Husband's liability for spouse's corporate loan as common marital debt; scope of judicial review in cassation for factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 24.10.2029 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 650.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, din bunurile comune ale acestora, iar în măsura în care creanţa nu va fi acoperită din bunurile comune, obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea diferenţei creanţei din bunurile proprii şi, în subsidiar, obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 650.000 RON, reprezentând plată nedatorată şi îmbogăţire fără justă cauză, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 650.000 RON, în cuantum de 82.836,16 RON, până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare până la data plăţii efective a creanţei, obligarea pârâţilor la plata ratei inflaţiei aferente sumei de 650.000 RON, în cuantum de 64.575 RON, până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare până la data plăţii efective a creanţei, şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 344/30.07.2020 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.. S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi, în consecinţă, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 450.000 RON reprezentând împrumut nerestituit, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei, 31.03.2017, şi până la data plăţii efective a debitului, din bunurile comune, iar în măsura în care creanţa nu va fi acoperită din bunurile comune, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la restituirea diferenţei împrumutului din bunurile proprii. De asemenea, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 200.000 RON reprezentând împrumut nerestituit, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei, 15.04.2017, şi până la data plăţii efective a debitului, din bunurile comune, iar în măsura în care creanţa nu va fi acoperită din bunurile comune, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la restituirea diferenţei împrumutului din bunurile proprii. Totodată, s-a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata ratei inflaţiei şi pârâţii au fost obligaţi, în aceeaşi modalitate, la plata sumei de 36.674,41 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B. şi C..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 98/A din 14.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 344 din 30.07.2020 a Tribunalului Cluj, secţia Civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019, care a fost menţinută. De asemenea, apelanţii au fost obligaţi să plătească intimatului A., suma de 5.800,18 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B. şi C..

4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs.

Prin decizia civilă nr. 744 din 31.03.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant A., s-a admis recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 98/A din 14 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 6A din 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, cu majoritate, în complet de divergenţă, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 344 din 30.07.2020 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2019, pe care a menţinut-o, şi a obligat pe apelanţi să plătească intimatului A. suma de 8.710,44 RON, cheltuieli de judecată în apel.

6. Recursurile formulate în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs principal pârâţii B. şi C. şi recurs incident reclamantul A..

i) Recursul principal

În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii au susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În primul rând, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., aceasta a fost respinsă în mod nelegal. În opinia pârâţilor, raportat la cele reţinute de către instanţa de apel, motivarea acesteia nu este susţinută de reglementările legale şi, totodată, reprezintă o interpretare şi aplicare greşită a textelor legale incidente, aplicate mult prea rigid şi fără o coroborare cu probatoriul din dosar. Astfel, se impunea coroborarea susţinerii pârâţilor potrivit căreia capitalul social al societăţii D. S.R.L. reprezenta bun propriu al pârâtei B., cu conduita ulterioară a părţilor, respectiv a soţilor Păcurariu, care au tratat societatea, încă de la momentul înfiinţării sale, respectiv anul 2006 şi până în prezent, ca fiind bunul exclusiv al pârâtei B.. În acest sens, au arătat că a rezultat, în mod neechivoc, din declaraţia martorului E. faptul că societatea reprezenta afacerea personală a pârâtei şi că soţul acesteia nu cunoştea aspecte legate de activitatea societăţii, nu a avut niciun fel de contact cu ceilalţi asociaţi şi nu a fost prezent în firmă niciodată.

De asemenea, martora F. a declarat în mod expres faptul că ştia de la defuncta mamă a pârâtei faptul că intenţionează să o ajute pe fiica sa în înfiinţarea societăţii D. S.R.L., prin aceea de a-i lăsa moştenire economiile sale, în cuantum de aproximativ 20.000 RON.

În speţă, având în vedere că suma necesară înfiinţării societăţii D. S.R.L. a fost una relativ nesemnificativă, 200 RON, provenienţa acesteia este dificil de a fi cu acurateţe dovedită. Mai mult, întrucât modalitatea de economisire prin carnete de economii ale defunctei G., vechi de peste 15 ani, coroborat cu sistemul deficitar de arhivare al acestora la H. S.A., pârâta a fost în imposibilitate obiectivă de a le prezenta în faţa instanţei de judecată.

Astfel, în cauză, probaţiunea se impunea a fi coroborată în ansamblul ei, astfel încât să conducă la aflarea adevărului şi relevarea stării de fapt corecte şi reale, întrucât doar grevate pe această stare de fapt corectă şi reală, normele legale îşi pot găsi o aplicare corectă.

În acest context, ambele depoziţii de martori au fost în sensul celor afirmate de pârâţi şi anume acela că suma de bani necesară înfiinţării societăţii a provenit de la defuncta mamă a pârâtei şi că pârâtul a fost străin de orice activitate a societăţii de la înfiinţarea acesteia şi până în prezent.

Mai mult decât atât, pârâţii au depus o serie de înscrisuri la dosarul cauzei din care rezultă faptul că pârâtul C., în perioada 1996-2012, şi-a desfăşurat activitatea profesională în exclusivitate în Bucureşti. Astfel, nu doar că acesta nu a dorit să se implice în vreun fel în înfiinţarea sau în desfăşurarea activităţii societăţii, însă se afla şi în mod obiectiv în imposibilitate efectivă de a face acest lucru, fiind în permanenţă implicat în proiectele sale de nivel guvernamental, de la Bucureşti şi nu numai.

Toate aceste aspecte au fost ignorate de către instanţa de apel, care a aplicat prevederile legale incidente în materia bunurilor comune ale soţilor, în mod exclusiv pe ideea că, în lipsa fizică a carnetelor de economii ale defunctei G., părţile sociale deţinute de pârâta B. în cadrul societăţii D. S.R.L. ar reprezenta un bun comun al soţilor şi a respins astfel, în mod nelegal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C..

Însă, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., în opinia separată a deciziei recurate s-au aplicat corect prevederile legale aplicabile stării de fapt din speţă şi a fost pronunţată o soluţie separată, în sensul admiterii, în parte, a apelului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Iar motivarea opiniei separate, pe care recurenţii-pârâţi înţeleg să şi-o însuşească, se reţine că:

"într-adevăr, potrivit art. 351 lit. a) din C. civ., purtând denumirea marginală "datoriile comune ale soţilor", soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune.

Însă, din analiza dispoziţiilor legale citate rezultă că soţului, care nu a participat la contractarea unei obligaţii, dar care, în aplicarea prevederilor art. 351 din C. civ., poate fi calificată ca fiind comună, nu îi revine decât o obligaţie subsidiară, ce aparţine etapei de executare a hotărârii judecătoreşti, voluntară sau silită, şi anume de a permite urmărirea bunurilor comune în măsura în care s-a început executarea silită a unei datorii comune, în temeiul unui titlu executoriu.

Aşadar, în cazul unei datorii comune asumate doar de către unul dintre soţi, dispoziţiile legale citate nu conferă soţului, care nu a contractat, calitatea de debitor al obligaţiei de plată în temeiul unei convenţii încheiate de celălalt soţ, ci au menirea de a recunoaşte dreptul creditorului, a cărui creanţă certă, lichidă şi exigibilă este cuprinsă într-un titlu executoriu, de a urmări bunurile comune ale soţilor în cadrul unei executări silite pornite în baza acestui titlu executoriu, pentru recuperarea unei datorii comune.

Această concluzie este întărită de prevederile art. 352 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.

Drept urmare, în procesul de identificare a părţilor care justifică legitimare procesuală, nu prezintă nicio relevanţă juridică scopul pentru care unul dintre soţi a contractat o obligaţie şi, implicit, calificarea acelei obligaţii ca fiind una comună soţilor, întrucât în virtutea dispoziţiilor mai sus amintite, soţul care nu a fost parte în contract nu dobândeşte calitatea de debitor la momentul contractării de către celălalt soţ a unei obligaţii comune soţilor."

În mod corect, în opinia separată, s-a reţinut faptul că pârâtul C. este un terţ faţă de contractul de împrumut, împrejurare faţă de care este de necontestat faptul că acesta nu a dobândit drepturi şi nu şi-a asumat obligaţii în temeiul contractului de împrumut.

Prin urmare, dat fiind faptul că pârâtul C. a fost cu totul străin de orice împrumut contractat de soţia acestuia sau de societatea D. S.R.L., singura opţiune a creditorului este aceea ca, într-o eventuală executare silită, să urmărească şi bunurile comune ale soţilor, în vederea îndestulării creanţei sale, însă nu de a chema în judecată în calitate de pârât pe soţul necontractant, care, în acest context, nu poate deţine calitatea de debitor.

În consecinţă, apreciază că s-au aplicat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei B., respinsă în mod neîntemeiat de către instanţa de apel, recurenţii-pârâţi susţin că însuşi reclamantul a arătat, încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul că beneficiarul împrumutului este societatea D. S.R.L, pârâta B. fiind un simplu intermediar între părţile împrumutului.

Prin urmare, doar societatea D. S.R.L. este cea care deţine calitatea de a fi obligată la restituirea "împrumutului", în niciun caz, pârâta B. şi, cu atât mai puţin, soţul acesteia.

Referitor la condiţiile de validitate ale împrumutului despre care se face vorbire în prezenta cauză, apreciază faptul că acestea nu sunt îndeplinite nici faţă de pârâtă şi, cu atât mai puţin, faţă de pârât.

Conform art. 2158 din noul C. civ., "împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioada de timp aceeaşi suma de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate".

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă şi de instanţa de apel, pârâta nu şi-a asumat în niciun moment o anumită scadenţă a vreunui împrumut, iar menţiunile care figurează în OP-uri şi de care se prevalează intimatul-reclamant, pentru a dovedi o anumită scadenţă convenită de părţi, nu fac dovada acestui fapt. În OP-urile indicate, reclamantul avea libertatea de a indica orice scadenţă, acest aspect neechivalând sub nicio formă cu un acord în acest sens din partea pârâtei.

Prin urmare, apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile indicate în art. 2158 C. civ., referitoare la împrumutul de consumaţie.

Pe cale de consecinţă, şi sub acest aspect, instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod eronat normele de drept material incidente în speţă, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate.

Pe fondul cauzei, recurenţii înţeleg să reitereze aspectele relevate la punctele anterioare, întrucât motivele de recurs sunt identice cu cele invocate în susţinerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive.

Mai arată că, în realitate, reclamantul a cunoscut încă de la început natura "împrumutului" acordat pârâtei, având percepţia clară că sumele au fost transferate în scopul unei asocieri a acestuia în societatea D. şi a redresării activităţii acestei societăţi, iar nu pentru folosinţa acestora în scop personal de către pârâtă şi, cu atât mai puţin, de către pârât.

Că este astfel, rezultă şi din promisiunea de transfer de active şi activitate, autentificat sub nr. x/16.02.2018, încheiată între societatea D. S.R.L. şi I., fratele reclamantului, parte din sumele din această promisiune fiind sumele care fuseseră transferate de reclamant pârâtei şi depuse de aceasta din urmă în societate.

Un alt aspect pe care îl apreciază ca fiind important în soluţionarea speţei îl reprezintă acela de a releva care a fost motivul pentru care reclamantul a avut încredere să remită suma de 650.000 RON în scopul redresării activităţii societăţii D. S.R.L. şi care derivă din relaţia foarte bună pe care defunctul său frate o avea cu societatea.

Astfel, defunctul frate al reclamantului a început colaborarea cu societatea D., cu circa 2 (doi) ani înainte de perioada în care reclamantul a efectuat transferurile obiect al dosarului, cu scopul de a-i fi cesionate părţi sociale din societatea D.. În acea perioadă, defunctul mergea zilnic în fabrică, iar toată aprovizionarea cu materie primă şi vânzarea produselor finite se realiza în exclusivitate prin firma fratelui defunct al reclamantului, astfel că acesta avea control deplin asupra activităţii societăţii D..

Prin urmare, reclamantul, la rândul său, deţinea informaţii precise cu privire la activitatea societăţii, iar după decesul fratelui său, reclamantul nu a dorit să dobândească calitatea de asociat în D. S.R.L. pentru simplul motiv că are calitatea de executor judecătoresc şi domiciliază la Bucureşti, spre deosebire de defunctul său frate, care locuia la Gherla, deci aproape de Bonţida, unde se află locaţia fabricii.

În consecinţă, tocmai datorită faptului că reclamantul cunoştea foarte bine activitatea societăţii, a decis să transfere suma de 650.000 RON pentru redresarea activităţii acesteia, cunoscând foarte bine faptul că pârâtă (şi cu atât mai puţin pârâtul) nu s-a folosit de niciun leu din această sumă.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine faptul că pârâtă ar fi dispus de aceste sume de bani în scop personal, acestea fiind în mod integral destinate creditării societăţii, conform înţelegerii avute cu reclamantul, rezultând în mod clar că, în integralitate, sumele virate de reclamant au fost folosite exclusiv în scopul creditării şi, astfel, al redresării activităţii societăţii, astfel cum el însuşi admite că a fost înţelegerea dintre părţi.

În concluzie, solicităm admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelul pârâţilor, astfel cum a fost formulat, şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată de la prima instanţă, apel şi recurs, conform documentelor justificative pe care le vor depune în timp util la dosarul cauzei.

ii) Recursul incident

În dezvoltarea cererii de recurs incident, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevăd:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire ta soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă".

Prevederile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ. dispun:

"Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare, dovezi decât cete invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Astfel, potrivit efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel este ţinută să judece în limitele motivelor supuse judecăţii în faţa primei instanţe, respectiv prin apelul formulat. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ. dispun:

"Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Deşi excepţiile absolute pot fi invocate, ca regulă, în orice stare a procesului, în materia căii de atac a apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevăd o limitare temporală a invocării acestora, în sensul că părţile sunt ţinute să invoce excepţiile de ordine publică prin calea de atac a apelului formulată sau, după caz, prin întâmpinare. Cu titlu, de excepţie, excepţiile absolute pot fi invocate şi după aceste momente, dacă neregularităţile respective au intervenit după sesizarea instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac.

Prin urmare, invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei trebuia respinsă ca fiind tardiv formulată. În caz contrar, posibilitatea invocării excepţiilor absolute cu nesocotirea regulilor specifice ale etapelor procesuale (fond, apel, recurs), ar conduce spre posibilitatea temporizării infinite a judecării căilor de atac, dar şi spre extinderea nepermisă a termenelor de formulare a căilor de atac.

În concluzie, solicită admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii, ca tardiv invocată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B..

7. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâţilor pentru neîncadrarea criticilor şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului acestora.

8. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 mai 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 24 octombrie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

La termenul din 7 decembrie 2023, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului principal, invocate prin întâmpinare, asupra excepţiei lipsei de interes a recursului incident şi asupra fondului recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurenţii pârâţi B. şi C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Procedând la soluţionarea, cu prioritate, a excepţiei nulităţii recursului principal, în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece din parcurgerea motivelor indicate prin cererea de recurs se observă că există critici de nelegalitate care se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în concret, sunt formulate atât critici de netemeinicie, care ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de reaprecierea probatoriului, nefiind susceptibile de analiză în cadrul controlului judiciar prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., cât şi critici de nelegalitate vizând greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material, respectiv art. 351 lit. a) şi art. 2158 C. civ.

Întrucât sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu art. 489 C. proc. civ., intervine în ipoteza în care toate criticile invocate, în integralitate, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, constatându-se că o parte dintre acestea vizează motivul de casare referitor la darea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se impune respingerea excepţiei nulităţii invocate prin întâmpinarea la recursul principal, nefiind posibilă pronunţarea unei soluţii de anulare în parte, în privinţa criticilor care se referă la netemeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de apel. Desigur, cu prilejul analizării fiecărei critici, se va arăta punctual care sunt cele de nelegalitate, ce se impun a fi analizate pe fondul lor, şi care sunt cele de netemeinicie, inadmisibile în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum se va argumenta mai jos.

Procedând la soluţionarea fondului recursului, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii pârâţi B. şi C., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor la plata sumelor de 450.000 RON şi 200.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei, 31.03.2017 şi, respectiv, 15.04.2017, şi până la data plăţii efective a debitului. În esenţă, instanţele de fond au reţinut că probatoriul administrat relevă încheierea între părţi a contractului de împrumut pentru suma totală de 650.000 RON, sumă nerestituită până la data scadenţelor convenite, astfel încât pretenţiile formulate au fost admise în raport de dispoziţiile art. 2158 şi art. 1535 C. civ., menţionându-se, totodată, că obligaţia de restituire incumbă ambilor soţi debitori, deoarece datoria contractată este una comună, conform art. 351 lit. a) C. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal recurenţii pârâţi B. şi C., invocând greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material şi urmărind să obţină admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ambilor pârâţi, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenţii pârâţi, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenţii pârâţi au invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 351 lit. a) şi art. 2158 C. civ., susţinând faptul că obligaţia de restituire a sumelor împrumutate incumbă societăţii D. S.R.L., iar nu pârâţilor.

Printr-un prim set de critici recurenţii au criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., arătând că sumele împrumutate au fost virate în conturile bancare ale pârâtei B., care le-a transferat ulterior societăţii D. S.R.L., al cărei asociat este, subliniindu-se că părţile sociale deţinute la această societate sunt bun propriu al soţului asociat.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate şi nu pot provoca un control de legalitate a deciziei recurate, constituind, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii, deoarece tind la schimbarea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probelor administrate în faţa instanţelor de fond. Sub acest aspect, este relevant faptul că instanţa de apel a reţinut că, potrivit dovezilor administrate, participaţia pârâtei B. la constituirea capitalului social al societăţii D. S.R.L. nu s-a realizat prin utilizarea unor bunuri proprii, adică a unor sume de bani dobândite prin moştenire de la mama sa, G., astfel încât părţile sociale deţinute la această societate nu reprezintă bunuri proprii ale soţului asociat, ci bunuri comune, în baza aplicării prezumţiei de comunitate prevăzute de art. 30 din Codul familiei, act normativ aplicabil în temeiul art. 33 din Capitolul IV al Legii nr. 71/2011, ţinând seama de data constituirii societăţii (anul 2006). Întrucât împrumutul contractat personal de pârâta B. a avut ca scop salvgardarea societăţii D. S.R.L., instanţa de apel a apreciat că datoria rezultată din acest contract este una comună soţilor, fiind vorba despre o obligaţie născută în legătură cu administrarea unui bun comun, respectiv a părţilor sociale deţinute la societatea menţionată, conform art. 351 lit. a) C. civ., aplicabil în baza art. 35 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 351 lit. a) C. civ., reţinând calitatea de datorie comună a obligaţiei de restituire a împrumutului în valoare totală de 650.000 RON, contractat de unul dintre soţi.

Probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin prezentul recurs recurenţii pârâţi tind la a demonstra că părţile sociale deţinute la societatea D. S.R.L. reprezintă bunuri proprii ale soţului asociat B., însă o atare susţinere nu reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii. Invocarea declaraţiilor martorilor E. şi F., aprecierea în sensul arhivării defectuoase a informaţiilor deţinute de unitatea bancară în legătură cu economiile defunctei G. ori depunerea unor înscrisuri care atestă faptul că soţul neasociat şi-a desfăşurat activitatea într-o altă localitate decât cea în care a funcţionat societatea nu pot fi valorificate în acest stadiu procesual, deoarece modul în care instanţa de apel a efectuat aprecierea şi coroborarea probelor nu poate fi supus cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului, neînscriindu-se în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Atât timp cât instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că împrumutul a fost contractat de unul dintre soţi în scopul redresării activităţii societăţii D. S.R.L. şi că părţile sociale deţinute la această societate de către asociatul B. reprezintă bunuri comune ale soţilor B. şi C., în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 351 lit. a) C. civ., conform cărora reprezintă datorie comună obligaţia născută în legătură cu conservarea sau administrarea unui bun comun.

Faptul că doar soţia B. deţine calitatea de asociat în cadrul societăţii D. S.R.L. nu constituie un argument în sensul că datoria contractată este proprie acesteia, deoarece art. 349 alin. (2) C. civ. prevede explicit că, în cazul în care aportul la constituirea capitalului social este reprezentat de un bun comun, calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sunt bunuri comune. Or, în speţă, probele administrate au relevat faptul că bunurile aduse ca aport în societate de către soţul asociat reprezintă bunuri comune, ceea ce justifică reţinerea în sensul că părţile sociale dobândite sunt tot bunuri comune. În continuarea raţionamentului, datoria contractată de unul dintre soţi pentru conservarea sau administrarea bunurilor comune, precum părţile sociale deţinute la societatea D. S.R.L., reprezintă o datorie comună, astfel cum s-a reţinut prin decizia atacată.

Invocarea opiniei separate exprimate în urma judecării apelului în complet de divergenţă nu justifică temeinicia prezentei căi de atac, în condiţiile în care obiectul recursului este reprezentat de hotărârea pronunţată cu majoritate. În orice caz, inclusiv în argumentarea opiniei separate, s-a reţinut calitatea de datorie comună a împrumutului, conform art. 351 lit. a) C. civ., divergenţa de opinie fiind întemeiată pe aspecte legate de executarea derulată asupra bunurilor comune şi, în subsidiar, asupra bunurilor proprii ale soţilor.

Atât timp cât nu există critici de nelegalitate în privinţa reţinerii incidenţei prevederilor art. 351 lit. a) C. civ. şi a calităţii de datorie comună a împrumutului contractat de unul dintre soţi, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. apare ca pe deplin legală, impunându-se a fi menţinută.

Contrar susţinerilor expuse în memoriul de recurs, recurentul pârât C. nu este terţ faţă de contractul de împrumut, atât timp cât, în baza acestuia, s-a născut o datorie comună a soţilor şi ambii soţi sunt ţinuţi răspunzători pentru executarea obligaţiei astfel asumate, chiar dacă actul juridic a fost încheiat numai de unul dintre soţi.

De asemenea, reţinerea caracterului de datorie comună conferă şi soţului care nu a încheiat actul juridic calitatea de debitor şi, implicit, calitatea procesuală pasivă în litigiul pornit de creditorul care urmăreşte să obţină titlul executoriu necesar valorificării pe cale silită a creanţei sale. Aşadar, contrar apărărilor expuse în recurs şi argumentelor prezentate în opinia separată a deciziei din apel, Înalta Curte consideră că datoria comună a soţilor determină soluţia de obligare a ambilor soţi la restituirea împrumutului, iar executarea silită a acestei obligaţii urmează a se realiza astfel cum s-a dispus prin sentinţa pronunţată de tribunal, respectiv prin urmărirea bunurilor comune şi, cu caracter subsidiar, a bunurilor proprii, în acord cu art. 352 C. civ.

În consecinţă, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. este legală, fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a prevederilor art. 351 lit. a) C. civ.

Printr-un alt set de critici recurenţii pârâţi au criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., arătând că aceasta a acţionat doar ca un intermediar şi că beneficiarul împrumutului a fost societatea D. S.R.L.

Aceste susţineri reprezintă tot critici de netemeinicie a hotărârii, inadmisibile în calea de atac a recursului, atât timp cât tind la schimbarea situaţiei de fapt şi la reinterpretarea probelor, chestiuni ce intră în puterea de apreciere a instanţei de apel, ca instanţă devolutivă. Sub acest aspect, este relevant faptul că instanţa de apel a reţinut că sumele de bani au fost acordate cu titlu de împrumut şi au fost virate în contul bancar al pârâtei B., iar nu în contul bancar al societăţii D. S.R.L. Faptul că, ulterior, pârâta a înţeles, la rândul său, să acorde un împrumut societăţii, al cărei asociat este, nu reprezintă o dovadă a lipsei legitimităţii procesule pasive, fiind fără dubiu faptul că intimatul reclamant A. a contractat cu pârâta persoană fizică, iar nu cu persoana juridică pretins beneficiară a sumelor de bani împrumutate.

Obligaţia de restituire a împrumutului a fost stabilită în mod corect în sarcina părţii care a încheiat contractul de împrumut cu împrumutătorul A., în acord cu art. 2158 C. civ., conform căruia împrumutatul se obligă se restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

Atât timp cât probatoriul administrat a relevat încheierea unui contract de împrumut în cadrul căruia pârâta B. a avut calitatea de împrumutat, în mod legal a reţinut instanţa de apel calitatea procesuală pasivă a acesteia, în interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 2158 C. civ.

Faptul că această pârâtă are, la rândul său, calitatea de împrumutător faţă de societatea D. S.R.L., pentru aceeaşi sumă de bani, nu determină concluzia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte în raporturile cu împrumutătorul său şi nici nu o exonerează de obligaţia a cărei executare şi-a asumat-o. Pe de altă parte, raportul juridic de împrumut dintre B. şi D. S.R.L. excede obiectului litigiului de faţă, astfel încât recurenta pârâtă are posibilitatea de a urma demersurile pe care le consideră necesare pentru satisfacerea propriilor drepturi de creanţă.

Criticile legate de dovedirea datei scadenţei prin menţiunile efectuate de intimatul reclamant în ordinele de plată constituie critici de netemeinicie a hotărârii, iar nu critici de nelegalitate apte de a fi analizate de instanţa de control judiciar, în această fază procesuală.

Faţă de cele arătate, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. este legală, fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2158 C. civ.

Prin ultimul set de critici recurenţii reclamanţi au invocat nelegalitatea soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată, înţelegând să reitereze aceleaşi argumente avute în vedere la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ambilor pârâţi. Or, pentru considerentele anterior expuse, instanţa de recurs constată că, la pronunţarea deciziei atacate, au fost interpretate şi aplicate în mod corect prevederile art. 351 lit. a) C. civ., în privinţa reţinerii ca datorie comună a obligaţiei de rambursare a sumelor împrumutate, şi a dispoziţiilor art. 2158 C. civ., în privinţa existenţei obligaţiei de restituire a sumei împrumutate în sarcina împrumutaţilor.

Susţinerile privitoare la intenţia intimatului reclamant A. sau a fratelui acestuia de a deveni asociat al societăţii D. S.R.L. nu pot fi reţinute deoarece, pe de-o parte, instanţa de recurs nu poate proceda la schimbarea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probelor, iar pe de altă parte, ordinele de plată reţinute ca dovezi pentru virarea sumelor împrumutate fac menţiune explicită despre titlul cu care au fost acordate, respectiv cu titlu de împrumut, indicându-se în mod expres şi data scadenţei. Eventualele negocieri în sensul achiziţionării unor părţi sociale în cadrul societăţii D. S.R.L. nu sunt în măsură să excludă existenţa raportului contractual de împrumut dintre părţile prezentului litigiu, atât timp cât, pe baza dovezilor administrate, s-a reţinut în mod indubitabil încheierea contractului menţionat.

Mai trebuie precizat că din prevederile art. 2158 C. civ. nu rezultă că obligaţia împrumutatului de a restitui împrumutul ar fi condiţionată, în vreun mod, de felul în care au fost utilizate şi valorificate sumele primite cu titlu de împrumut, astfel încât sunt lipsite de orice relevanţă apărările legate de faptul că împrumutul a fost folosit pentru a redresa activitatea unei societăţi, iar nu în interesul propriu al persoanelor împrumutate.

Prin urmare, soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată şi de obligare a pârâţilor la restituirea sumelor primite cu titlu de împrumut este legală, fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a prevederilor legale invocate.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a excepţiei invocate din oficiu, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de recurentul reclamant A. este lipsit de interes, pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a arătat cu prilejul analizării recursului principal, prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii pârâţi B. şi C., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor la plata sumelor de 450.000 RON şi 200.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei, 31.03.2017 şi, respectiv, 15.04.2017, şi până la data plăţii efective a debitului.

În faza procesuală a apelului, cu ocazia reluării dezbaterilor în complet de divergenţă, la data de 17.01.2023, apelanta pârâtă a invocat pentru prima dată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar intimatul reclamant a invocat excepţia tardivităţii invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba despre o excepţie de ordine publică, aceasta poate fi invocată în tot cursul judecăţii în apel şi că, în orice caz, argumentele care susţin această excepţie sunt similare cu cele invocate prin cererea de apel ca motive de netemeinicie a cererii de chemare în judecată, astfel încât legitimitatea procesuală pasivă a pârâtei B. a fost analizată cu ocazia soluţionării apelului, reţinându-se atât calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte, cât şi temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii în contradictoriu cu această parte.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs incident recurentul reclamant A., prin care urmăreşte să obţină, respingerea, ca tardivă, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., fiind aplicabil motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ.

La termenul din data de 07.12.2023, instanţa de recurs a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului incident, în raport de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în contradictoriu cu pârâta care a invocat, în apel, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Procedând la soluţionarea cu prioritate a excepţiei lipsei interesului, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că revine instanţei judecătoreşti obligaţia de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru exercitarea oricărei acţiuni în justiţie, inclusiv a căii de atac a recursului. Astfel, în conformitate cu art. 32 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes. Cât priveşte cerinţa interesului, art. 33 prevede că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

De asemenea, în cadrul căilor de atac, art. 458 C. proc. civ. dispune că acestea pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes.

Prin interes se înţelege folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, indiferent de faza procesuală în care se află. Această cerinţă pentru exerciţiul dreptului la acţiune trebuie să existe nu doar la momentul sesizării instanţei, ci pe parcursul derulării întregului litigiu, astfel încât folosul practic urmărit să rezulte din hotărârea judecătorească pronunţată.

În cauza de faţă, ca urmare a respingerii recursului principal, a rămas definitivă hotărârea de admitere în parte a cererii de chemare în judecată şi de obligare a pârâţilor B. şi C. la restituirea sumei de 650.000 RON cu titlu de împrumut. Pe cale de consecinţă, a rămas definitivă şi soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B..

Prin prezentul recurs incident, recurentul reclamant A. urmăreşte să obţină, de asemenea, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., ca tardiv invocată. Or, atât timp cât soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat, prin respingerea recursului principal, finalitatea urmărită de reclamant a fost atinsă în sensul că, în mod definitiv, s-a reţinut temeinicia pretenţiilor sale. În aceste condiţii, este lipsit de orice interes demersul său de a obţine respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca tardiv invocată, în locul soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a aceleiaşi excepţii.

Prin urmare, rezultă cu claritate că interesul recurentului reclamant pentru susţinerea demersului procesual de faţă a încetat, nemaifiind actual, deoarece a obţinut câştig de cauză atât în combaterea excepţiei menţionate, cât şi în privinţa fondului litigiului, rezolvarea raportului juridic litigios fiindu-i favorabilă, conform hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin respingerea recursului principal. Altfel spus, recurentul nu are să obţină vreun folos practic în urma judecăţii recursului incident, atât timp cât decizia atacată îi este favorabilă şi a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 491 şi art. 472 C. proc. civ., va respinge, ca lipsit de interes, recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În conformitate cu art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondate, cererile părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, constatând că ambele recursuri au fost respinse, astfel încât toţi recurenţii au căzut în pretenţii şi nici nu au fost administrate dovezi care să permită probarea efectuării, în mod distinct, a unor cheltuieli pricinuite de judecarea căii de atac exercitate de partea adversă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge, ca nefondate, cererile părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2023.