Civil claim for post-1989 revolution injuries barred by three-year limitation despite imprescriptible criminal liability for crimes against humanity

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, în data de 26 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 de euro şi a dobânzii legale, începând cu data introducerii acţiunii, până la achitarea efectivă, sumă ce reprezintă contravaloarea prejudiciului creat şi priveşte plata unor daune morale în cuantum de 800.000 euro, având în vedere prejudiciul moral imens ce i s-a produs, ţinând cont de intensitatea suferinţelor fizice şi psihice, aflându-se în imposibilitatea de a se angaja vreodată, întrucât a suferit un prejudiciu estetic grav şi permanent, precum şi suma de 200.000 euro (indexată şi actualizată conform legii), despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului material ce i s-a provocat, constând în veniturile şi beneficiile de care a fost lipsit din 1989 până la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349-1395 din C. civ., art. 20-22 din Constituţia României şi art. 2 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de acest pârât, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 121 din 1 iulie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 341 din 21 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 121 din 1 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual:

5. Hotătârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 62 din 2 martie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1207/F din 16 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă.

6. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justitţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel, după casare, nu a cercetat fondul cauzei, respingând acţiunea formulată, sens în care a opinat că decizia recurată conţine motive străine de natura cauzei, soluţia de respingere a apelului nefiind motivată.

Curtea de apel a reţinut că termenul de prescripţie incident în cauză este de 3 ani şi că a fost împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fără a lua în considerare împrejurarea că în data de 03.07.2018, recurentul a dat declaraţie în calitate de persoană vătămată în dosarul nr. x/2014 al secţiei Parchetelor Militare, prin care s-a constituit parte civilă în cauză.

În consecinţă, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere efectul devolutiv al apelului şi nici dispoziţiile art. 479 din C. proc. civ. privind judecata în apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel, prin aprecierea probatoriului administrat şi a documentelor depuse la dosarul cauzei, a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, reţinând că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, susţinând în mod total eronat că reclamantul era în măsură încă din martie 1990 să cunoască persoanele răspunzătoare.

Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că prescripţia nu înlătură răspunderea penală şi civilă, în cazul infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise, sens în care acţiunea dedusă judecăţii nu este prescrisă.

A arătat recurentul că a depus la dosar dovada constituirii de parte civilă, precum şi dovada că dosarul nr. x/2024 a fost soluţionat prin rechizitoriul din data de 29.07.2022, iar în prezent dosarul nu este finalizat, motiv pentru care nu se poate aprecia că acţiunea dedusă judecăţii este prescrisă.

În continuare, recurentul a redat textul art. 153 alin. (2) din C. pen. şi al art. 20 din C. proc. pen., precum şi istoricul litigiului, arătând că instanţele de fond nu au analizat corect înscrisurile de la dosar şi apărările reclamantului la excepţiile invocate de pârâţi, nefiind analizate temeinic probele de la dosar.

Într-o teză subsidiară, recurentul a arătat că, în ipoteza în care totuşi se va aprecia de către instanţa de recurs că acţiunea dedusă judecăţii este supusă prescripţiei, termenul pentru exercitarea dreptului material la acţiune a început să curgă în data de 05.04.2019, dată până la care a fost suspendat cursul prescripţiei extinctive pentru soluţionarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate, iar nu la data de 13.06.2016, reţinută de instanţele de fond.

În continuare, recurentul a considerat că neimplicarea Statului Român în soluţionarea dosarului constituie faptă ilicită provocatoare de prejudiciu, care trebuie sancţionată ca atare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu fiind mai mult decât evidentă, iar prejudiciul este reprezentat de suferinţa provocată de lipsa de implicare a pârâtului în aflarea adevărului.

În continuare, recurentul a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a Statului Român în temeiul prevederilor art. 1349-1395 din C. civ., respectiv fapta delictuală ce aparţine prepuşilor statului, prejudiciul care i-a fost cauzat reclamantului, culpa prepuşilor statului şi legătura de cauzalitate dintre faptele evocate şi prejudiciu.

A mai arătat că temeiul răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, subzistă şi prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţia României, din care rezultă că legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, fiind necesar a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Valoarea socială lezată este reprezentată de dreptul la integritate corporală, valoare fundamentală garantată de art. 22 din Constituţia României şi protejat prin lege, conform art. 2 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte daunele materiale suferite, recurentul a arătat că acestea includ cuantumul îngrijirilor medicale, cheltuielile suplimentare efectuate după producerea incidentului, cât şi investigaţii medicale şi şedinţele de recuperare aferente, inclusiv posibila remuneraţie provenită din exercitarea unor activităţi de muncă.

Concluzionând, recurentul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a Statului Român în temeiul prevederilor art. 1349-1395 din C. civ., sens în care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 29 iunie 2023, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 10 iulie 2023, intimatul-pârât Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, cirumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere susţinerile sale din apelul formulat şi nu a analizat fondul cauzei, nesocotind efectul devolutiv al apelului şi dispoziţiile art. 479 din C. proc. civ.

Această critică este nefondată şi va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., întrucât pune în discuţie atât o pretinsă nemotivare a deciziei recurate, cât şi încălcarea unor dispoziţii procedurale.

Cu titlu preliminar, este necesar a se reţine că pricina se află în al doilea ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului de către instanţa supremă prin decizia nr. 341 din 21 februarie 2022.

În acest context, faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se reţine că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate.

Aşadar, prin decizia nr. 341 din 21 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, s-a reţinut că instanţa de apel, deşi a infirmat modul de calcul al prescripţiei statuat în primă instanţă, nu a motivat convingător care sunt elementele care au determinat aplicarea acestei sancţiuni civile, în condiţiile în care considerentele deciziei atacate nu conţin o analiză a momentului iniţierii demersurilor procesuale ale reclamantului şi nici o verificare a existenţei vreunei situaţii de întrerupere a curgerii acestui termen.

Astfel, instanţa de casare a constatat caracterul nelegal al deciziei atacate, care a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripţie fără a verifica dacă înlăuntrul acestuia reclamantul s-a adresat autorităţilor judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit şi dacă manifestarea sa de voinţă capătă valenţele unui act întreruptiv al cursului prescripţie, şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, la reluarea judecăţii urmând a se va ţine seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin decizia de casare, respectiv a se identifica sub ce modalitate şi la ce dată recurentul şi-a formalizat solicitarea de dezdăunare în calitate de victimă a evenimentelor armate din decembrie 1989, cum a fost făcută încadrarea juridică a faptei ce constituie obiectul plângerii sale, dacă acest demers este iniţiat în termenul de prescripţie, dacă s-a constituit parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal şi la ce dată şi dacă rezoluţiile de clasare din 2016, respectiv 2019 îl vizează direct, lăsându-i astfel nesoluţionată acţiunea civilă.

Instanţa de apel, în rejudecare, reanalizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu dezlegările instanţei de casare şi cu probele administrate, a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aşa cum a stabilit instanţa de recurs, iar răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta proprie (conform statuărilor instanţei de recurs) a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acţiona pentru repararea prejudiciului.

Deci instanţa de apel a apreciat că prescripţia a început să curgă începând cu 22 decembrie 1989, dreptul patrimonial valorificat în litigiu fiind supus termenului de prescripţie de 3 ani potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar respectând îndrumarea instanţei de recurs de a verifica dacă a intervenit vreun act întreruptiv de prescripţie, a apreciat că reclamantul s-a constituit ca parte civilă în procesul penal mult după împlinirea termenului de prescripţie, formularea unei cereri de constituire de parte civilă în dosarul penal nr. x/2014 neputând atrage un alt moment de început pentru curgerea termenului de prescripţie.

A mai reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu a operat întreruperea termenului de prescripţie prin formularea cererii de constituire de parte civilă, pentru că o eventuală constituire de parte civilă în procesul penal nu poate avea niciun efect asupra curgerii termenului de prescripţie dacă a fost făcută după împlinirea acestuia, iar rezoluţiile de clasare date în dosarele penale nu pot avea efecte asupra curgerii termenului de prescripţie analizat în prezenta cauză, atât timp cât dobândirea calităţii procesuale de parte civilă în procesul penal a avut loc ulterior împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în despăgubiri formulată împotriva Statului Român în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În acest context, Înalta Curte constată că dezlegările date de instanţa de casare au fost esenţiale pentru stabilirea momentului de care care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului reclamantului la despăgubiri, instanţa analizând cu prioritate, faţă de fondul cauzei, dacă dreptul material la acţiune este prescris şi dacă a intervenit vreun act întreruptiv de prescripţie înlăuntrul acestui termen.

Prin urmare, contrar argumentelor recurentului, instanţa de apel, ţinând cont de îndrumările date de instanţa de control judiciar, în mod corect nu a analizat fondul cauzei, întrucât a verificat cu titlu preliminar momentul de la care curge termenul de prescripţie şi dacă cererea a fost formulată în termenul de prescripţie de 3 ani.

Conchizând analiza acestei criticii, Înalta Curte apreciază că argumentarea hotărârii recurate este logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că susţinerile recurentului nu sunt în acord cu raţionamentul expus de instanţa de apel nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării sau cu motive străine de natura cauzei, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză, cum de altfel, nu pot fi primite nici criticile privind nesocotirea efectului devolutiv al apelului sau a art. 479 din C. proc. civ.

Luând în examinare, în continuare, criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se observă că recurentul-reclamant a adus critici cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv momentul de la care a început să curgă prescripţia, fără a se ţine cont, în opinia acestuia, că prescripţia nu înlătură răspunderea penală şi nici pe cea civilă în cazul infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise.

Astfel, recurentul-reclamant a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă în data de 05 aprilie 2019, dată până la care a fost suspendat cursul prescripţiei extinctive pentru soluţionarea plângerii penale.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a iniţiat prezentul demers judiciar în data de 26 noiembrie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv prin rănirea sa, prin împuşcare, în Revoluţia din 1989.

Aşa cum în mod corect s-a stabilit în cauză, raportat la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat îndata de 26 noiembrie 2021, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Nu pot fi validate susţinerile recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014). Aceasta raportat la notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, la faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul a indicat în mod expres că protesta împotriva regimului condus de B. şi, nu în ultimul rând, la faptul că B. a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989, tocmai pentru faptele expuse de către recurent.

Aceste elemente se opun şi contrazic susţinerile recurentului cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurent, respectiv anul 2019 când a fost întocmit rechizitoriul în dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat pentru faptele care au justificat şi prezentul demers judiciar, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal menţionat la care recurentul se raportează permanent în apărările sale.

Totodată, se reţine că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Recurentul susţine că, întrucât infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acţiunea în răspundere civilă delictuală prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea sa în timpul Revoluţiei din decembrie 1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanţă a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanităţii, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanităţii poate avea consecinţe numai sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, nu şi a celei civile.

Aceasta întrucât sub imperiul reglementării incidente prezentei cauze, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii.

Astfel, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

De altfel, extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanităţii şi la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, ar însemna crearea, de către instanţă, a unei norme de drept, cu depăşirea funcţiei jurisdicţionale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Prin urmare, nu se poate reţine că prin soluţia pronunţată în cauză a fost încălcat art. 20 din Constituţia României sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 271 din data de 23 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 62 din 02 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.