Statutory commencement date for tort limitation period in property restitution valuation disputes under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.596.182 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren, în suprafaţă de 570 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. x, şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Ulterior, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanţie care a fost respinsă, ca tardivă, prin încheierea din data de 10 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 694 din 10 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, a respins, ca fiind prescrisă, cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a obligat reclamantul să achite chematei în garanţie A. suma de 3.000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 968A din 16 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 694 din 10 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondate.

4. Căile de atac declarate în cauză

Împotriva deciziei nr. 968A din 16 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată este insuficient motivată, calitatea de reclamant având-o Ministerul Finanţelor, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al Statului Român. Cu toate acestea, instanţa şi-a motivat soluţia doar cu privire la Ministerul Finanţelor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 2528 din C. civ. referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

A arătat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea a reţinut, în mod greşit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este cel al emiterii deciziei de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens, a înţeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este chiar data deciziei de despăgubire.

Susţine că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesară existenţa unui prejudiciu, iar acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea unui interes legitim.

Acţiunea a fost calificată ca fiind una de dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 din C. civ., prin urmare, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, recurentul a apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate realiza în sarcina Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor sale.

Referitor la răspunderea statului, recurentul a susţinut că, în speţă, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, în ceea ce priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Deşi intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare şi reevaloarea imobilelor pentru a se stabili prejudiciul.

Apreciază că era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă.

Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies două raporturi de prepuşenie, unul născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, şi unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul anterior datei de 18 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

Reclamantul nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Preşedintele A.N.R.P., a măsurii de verificare a tuturor rapoartelor de evaluare, expertizare şi reevaluare a imobilelor.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel.

4.2. Prin recursul formulat, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat admiterea acestuia şi modificarea hotărârii recurate, în sensul exonerării recurentei de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării lor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a criticat soluţia pronunţată cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa, arătând că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel s-au raportat, la momentul stabilirii acestui cuantum, la suma solicitată de chemata în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

A arătat că, în raport de lipsa noutăţii în privinţa obiectului dosarului şi motivat de faptul că cererea de chemare în judecată se respinge, ca prescrisă, onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

Trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată şi onorariu, sens în care invocă dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/8.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/5.07.2006, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, suportarea acestor cheltuieli de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă care ar greva asupra bugetului A.N.R.P., buget ce este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

A invocat dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. şi a arătat că, la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află ideea de culpă procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul, astfel încât, prin analogie, în prezenta speţă, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de Statul Român, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 7 noiembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 14 decembrie 2023.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a apreciat că decizia recurată nu respectă exigenţele legale sub aspectul motivării.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra care i-au format convingerea, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi la dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt, respectiv, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Dimpotrivă, la simpla lecturare a deciziei se constată că întreg raţionamentul porneşte de la dispoziţiile legale care reglementează termenul de prescripţie şi aplicarea acestora situaţiei de fapt reţinute. Curtea de Apel Bucureşti expunând, detaliat, argumentele pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit.

Nu se poate susţine, aşadar, că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Tot în dezvoltarea acestui motiv de casare se susţine că hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată prin raportare la ambele părţi care au declarat calea de atac, întrucât în dispozitiv este menţionat doar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu şi Ministerul Finanţelor în nume propriu.

Însă, ceea ce se invocă, în realitate, prin această critică, nu este o nemotivare, deoarece Ministerul Finanţelor, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al statului, a formulat o singură cerere de apel, care, aşa cum s-a dezvoltat anterior, a fost analizată de către instanţa de prim control judiciar, sub toate aspectele.

Omisiunea pe care o pretinde recurentul nu afectează cadrul procesual şi soluţia pronunţată de către instanţa de apel şi, prin urmare, această împrejurare nu atrage incidenţa niciunui motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., susţinerile contrare ale recurentului - reclamante neputând fi primite.

Invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 din C. civ. prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, şi a reţinut că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 7631 din 23 martie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din punctul de vedere al normei de drept material ce guvernează prescripţia dreptului la acţiune, în cauza pendinte, sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, nu cele ale noului C. civ., faţă de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2010, când s-a omologat primul raport de evaluare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondată şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de aceasta la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 18 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în municipiul Bucureşti, str. x, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 6 ianuarie 2010, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea raportului de evaluare din 6 ianuarie 2010 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat, nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 7631 din 23 martie 2010, beneficiarilor fiindu-le eliberate titluri de conversie, iar, ulterior, titluri de plată.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 694 din 10 mai 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată, sub acest aspect, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 968A din 16 iulie 2023, reţinându-se că momentul emiterii titlului de despăgubire, respectiv 23 martie 2010, marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 7631 din 23 martie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate cele două titluri de conversie

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 martie 2010, la omologarea raportului de evaluare întocmit de B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, emiţând decizia nr. 7631, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie, în favoarea foştilor proprietari ai imobilului expertizat.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de B. S.R.L., şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi persoana care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de C. S.R.L., la 27 octombrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care face referire şi recurentul, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de C. S.R.L., la 27 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, împrejurarea că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 7631 din 23 martie 2010, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziilor nr. 837.1 şi 837.2 din 7 iulie 2010, reprezentând titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la reparaţie şi îndatorirea corelativă a pârâtei de a acoperi prejudiciul.

Înalta Curte a reţinut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 7631 din 23 martie 2010.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către C. S.R.L., în anul 2020, pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce, pe de o parte, considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Prin urmare, recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanţie A., considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că instituţia chemării în garanţie, reglementată de dispoziţiile art. 72-74 din C. proc. civ., consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În aceste condiţii, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa anterioară - formularea unei pretenţii împotriva chematei în garanţie A., pretenţie care nu a fost respinsă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură referitoare la cererea de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi chematele în garanţie, deoarece pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii, care, prin comportamentul său procesual, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Nu în ultimul rând, se reţine că celelalte nemulţumiri ale recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia instanţei de fond, validată prin decizia recurată, şi dispoziţia instanţei de apel, cu privire la cuantumul cheltuielilor cu onorariul de avocat care a fost acordat intimatei-chemate în garanţie constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 968A din 16 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, şi de pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 968 A din 16 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.