de tolerenţă.

În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privinţa persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, acestea trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă (cauza Feldek contra Slovaciei).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În cauză, Înalta Curte constată că, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile litigioase la adresa reclamantului, în sensul că "a ciuruit întreaga ţară", "este un grup infracţional organizat", "dacă vrem să însănătoşim fotbalul şi să mai facem ceva pentru fotbal este imperios necesar ca A. să dispară", se încadrează în categoria judecăţilor de valoare, motiv pentru care baza factuală trebuie să fie minimală, pentru a fi respectate limitele libertăţii de exprimare. Or, experienţa personală vastă a pârâtului şi relaţia sa cu personalităţi ale fotbalului pe o durată foarte întinsă de timp (fiind medic al echipei de fotbal timp de 27 ani) constituie o prezumţie în sensul existenţei unei baze factuale ce poate fi rezumată cel puţin la constatările de fapt ale pârâtului, acumulate în cursul activităţii sale.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a apreciat că existenţa bazei factuale se prezumă, ci că poate fi rezumată cel puţin la experienţa profesională a pârâtului în domeniul cu referire la care a dezvoltat afirmaţiile.

S-a mai reţinut că aspectele prezentate de pârât se referă strict la activitatea profesională a reclamantului, fără a aduce atingere respectării vieţii private, iar o astfel de dezbatere publică, chiar dacă face referire la ilicitul penal, constituie totuşi o temă de interes general purtată în termeni relativ temperaţi, fără a fi aduse acuzaţii privind fapte grave care să îl expună pe reclamant unor riscuri în sfera ilicitului penal.

În acest sens, Înalta Curte arată că aducerea la cunoştinţa publicului a unor informaţii de interes general reprezintă un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie, iar afirmaţiile care nu conţin informaţii referitoare la viaţa privată a celeilalte părţi, care nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate şicanatorie sau tendenţioasă, nu pot fi caracterizate ca excedând limitelor trasate de art. 10 din Convenţie.

Astfel, în litigiul pendinte, instanţa de apel a avut în vedere termenii utilizaţi de pârât, în afirmaţiile litigioase, contextul în care acestea au fost făcute publice, notorietatea reclamantului, experienţa profesională a pârâtului, precum şi repercusiunile afirmaţiilor, în urma cărora a apreciat că din cuprinsul afirmaţiilor nu se degajă acuzaţii ori jigniri, nici susţineri care să atragă oprobiul celor aflaţi în publicul ţintă.

Totodată, s-a reţinut faptul că, prin afirmaţiile incriminate nu s-a făcut referire la viaţa privată a reclamantului, ci a fost vizată activitatea acestuia în calitate de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, iar afirmaţiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privinţa modului în care reclamantul îşi desfăşoară activitatea profesională în această funcţie publică.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţin de activitatea sa managerială este justificat, după cum chiar recurentul susţine, fiind aşadar judicioasă reţinerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul afirmaţiilor incriminate, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene, mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

De asemenea, se reţine că, aşa cum chiar reclamantul a afirmat în cadrul cererii de apel, critica publică expusă de pârât nu i-a diminuat succesul profesional, acesta fiind reales pentru al treilea mandat la preşedenţia FRF, prin vot unanim. Ceea ce a dorit instanţa de apel să sublinieze prin reţinerea caracterului remunerat al activităţii profesionale a recurentului este faptul că bugetul de stat/local reprezintă una dintre sursele de finanţare ale Federaţiei (în care intră şi puterea de administrare conferită Preşedintelui), astfel că activitatea sa este una publică, ipoteză în care rolul relevant al reclamantului din perspectiva interesului public, în domeniul sportiv, este unul indiscutabil şi suficient de important încât să permită o doză ridicată de critică în mediile audio-vizuale.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, inclusiv potrivit jurisprudenţei CEDO, favorizarea liberei dezbateri reprezintă o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că instanţele naţionale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (în temeiul articolului 8 din Convenţie) şi dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenţie) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unei persoane publice.

Mai mult, nu se poate omite faptul că, în cauză, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a susţinut că, în calitate de Preşedinte al FRF, şi-a asumat implicit riscul unor opinii negative, limitele criticii admisibile cu privire la libertatea de exprimare fiind mult mai largi, însă declaraţiile pârâtului nu se încadrează în categoria discuţiilor de interes public şi nu relevă activitatea sa profesională şi nici performanţele echipei naţionale de fotbal.

Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul afirmaţiilor incriminate justifica interesul publicului, neputându-se reţine, raportat la situaţia de fapt a cauzei, că prin declaraţiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

Recurentul a mai criticat împrejurarea că instanţa de apel i-a oferit intimatului-pârât libertatea largă de exprimare de care se bucură un jurnalist.

Critica este nefondată, întrucât instanţa de apel a consemnat expres că pârâtul nu deţine calitatea de jurnalist, însă cum reclamantul este o persoană publică în domeniul fotbalului, aşa este şi pârâtul, care, datorită activităţii sale îndelungate de medic al echipei naţionale de fotbal, este frecvent invitat la emisiuni sportive, ceea ce îi permite recunoaşterea unei libertăţi de exprimare mai largi, asemenea unui jurnalist, dată fiind familiaritatea acestuia cu activitatea sportivă şi cu comentariile pe seama acestei activităţi.

Aşadar, instanţa de apel a dorit să evidenţieze aspectul că atât reclamantul, cât şi pârâtul, sunt persoane cunoscute în domeniul sportiv, iar datorită experienţei vaste a pârâtului, acestuia i se solicită adesea prezenţa şi opinia în cadrul emisiunilor sportive, astfel că i se poate recunoaşte pârâtului aceeaşi libertate de exprimare ca şi în cazul jurnaliştilor. Deci dată fiind calitatea sa, pârâtului i s-a recunoscut o libertate de exprimare mai largă, asemenea jurnaliştilor, însă trebuie menţionat că această libertate a fost temeinic analizată de către instanţa de apel, care a apreciat că declaraţiile incriminate se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţie.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la decizia Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2014, în susţinerea criticii privind restrângerea libertăţii de exprimare a pârâtului în lipsa calităţii sale de jurnalist, decizie care nu reprezintă o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a fi obligatorie pentru instanţe potrivit art. 517 alin. (4), respectiv potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., precum şi referirea recurentului la alte hotărâri judecătoreşti în privinţa cărora nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică, se reţine că aceste argumente nu evidenţiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., aşa cum judicios a reţinut şi instanţa de apel.

Aşa fiind, chiar dacă afirmaţiile pârâtului sunt contondente şi critice, corect a reţinut instanţa de apel că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâtului nefiind aceea de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea reclamantului.

În raport cu cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel în sensul că maniera în care pârâtul a prezentat afirmaţiile incriminate nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului nu poate fi considerată faptă ilicită, în înţelesul art. 1357 C. civ., iar împrejurarea că reclamantul a fost reales în funcţia de Preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal este de natură a contrazice susţinerile reclamantului că, prin afirmaţiile pârâtului, i-a fost ştirbită reputaţia în faţa publicului ţintă.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în litigiul pendinte, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

Referitor la critica privind împrejurarea că pârâtul nu a dat dovadă de bună-credinţă, se observă că această critică a fost invocată şi în apel, iar instanţa a respins-o motivat de faptul că art. 14 alin. (2) din C. civ. reglementează principiul bunei-credinţe, iar reclamantul nu a adus argumente referitoare la existenţa relei-credinţe.

Or, prin cererea de recurs, recurentul a susţinut că analizând vastul probatoriu administrat în cauză se poate concluziona că intimatul-pârât nu a manifestat bună-credinţă, însă, în această etapă procesuală, probele nu pot fi reanalizate, după cum nu poate fi reapreciată nici situaţia de fapt.

În consecinţă, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la afirmaţiile pârâtului, a apreciat că acesta beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 172A din 08 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.