Ministry of Finance’s tort claim against Property Restitution Authority fails; appeal dismissed as unfounded, lower courts’ rejection upheld.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 august 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 850.705 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea imobilului situat în Vaslui str. x, jud. Vaslui, compus din terenul în suprafaţă de 3.150 mp şi construcţiile în suprafaţă de 408 mp, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, şi valoarea de 1.108.855 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 3 februarie 2011, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 350.705 RON, de la data emiterii tilurilor de conversie. Totodată, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de plată/conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 14 septembrie 2021, pârâta Autoritata Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 20 septembrie 2021, pârâta a depus la dosar o cerere de chemare în garanţie a A. S.R.L. şi a numitei B..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 453 din 15 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi chemaţii în garanţie, a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva numitei B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva chematei în garanţie A. S.R.L., ca rămasă fără obiect şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamantul la plata către chemata în garanţie A. S.R.L. a sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 541A din 6 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 453 din 15 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu chemata în garanţie A. S.R.L. şi a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON către A. S.R.L. A fost menţinută, în rest, sentinţa apelată. Au fost respinse apelurile formulate de apelantul - reclamant Ministerul Finanţelor şi apelanta - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 541A din 6 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat apel Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casare în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului formulat de reclamant, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurentul invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 şi 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menţionat, recurentul arată că hotărârea recurată este insuficient motivată, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosar de către reclamant, care i-au fost înmânate de către pârâtă şi pe care aceasta nu le-a contestat. Aceste înscrisuri erau hotărâtoare întrucât se referă la valoarea prejudiciului ce a fost comunicat chiar de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Neanalizarea conţinutului acestor înscrisuri echivalează cu lipsa analizei pretenţiilor reclamantului, astfel că hotărârea este insuficient motivată. Pentru a justifica solicitarea de casare a deciziei recurate pentru acest aspect, recurentul prezintă dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească motivarea unei hotărâri pentru a se încadra în acest text de lege.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 269-271 din C. proc. civ., pe care le-a invocate şi în cererea de chemare în judecată.

Precizează că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepţiune generală, a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că o susţinere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existenţa sau inexistenţa unui fapt sau a unei situaţii. În drept, termenul probă are mai multe accepţiuni, în speţă, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1170 din vechiul C. civ.

În speţă, prin înscrisuri, se înţeleg adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata - pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate, anterioare ivirii litigiului şi care oferă garanţii de sinceritate şi exactitate

Recurentul arată că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act legal întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris care emană de la un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei - cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În raport de dispoziţiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, arată şi că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înţelesul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Din actele dosarului rezultă că intimata - pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţi şi transmise Ministerului Finanţelor, spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului (reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată ulterior) şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata - pârâtă şi care au fost depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 269 - art. 271 din C. proc. civ., precum şi ale art. 1241 din noul C. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse şi de valoarea prejudiciului, deşi acesta nu a fost contestat iar pârâta nu s-a înscris în fals. Prin urmare, a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 din C. proc. civ.

Faţă de aceste împrejurări, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din data de 7 noiembrie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluţionarea recursurilor, la data de 14 decembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. În acest sens, arată că hotărârea este insuficient motivată întrucât nu au fost analizate toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor legale invocate, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept aplicabile, că aceasta este insuficient motivată. Dimpotrivă, la simpla lecturare a deciziei se constată că întreg raţionamentul porneşte de la dispoziţiile legale incidente cauzei şi aplicarea acestora situaţiei de fapt. Curtea de Apel Bucureşti a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit, prin raportare la înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Mai mult, criticile sunt formulate cu neobservarea unei reguli care este de esenţa judecăţii în apel, anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluţiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conţine cererea/memoriul de apel. În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc în mod explicit faptul că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă". Or, instanţa a procedat la verificarea situaţiei de fapt, pe baza înscrisurilor aflate la dosar, şi a modului de aplicare a legii de către prima instanţă şi a expus argumentele pentru care a înlăturat criticile din cererea de apel.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă, ca nefondată.

În cadrul motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1241 din noul C. civ. (art. 1170 şi art. 1171 din vechiul C. civ.) dar şi a dispoziţiilor art. 269-271 din C. proc. civ.

Astfel, se susţine încălcarea normelor de drept cuprinse în C. civ. şi C. proc. civ. care reglementează forma actului juridic şi forţa sa probantă, criticându-se modalitatea de administrare şi apreciere a probatoriilor administrate în cauză.

Însă, argumentele, astfel cum sunt expuse, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează conduita procesuală a instanţei. Pe de altă parte, acestea sunt nefondate.

În primul rând, prin intermediul acestui motiv de casare, se cere instanţei să dea o valoare absolută raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2011, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2011, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei - pârâte cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte reţine că a se proceda în acest sens în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de către recurent (care în opinia sa probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât şi cuantumul prejudiciului), fără a se examina condiţiile specifice acţiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, dând acestora o valoarea probatorie egală, nereţinând prevalenţa unuia în detrimentul celuilalt.

Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanţa de apel le-a analizat şi a înlăturat motivat ultimul raport, reţinând că nu respectă dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

În plus, a arătat că nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că însuşirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din 2020 este suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.

În concluzie, criticile vizând înlăturarea de către instanţa de apel a înscrisurilor fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform dispoziţiiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. (în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare).

În al doilea rând, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., aşa cum susţine recurentul. În contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurenţii au înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către aceştia, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, susţinerile referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluţia instanţei de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare susţinut de recurent, neputându-se constata o încălcarea a normelor de drept material şi procedural invocate.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, recurentul invocă nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 întrucât, în opinia sa, a încălcat principiul disponibilităţii şi a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă.

Înalta Curte reţine că potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, care a reţinut că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii au depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi art. 270 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării principiului disponibilităţii.

În concluzie, nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcarea a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurent, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 din acelaşi act normativ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 541 A din 6 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 541 A din 6 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.