Prescription of State's tort claim for overcompensation of nationalized property: start date of limitation period under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 30 septembrie 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.446.395 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea imobilului teren situat în zona "Arătător la Rotaţia II şi III", Cluj-Napoca, judeţul Cluj, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare şi valoarea de 2.761.077 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 noiembrie 2010 întocmit de expertul tehnic judiciar A., în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25 ianuarie 2022, pârâta Autoritata Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 20 aprilie 2022, pârâta a depus la dosar o cerere de chemare în garanţie a PFA A. şi a beneficiarilor B., C., D. şi E..

La termenul de judecată din data de 3 mai 2022, tribunalul a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie, invocată din oficiu, şi a constatat că cererea de chemare în garanţie nu a fost depusă în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării, potrivit art. 73 din C. proc. civ., motiv pentru care a respins cererea, ca tardiv formulată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 894 din 23 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având ca obiect "pretenţii", ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 71A din 20 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul formulat de apelantul reclamant Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 894 din 23 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 71A din 20 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

Arată că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea a reţinut, în mod greşit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este cel al emiterii deciziei de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens, a înţeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este chiar data deciziei de despăgubire.

Instanţa de control judiciar a analizat, în mod eronat, regulile generale din materia prescripţiei dreptului material la acţiune. În sistemul Decretului nr. 167/1958, la fel ca şi în reglementarea C. civ., începutul prescripţiei are un caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv sau mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Astfel, naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit, ori, după caz, trebuia exercitat. Pe de altă parte, începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială şi juridică de a face acte de întrerupere a prescripţiei, de a acţiona în justiţie.

Deşi intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Apreciază că era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă. Nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire.

Referitor la răspunderea statului, recurentul a susţinut că, în speţă, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, în ceea ce priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare şi reevaluarea imobilelor pentru a se stabili prejudiciul.

Recurentul arătă că, din circumstanţele cauzei, reies două raporturi de prepuşenie, unul născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, şi unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul anterior datei de 18 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

Reclamantul nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Preşedintele A.N.R.P., a măsurii de verificare a tuturor rapoartelor de evaluare, expertizare şi reevaluare a imobilelor.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de Statul Român iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 13 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 14 decembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, invocate în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, şi a reţinut că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 8996 din 8 decembrie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din punctul de vedere al normei de drept material ce guvernează prescripţia dreptului la acţiune, în cauza pendinte, sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, faţă de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2010, când s-a omologat primul raport de evaluare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondată şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de aceasta la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 18 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în municipiul Cluj Napoca, zona "Arătător la Rotaţia II şi III", str. x, jud. Cluj şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 noiembrie 2010, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 18 noiembrie 2010, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat, nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 8996 din 6 decembrie 2010, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlul de conversie nr. 20 din 4 ianuarie 2011.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 894 din 23 mai 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată, sub acest aspect, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 71A din 20 ianuarie 2023, reţinându-se că momentul emiterii titlului de despăgubire, respectiv 8 decembrie 2010, sau cel târziu cel al eliberării titlului de conversie, respectiv 4 ianuarie 2011, marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 8996 din 8 decembrie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate cele două titluri de conversie.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 8 decembrie 2010, la omologarea raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator A., la 18 noiembrie 2010, emiţând decizia nr. 8996, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie, în favoarea foştilor proprietari ai imobilului expertizat.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de expertul evaluator A., şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către expertul evaluator A., la 18 noiembrie 2010, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de F. S.R.L., la 7 septembrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoştinţaţi despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de expertul evaluator A., la 18 noiembrie 2010, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de F. S.R.L., la 7 septembrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 8996 din 8 decembrie 2010, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării titlului de conversie din 4 ianuarie 2010, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la reparaţie şi îndatorirea corelativă a pârâtei de a acoperi prejudiciul.

Înalta Curte a reţinut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator A., la 18 noiembrie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 8996 din 8 decembrie 2010.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către F. S.R.L., în anul 2020, pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat şi aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce, pe de o parte, considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 71 A din 20 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 71 A din 20 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.