Buyer’s action for specific performance of land promise time-barred; appeal rejected, final dismissal upheld.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu la 29 ianuarie 2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., în principal, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la următoarele suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră, situate pe raza comunei Runcu, judeţul Gorj: 0,5 ha, UA 66N; 24,4 ha, UA 66B; 1.6 ha, UA 65N2; 1 ha, UA 65N1; 32,4 ha, UA 65A; 59,90 ha, pentru preţul de 949.000 RON, iar, în subsidiar, a solicitat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.06.2014, prelungită prin actul adiţional autentificat sub nr. x/30.01.2018, având ca obiect terenul cu vegetaţie forestieră descris mai sus, şi obligarea pârâtei la plata sumei de 949.000 RON, actualizată, la data plăţii, cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă.

Prin sentinţa civilă nr. 5331/2021, Judecătoria Târgu-Jiu a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 11 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 325 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul formulat în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Prin memoriul de recurs depus cu respectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că decizia este nemotivată, prin raportare la întregul material probator, instanţa de apel reţinând în mod greşit că actele de folosire a masei lemnoase nu semnifică şi posesia exercitată asupra imobilului.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privind prescripţia extinctivă, sens în care a învederat următoarele argumente:

Este real că, în raport cu dispoziţiile art. 1.669 alin. (2) din C. civ., o acţiune în constatare bazată pe un antecontract de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul s-ar fi încheiat în formă autentică, însă aprecierea instanţei de apel este greşită, întrucât reclamanta a avut posesia imobilului, ceea ce constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie.

Noţiunea de posesie a fost interpretată de către instanţa de apel într-un sens rigid şi restrâns. Astfel, trebuie analizat in concreto, de la caz la caz, în ce măsură creditorul se poate prevala de o astfel de posesie. Este cunoscut faptul că elementul corpus poate fi exercitat şi prin altul, respectiv în urma încheierii unor contracte, prin care se transmite folosinţa materială a lucrului, cum ar fi transmiterea folosinţei şi culegerea fructelor, astfel cum este situaţia în speţă. Prin încheierea unor asemenea acte translative de folosinţă, elementul material al posesiei nu se pierde, întrucât este exercitat prin altul, respectiv corpore alieno.

În speţă, este evident că este vorba despre posedarea imobilului, întrucât există cel puţin elementul corpus, reclamanta exercitând acte de folosinţă asupra imobilului, astfel cum a recunoscut din faza judecăţii în primă instanţă, încheind acte juridice translative de folosinţă, respectiv contracte de exploatare a masei lemnoase, şi obţinând autorizaţie de exploatare forestieră. Or, nu se putea exploata şi folosi masa lemnoasă fără predarea terenului, fiind evident că reclamanta a exercitat stăpânirea materială a bunului, prin altul.

De altfel, pârâta, la 09.10.2019, în faţa notarului public, a recunoscut că va vinde reclamantei terenurile descrise în antecontract, că nu cunoaşte domiciliul vecinilor, fapt ce echivalează, pe lângă transmiterea exploatării masei lemnoase de pe teren, şi cu recunoaşterea transmiterii posesiei terenului, pe care nu o neagă. Mai mult, prin actul adiţional din 30.01.2018, pârâta a menţionat că promite să vândă societăţii suprafeţele de teren şi că este de acord ca aceasta să folosească masa lemnoasă aflată pe terenuri, fiind evidentă predarea bunului, care reflectă tocmai posesia. În aceste condiţii, este infirmată concluzia instanţei de apel, în sensul că înţelegerea părţilor din promisiunea de vânzare-cumpărare, referitoare la predarea terenurilor, nu a fost modificată prin actul adiţional din 30.01.2018.

În realitate, pe de o parte, pârâta a modificat înţelegerea, în sensul că este de acord ca reclamanta să folosească masa lemnoasa aflată pe terenuri, fără a interzice folosirea terenurilor, iar, pe de altă parte, conform declaraţiei de înstrăinare din 09.10.2019, arată că va vinde societăţii reclamante aceste terenuri, fără a determina o dată precisă, fapt ce echivalează nu numai cu recunoaşterea posesiei, ci şi cu o declaraţie publică prin care încunoştiinţează orice persoană interesată că se obligă să vândă societăţii reclamante aceste terenuri. Or, manifestarea publică a voinţei pârâtei de a vinde către reclamantă are efectul unei oferte ferme de vânzare şi reprezintă o recunoaştere a faptului că orice prescripţie faţă de actele încheiate între părţi nu începe să curgă.

Nu poate fi primită susţinerea instanţei de apel că nepronunţarea asupra capătului subsidiar de cerere nu poate constitui motiv de apel, întrucât reclamanta are la îndemână doar calea prevăzută de art. 444 din C. proc. civ., întrucât, deşi exista posibilitatea completării hotărârii, acest lucru nu înseamnă că legiuitorul a exclus o atare omisiune de la cenzura instanţei, pe calea apelului sau a recursului. Obligativitatea procedurii privind completarea hotărârii nu trebuie înţeleasă că o atare omisiune nu putea fi criticată pe calea apelului sau a recursului.

4.2. Prin concluziile scrise depuse la dosar la 6 decembrie 2023, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, atunci când a considerat că nu a intervenit întreruperea prescripţiei extinctive, prin exercitarea posesiei asupra bunului, realizând o greşită apreciere în drept a noţiunilor de "fructe" şi "producte", sens în care a învederat următoarele:

Instanţa de apel a respins motivul de apel cu privire la incidenţa cazului de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, decurgând din exercitarea posesiei, de către promitentul-cumpărător, asupra bunului ce face obiectul promisiunii, în temeiul art. 2.537 din C. civ., reţinând că promitenta-vânzătoare a transmis promitentei-cumpărătoare exclusiv dreptul de a culege fructele bunurilor imobile în litigiu, iar nu posesia acestor terenuri, ca atribut al dreptului de proprietate.

Plecând astfel, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, noţiunile juridice de "fructe" şi "producte", considerând că reclamanta beneficia exclusiv de dreptul de a culege fructele bunului, iar nu posesia acestor terenuri, ca atribut al dreptului de proprietate. Legea face distincţia între fructe şi producte, calificând, în mod expres, copacii unei păduri drept producte. Drept urmare, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 548 şi art. 549 din C. civ., calificând, în mod greşit, exploatarea masei lemnoase dintr-o pădure drept o formă de culegere a fructelor.

Astfel cum rezultă chiar din distincţia făcută de art. 549 din C. civ., raportat la art. 548 alin. (1) din C. civ., caracteristica definitorie a productelor este aceea că, prin culegere şi exploatare, productele epuizează substanţa bunului principal şi diminuează capitalul. Privită din această perspectivă, culegerea productelor este un apanaj exclusiv al persoanei care deţine prerogativa dispoziţiei materiale asupra bunului, deci şi posesia asupra bunului, şi care poate efectua asupra unui bun acte ce intră în sfera noţiunii de abusus, fiind exclus, spre exemplu, de la exploatarea productelor uzufructuarul. Or, dispoziţia materială este un atribut specific dreptului de proprietate, care conferă posesia.

Ca urmare a greşitei calificări juridice date exploatării masei lemnoase drept exploatarea fructelor, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că reclamanta nu deţine posesia asupra imobilelor. Prin exploatarea masei lemnoase, ce trebuie calificată juridic drept producte, reclamanta a exercitat atributul dispoziţiei materiale, adică a deţinut posesia, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Pentru calificarea juridică a exploatării masei lemnoase drept producte, care conferă posesie promitentului-cumpărător, trebuie avute în vedere şi cele statuate de Tribunalul Gorj prin decizia civilă nr. 280/28.09.20223, pronunţată în dosarul nr. x/2022, având ca obiect chiar anularea contractului de vânzare masă lemnoasă dintre părţi, reţinându-se că actul de vânzare-cumpărare masă lemnoasă nr. 17/30.01.2018 trebuie interpretat prin referire la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/30.06.2014 şi la actul adiţional autentificat sub nr. x/30.01.2018. Astfel, între cele trei acte juridică, există o legătură intrinsecă, iar contractul de vânzare a masei lemnoase nu este decât un simplu instrumentum, prin care reclamanta este îndreptăţită să exploateze masa lemnoasă, care trebuia calificată juridic drept exploatarea productelor, ce conferă atributul dispoziţiei materiale şi, deci, şi posesia asupra terenurilor.

Mai mult, considerând că nu este aplicabil cazul de întrerupere a prescripţiei prin recunoaşterea dreptului, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, art. 2.537 pct. 1 coroborat cu art. 2.538 din C. civ.. Astfel, acordarea dreptului de exploatarea a masei lemnoase de către promitenta-vânzătoare trebuie calificat juridic drept un act de recunoaştere tacită a obligaţiilor asumate prin antecontract, conform art. 2.538 din C. civ. şi, în consecinţă, un act întreruptiv al termenului de prescripţie, conform art. 2.537 pct. 1 din C. civ., astfel cum reiese şi din jurisprudenţa instanţei supreme, care a reţinut că predarea posesiei bunului imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, după împlinirea termenului la care s-a convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată este şi nemotivată, pentru că instanţa de apel a analizat doar sumar materialul probator, neprocedând la analiza documentelor pe care reclamanta le-a depus la dosar în etapa apelului, constând în autorizaţii de exploatare şi avize de însoţire a mărfurilor, care fac dovada exercitării posesiei de către promitenta-cumpărătoare. Promitenta-vânzătoare nu a contestat că reclamanta ar fi avut posesia bunurilor imobile ce fac obiectul promisiunii şi nu a produs nicio probă contrară celor afirmate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor incidenţa art. 444 şi art. 445 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte motivul de apel formulat cu privire la capătul de cerere privind rezoluţiunea antecontractului. În condiţiile în care niciuna din părţi nu a invocat că motivul de apel formulat pe acest capăt de cerere trebuia asimilat unei cereri de completare a hotărârii judecătoreşti şi că nu pot fi invocate astfel de critici pe calea apelului, instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor inadmisibilitatea acestui motiv de apel, ca urmare a reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 444 şi art. 445 din C. proc. civ., atunci când a considerat că se impunea formularea unei cereri de completare a hotărârii judecătoreşti. Astfel, soluţia primei instanţe de respingere a cererii vizează, în mod neechivoc, acţiunea în integralitate, fiind respins atât capătul de cerere urmărind executarea în natură (pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract), cât şi capătul de cerere privitor la rezoluţiunea promisiunii. Drept urmare, nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., pentru că reclamanta nu avea la dispoziţie o cerere de completare a sentinţei, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind rezoluţiunea, dar a soluţionat, în mod greşit, excepţia prescripţiei, respingând întreaga acţiune ca prescrisă.

Totodată, în virtutea rolului său activ, instanţa de apel trebuia să invoce din oficiu, ca motive de ordine publică, şi să pună în discuţie, cu privire la soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei capătului de cerere privind rezoluţiunea, pe de o parte, nemotivarea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei a capătului de cerere privind rezoluţiunea, pentru că în sentinţa primei instanţe nu există niciun considerent care să justifice o astfel de soluţie. Or, soluţia dată fiecărui capăt de cerere trebuie să fie motivată atât în fapt, cât şi în drept, printr-un silogism juridic propriu. Pe de altă parte, trebuia pusă în discuţie din oficiu şi soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei, prin admiterea acestei excepţii pe capătul de cerere privind rezoluţiunea, pentru că aceasta este o acţiune personală, supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, care, în mod evident, nu expirase la momentul introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu prealabil, astfel cum a pus în discuţie la termenul din 7 decembrie 2023, Înalta Curte constată că motivele noi de recurs, ce au fost invocate prin notele scrise depuse la 6 decembrie 2023, referitoare la aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a noţiunilor juridice de "fructe" şi "producte" (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), precum şi la încălcarea principiului contradictorialităţii şi a rolului activ al instanţei (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), au fost formulate tardiv, respectiv după împlinirea termenului de motivare a căii de atac a recursului.

Referitor la susţinerea apărătorului recurentei-reclamante, potrivit căreia aceste motive sunt de ordine publică, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., doar instanţei de recurs i se recunoaşte posibilitatea de a invoca motive de ordine publică, după împlinirea termenului de motivare a căii de atac, nu şi părţilor. Or, în cauză, nu au fost invocate, din oficiu, motive de recurs de ordine publică, iar, potrivit textului de lege menţionat, instanţa de recurs are posibilitatea, iar nu obligaţia de a invoca motive de ordine publică.

Ca atare, recurenta-reclamantă era ţinută să invoce motivele de casare, chiar şi pe acelea de ordine publică, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, însă numai cu respectarea termenului de motivare a căii de atac, astfel cum rezultă din prevederile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte va analiza recursul doar prin raportare la motivele invocate prin memoriul de recurs, care a fost depus în termen procedural, fără a lua în considerare motivele noi, invocate tardiv.

Astfel, în termen legal, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 445 din C. proc. civ., atunci când a reţinut că omisiunea primei instanţe de a soluţiona capătul de cerere subsidiar nu poate fi invocată decât pe calea procedurii completării hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ., "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444." Acest text de lege prevede, în mod clar, că procedura completării hotărârii este obligatorie, atunci când se apreciază că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei cereri cu care a fost învestită, partea interesată neavând dreptul de a opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara calea de atac a apelului.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat şi a aplica, în mod corect, dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., atunci când a reţinut că omisiunea primei instanţe de a soluţiona capătul de cerere subsidiar, având ca obiect rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, nu poate fi invocată prin intermediul apelului, ci doar pe calea procedurii completării hotărârii judecătoreşti, prevăzută de art. 444 din C. proc. civ.

Astfel, lecturând considerentele sentinţei, se constată că prima instanţă s-a pronunţat doar asupra capătului de cerere formulat în principal, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, omiţând a analiza şi capătul de cerere subsidiar, având ca obiect rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care a respins, ca prescris, capătul principal de cerere. În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de apel că omisiunea primei instanţe de a soluţiona capătul de cerere subsidiar nu poate fi invocată pe calea apelului, dată fiind reglementarea art. 445 din C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine aplicarea greşită a acestui text de lege.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nemotivată.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Plecând de la susţinerile reclamantei că predarea terenurilor a avut loc la 30.01.2018, în baza actului adiţional autentificat sub nr. x şi că de la acest moment a efectuat acte de exploatare forestieră, instanţa de apel a reţinut, în urma interpretării clauzelor contractuale ale actelor juridice încheiate între părţi, precum şi a materialului probator administrat, următoarele:

"Coroborând menţiunea din actul adiţional nr. x/30.01.2018 cu contractul de vânzare-cumpărare masă lemnoasă nr. 17/30.01.2018 şi cu autorizaţia de exploatare din 13.04.2018, Curtea constată că promitenta-vânzătoare a transmis promitentei-cumpărătoare doar dreptul de a culege fructele imobilelor în litigiu, nu şi posesia acestor terenuri, ca atribut al dreptului de proprietate. Acest aspect de fapt este confirmat şi de împrejurarea că întelegerea iniţială a părţilor din promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la 30.06.2014, referitoare la predarea terenurilor, nu a fost modificată prin actul adiţional autentificat sub nr. x/30.01.2018. (...) Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada posesiei terenurilor în litigiu, ca stare de fapt ce ar fi putut echivala cu o recunoaştere a debitoarei obligaţiei de a vinde".

Având în vedere considerentele deciziei recurate, se reţine că instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, argumentând, în fapt şi în drept, concluzia că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei-reclamante, în sensul că termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 1.669 alin. (2) din C. civ., a fost întrerupt, prin faptul predării terenurilor, ce a avut loc la data de 30.01.2018.

În urma lecturării considerentelor deciziei recurate, se observă că instanţa de apel a respectat obligaţia legală şi convenţională de motivare, prezentând situaţia de fapt şi de drept relevanţă, precum şi motivele pentru care a înlăturat criticile de apel, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum).

Motivarea deciziei recurate este realizată într-o manieră clară şi coerentă, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, în raport cu soluţia dată apelului, confirmând faptul că susţinerile părţilor au fost examinate în mod efectiv.

Referitor la susţinerea că instanţa de apel nu ar fi analizat înscrisurile depuse în faza procesuală a apelului, aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenta-reclamantă critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a coroborat mijloacelele de probă administrate, care nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, nu are loc devoluarea fondului, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza mijloacele de probă administrate.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurenta-reclamantă aduce în discuţie modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, dispoziţiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

În termen legal, recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, atunci când nu a reţinut posesia exercitată asupra imobilului drept cauză de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Deşi a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.537, art. 2.539 şi art. 916 alin. (1) din C. civ., recurenta-reclamantă argumentează existenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie, constând în posesia exercitată asupra imobilului, rezultată din exploatarea masei lemnoase aflate pe acesta, făcând aprecieri cu privire la mijloacele de probă administrate. În acest sens, recurenta-reclamantă învederează că a posedat imobilul, existând cel puţin elementul corpus, din moment ce, din probele administrate, rezultă că a încheiat acte translative de folosinţă, respectiv contracte de exploatare a masei lemnoase, şi a obţinut autorizaţia de exploatare forestieră, masa lemnoasă neputând fi exploatată fără predarea imobilului, fiind evident că a exercitat posesia prin altul.

Însă, toate referirile din memoriul de recurs la probele administrate, la valoarea lor probatorie şi la situaţia de fapt, stabilită în urma coroborării lor, vizează temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, astfel că nu pot fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În condiţiile în care, în urma analizării probelor administrate, instanţa de apel a stabilit, ca stare de fapt ce ar fi putut echivala cu un caz de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă, că nu a avut loc predarea imobilului şi că promitenta-vânzătoare a transmis promitentei-cumpărătoare doar dreptul de a culege fructele imobilului, nu şi posesia acestuia, ca atribut al dreptului de proprietate, o atare situaţie de fapt nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, care nu poate stabili o altă situaţie de fapt, în sensul dorit de recurenta-reclamantă.

Ca atare, invocând greşita calificare juridică a situaţiei de fapt, rezultată din interpretarea faptelor de exploatare a masei lemnoase, recurenta-reclamantă tinde la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate, susţinând, în realitate, o analizare eronată sau insuficientă a materialului probator de către instanţa de apel, ceea ce nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs.

Din moment ce situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale, iar această situaţie de fapt nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, rezultă că nu se poate reţine aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că acele motive de recurs, care au fost invocate cu respectarea termenului procedural, nu sunt fondate şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 325 din 11 octombrie 2022, pronunţate de către Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 325 din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2023.