Immovable property restitution claim barred by pre-1989 state acquisition under expropriation decree subjecting case to special reparation law

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2022 la data de 05 ianuarie 2022, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, au solicitat instanţei pentru ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâtul să le restituie în natură, în deplină proprietate şi posesie, cota de 1/2 din apartamentul nr. x, Aleea x, municipiul Timişoara (compus din patru camere şi dependinţe + 2,31% cotă indiviză din părţi comune întregului condominiu); în situaţia în care obligaţia nu poate fi executată în natură, să oblige pârâtul să execute obligaţia prin echivalent bănesc.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 782 din 14 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român - Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara Timiş.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, având ca obiect revendicare imobiliară, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 345 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 782/14.06.2022 pronunţate de Tribunalul Timiş. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 345 din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs principal reclamanţii A. şi B., şi recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu păstrarea soluţiei privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii apelului incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ. şi cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Recurenţii au considerat că, în condiţiile în care instanţa de apel nu era lămurită într-un aspect esenţial al cauzei, respectiv momentul preluării efective de către Statul Român a imobilului în litigiu, aceasta avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor acest aspect, conform dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Or, reţinerea instanţei de apel în sensul că imobilul a fost preluat de stat la momentul emiterii deciziei nr. 2625/30.11.1989, în lipsa oricărei dovezi în acest sens şi fără ca această chestiune să fie pusă în discuţia părţilor, relevă, în opinia recurenţilor, nesocotirea dispoziţiilor C. proc. civ., cât şi a prevederilor art. 6 din CEDO, care statuează, ca drept fundamental, dreptul la apărare şi la un proces echitabil, cu aplicarea corectă a normelor de drept la o situaţie de fapt pe deplin lămurită.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au invocat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 şi art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938 şi a Decretului nr. 223/1974.

Au învederat recurenţii că, de esenţa prezentului litigiu, este momentul la care cota parte (proprietatea acestora) din imobil a trecut la stat, respectiv după data de 22 decembrie 1989.

Astfel, au arătat că, având în vedere că Legea nr. 10/2001 se aplică exclusiv imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, este evident că legea specială de reparaţie nu este incidentă în speţă, întrucât momentul preluării de către stat a imobilului este data radierii dreptului de proprietate din cartea funciară, iar nu cel al emiterii deciziei nr. 2625/30.11.1989.

Sub acest aspect, au arătat recurenţii că, potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai dacă părţile convin asupra constituirii sau strămutării, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Totodată, drepturile reale se sting numai dacă radierea s-a înscris în cartea funciară.

Or, în speţă, dreptul de proprietate al recurenţilor pentru cota de 1/4 din imobil a trecut în proprietatea statului la 16.01.1990, când a fost radiat dreptul de proprietate al acestora şi a fost înscris în favoarea statului.

Totodată, au susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reţinând că, prin excepţie de la dispoziţiile art. 17, dreptul dobândit prin expropriere nu necesită înscriere în cartea funciră, întrucât Decretul nr. 223/1974 nu este un decret de expropriere.

Cum art. 26 mai sus amintit se referă exclusiv la actele de expropriere şi la celelalte situaţii expres enumerate, iar preluarea imobilui în litigiu nu se încadrează în niciuna dintre excepţii, în mod greşit a reţinut instanţa că este aplicabilă Legea nr. 10/2001.

Recursul incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român

În cuprinsul cererii de recurs, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale respingând ca inadmisibil apelul incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, fără a analiza motivele care au dus la stabilirea greşită a cadrului procesual de către instanţa de fond.

A arătat că instanţele de fond au pronunţat hotărâri în contradictoriu cu o parte care nu a fost introdusă în cauză, Ministerul Finanţelor nefiind vreodată citat la sediul său.

Urmare a stabilirii eronate a cadrului procesual, instanţele de fond au soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, calificând-o ca fiind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Concluzionând, recurenta consideră că nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în nume propriu şi nici ca reprezentant de iure al Ministerului Finanţelor ori al Statului Român.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii recursului şi a lipsei de interes în declararea căii de atac a recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, arătând, în esenţă, că recurenta nu a avut, în nume propriu, calitate de parte în procesul pendinte.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi, ca fiind excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român şi a rămas în pronunţare asupra acesteia, asupra excepţiei lipsei de interes în promovarea căii de atac şi asupra fondurilor recursurilor declarate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român şi excepţia lipsei de interes în declararea căii de atac a recursului invocată prin întâmpinarea formulată la recursul incident de către recurenţii-reclamanţi, excepţii de fond, absolute şi peremptorii, Înalta Curte constată următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. civ., două dintre condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune sunt cele privind calitatea procesuală şi interesul de a promova acţiunea, condiţii generale care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impun a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

Regula instituită prin dispoziţiile art. 458 C. proc. civ. este aceea potrivit căreia căile de atac pot fi exercitate doar de părţile litigante care justifică un interes.

În aplicarea regulii pe care acest text o instituie pentru toate căile de atac, în sensul că exercitarea căii de atac poate fi făcută numai de părţile aflate în proces, urmează a se reţine că exerciţiul căii de atac este deschis numai părţilor între care s-a purtat judecata în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Or, în speţă, se constată că în dosarul Curţii de Apel Timişoara, în care a fost pronunţată decizia împotriva căreia s-a exercitat recursul cu a cărui judecată a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu, a avut calitatea de apelantă.

Având în vedere soluţia de respingere a apelului declarat de apelanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu, ca inadmisibil, Înalta Curte constată că aceasta are calitate procesuală în prezentul recurs.

De asemenea, prin criticile din cuprinsul cererii de recurs, recurenta îşi justifică interesul legitim, direct, personal şi actual în exercitarea controlului de nelegalitate care să conducă la reformarea soluţiei atacate şi prin care urmăreşte ca, în cazul admiterii recursului declarat de reclamanţi, să se admită excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă şi interesul în formularea căii de atac de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor, pentru Statul Român, faţă de dispoziţiile arătate supra, cum Statul Român este parte în litigiul pendinte, figurând în cererea introductivă în calitate de pârât, rezultă, în mod clar, că excepţiile lipsei calităţii procesuale şi a lipsei interesului în declararea căii de atac sunt neîntemeiate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite condiţiile calităţii procesuale şi interesului în privinţa formulării căii de atac a recursului incident, motiv pentru care va respinge excepţiile invocate de recurenţii-reclamanţi.

Analizând recursurile în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru considerentele ce succed.

Asupra recursului principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.

Recurenţii-reclamanţi au formulat două critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând pe de o parte, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ. şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, au invocat o încălcare şi o aplicare greşită a art. 17 şi art. 26 din Decretul lege nr. 115/1938 şi a dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974.

Prealabil, este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1- 8 ale art. 488 alin. (1).

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi de aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie situaţia de fapt şi analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

În speţă, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în revendicare formulată privind cota de 1/4 din imobilul - apartament situat în Aleea x, Timişoara - pe dispoziţiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, prin aplicarea Decretului lege nr. 223/1974. Cum imobilul a fost preluat în luna iunie 1990, reclamanţii nu au urmat procedurile legii speciale de reparaţie, apreciind că, în ceea ce priveşte situaţia concretă a imobilului, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă.

Prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că, din probele administrate în cauză, rezultă că imobilul revendicat face parte din imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind necesară, pentru restituirea acestuia către foştii proprietari, parcurgerea procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia atacată, soluţia primei instanţe a fost confirmată de instanţa de apel care a reţinut că, din probatoriul administrat, reiese că o cotă de 1/4 din imobil a trecut la stat de la B. cel mai târziu la 31.03.1989, iar o cotă de 1/4 a trecut la stat la data de 30.11.1989, de la A. (înscrisă în cf la 16 ianuarie 1990). Totodată, a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada contrară, respectiv că apartamentul în litigiu a fost preluat, în fapt, ulterior datei de 22 decembrie 1989, astfel că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind necesară parcurgerea procedurii speciale.

Trecând la analiza efectivă a criticilor formulate, Înalta Curte constată, în ceea ce priveşte criticile referitoare la neexercitarea rolului activ al instanţei, faţă de conţinutul lor, că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurenţii au făcut referire la pct. 8 al aceleiaşi norme, fiind invocate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critica fiind însă nefondată.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (…)", iar potrivit alin. (4), judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul art. 22 C. proc. civ. este ca judecătorul să ceară părţilor să prezinte explicaţii, în cazul în care formulările reclamantului sunt neclare sau confuze; să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

În aprecierea acestor îndatoriri ale judecătorului, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora părţile au obligaţia să îşi probeze pretenţiile şi apărările.

Totodată, este necesar a fi menţionat că rolul activ al judectătorului trebuie, însă, înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

În cauza dedusă judecăţii, însă, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care recurenţii-reclamanţi, care au beneficiat de asistenţă juridică calificată, le-au adus în susţinerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată, alte clarificări ale cadrului procesual sau ale situaţiei de fapt şi de drept.

Recurenţii au promovat o acţiune în revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974, fiind fundamentată juridic pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., în susţinerea cererii susţinând că preluarea efectivă a imobilului s-a făcut în luna iunie 1990, nefiind incidente în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit elementelor de fapt prezentate şi probelor administrate, instanţa de apel a stabilit că o cotă de 1/4 din imobil a trecut la stat de la B. cel mai târziu la 31.03.1989, iar o cotă de 1/4 a trecut la stat la data de 30.11.1989, de la A. (înscrisă în cf la 16 ianuarie 1990), fiind evident că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Mai mult, aşa cum rezultă din încheierea pronunţată în 06 decembrie 2022, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor probele administrate, dând posibilitatea acestora să formuleze concluzii pe toate aspectele deduse judecăţii, fiind astfel respectat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu situaţia de fapt reţinută, pe baza probatoriului administrat, de instanţa de apel, nu se traduce într-o încălcare a rolului activ al judecătorului, iar nemulţumirea acestora cu privire la acest aspect nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele anterior reliefate, Înalta Curte reţine că, în realitate, susţinerile recurenţilor aduse în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate, care, în speţă, nu coincid cu aşteptările acestor părţi; or, simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei care a pronunţat decizia recurată în sensul că, în speţă, a fost afectat dreptul la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare.

În consecinţă, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din acelaşi cod, respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurenţilor nu relevă niciun viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia.

Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, a fost corect examinată de instanţele de fond.

Prin criticile formulate, reclamanţii au reclamat o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 17 şi art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, precum şi a dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a greşit considerând Decretul nr. 223/1974 ca fiind un decret de expropriere, astfel nefiind incident cazul de excepţie prevăzut de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, referitor la dobândirea drepturilor reale fără înscrierea în cartea funciară.

Astfel, au apreciat că, întrucât dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară la x ianuarie 1990, preluarea imobilului a avut loc la acea dată, ceea ce înseamnă că imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situaţii juridice nu se află la latitudinea, voinţa sau alegerea părţii, ci stă în dispoziţia legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale aupra imobilelor se dobândeau numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea au fost înscrise în cartea funciară.

Prin excepţie, potrivit art. 26 din acelaşi act normativ, drepturile reale se dobândeau fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere.

În cazul concret dedus judecăţii, astfel cum au stabilit în mod just instanţele de fond, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în cota de 2/8 în baza deciziei nr. 2625/30.11.1989 emisă în conformitate cu prevederile Decretului nr. 223/1974 de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular Judeţen Timiş.

Este de notorietate că, în perioada comunistă, ideologia oficială promovată de stat punea accent pe colectivism şi pe subordonarea intereselor individuale în faţa intereselor colective şi statale. Proprietatea privată era considerată un obstacol în calea dezvoltării rapide şi planificate a economiei naţionale. Prin urmare, statul şi-a asumat rolul de a gestiona şi controla resursele economice şi proprietăţile în vederea realizării unor proiecte majore de infrastructură şi a altor iniţiative de interes public.

Politicile de centralizare şi naţionalizare au fost esenţiale pentru implementarea planurilor economice, care urmăreau industrializarea rapidă şi dezvoltarea infrastructurii. În acest context, exproprierea a devenit un instrument legal care permitea statului să obţină rapid şi eficient terenurile şi clădirile necesare pentru construcţia de fabrici, uzine, şcoli, spitale, drumuri şi alte proiecte de infrastructură.

Aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, Decretul nr. 223/1974 a fost un instrument juridic care reflecta aceste politici şi permitea statului să exproprieze proprietăţi private, în cazul plecării în străinătate a titularilor dreptului de proprietate, cu scopul de a realiza proiecte de interes public, conform unor proceduri stabilite clar.

Sub acest aspect, a reţinut că decizia nr. 2625/30.11.1989 prevede în mod expres cererea reclamantei de înstrăinare către stat a cotei de 2/8 din imobil în vederea plecării definitive din ţară, fiind aprobată plata sumei de 50.131 RON, reprezentând contravaloarea construcţiilor care au trecut în proprietatea statului.

Drept urmare, în condiţiile în care imobilul a fost preluat în baza unui decret de expropriere, contrar celor susţinute de recurenţi, efectul translativ de proprietate s-a produs la momentul emiterii deciziei nr. 2625/30.11.1989, anterior datei de 22 decembrie 1989.

Astfel, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a apreciat că imobilul revendicat în prezenta acţiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Drept urmare, apreciind că instanţele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situaţiei bunului imobil şi a dispoziţiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, pentru considerentele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra recursului incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român

Prin criticile subsumate ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel, susţinând că au fost încălcate normele de procedură prin pronunţarea soluţiei de respingere a apelului declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara ca inadmisibil, fără a fi analizate motivele care au dus la stabilirea greşită a cadrului procesual de către instanţa de fond.

Criticile formulate sunt nefondate.

Hotărârea judecătorească, raportat la cele statuate de art. 457 C. proc. civ., este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Dispoziţiile art. 458 din C. proc. civ. condiţionează calitatea de subiect al căilor de atac de calitatea de parte în proces şi de justificarea de către aceasta a unui interes, cu excepţia în care, prin dispoziţii legale exprese, dreptul a de a formula calea de atac este recunoscută şi altor organe sau persoane.

În categoria părţilor litigiului, potrivit art. 55 C. proc. civ., se află reclamantul şi pârâtul, dar şi terţii introduşi în proces la iniţiativa unuia dintre aceştia pe calea chemării în judecată a altor persoane, a chemării în garanţie sau arătării titularului dreptului. Acelaşi drept este recunoscut şi terţilor care au intervenit în proces din proprie iniţiativă, cu anumite nuanţări în ceea ce priveşte intervenientul accesoriu, care nu poate uza de o cale de atac pe care partea în favoarea căreia a intervenit nu a exercitat-o.

Nu în ultimul rând, se reţine că regula ce guvernează procesul civil este aceea că părţile care au figurat la judecata în primă instanţă se vor regăsi ca părţi şi la judecata căilor de atac, cadrul procesual putând suferi modificări doar în cazurile de excepţie în care este permisă intervenţia unui terţ (în raport de părţile iniţiale) direct în căile de atac - intervenţia principală, cu acordul părţilor iniţiale sau intervenţia accesorie, permisă direct în cadrul căilor extraordinare de atac.

Din cele arătate mai sus, rezultă că poate fi apelant orice parte care a figurat în procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii care se atacă, indiferent de poziţia procesuală avută anterior.

Interesul promovării căii de atac reprezintă o cerinţă procesuală subsumată calităţii de parte în proces, iar în analiza admisibilităţii unei căi de atac, instanţa de control judiciar trebuie să aibă în vedere şi aspectele ce ţin de aptitudinea celui care a promovat calea de atac de a efectua acest demers judiciar, care, potrivit dispoziţiilor legale anterior enunţate, depinde de calitatea de parte în proces sau de recunoaşterea acestui drept de către lege, pentru cei care nu au fost părţi în cauza supusă judecăţii.

Dat fiind principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, rezultă că hotărârea judecătorească nu poate da naştere unor drepturi sau obligaţii decât faţă de părţile din proces, consecinţa fiind că procedura judiciară, în toate etapele sale, se derulează doar între părţile cauzei, astfel încât, doar acestea sunt îndrituite, în principiu, să facă uz de exerciţiul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În contextul factual al speţei, Înalta Curte observă că, prin cererea introductivă reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei să oblige pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara să le restituie în natură, în deplină proprietate şi posesie, cota de 1/2 din apartamentul nr. x, Aleea x, municipiul Timişoara (compus din patru camere şi dependinţe + 2,31% cotă indiviză din părţi comune întregului condominiu), iar, în situaţia în care obligaţia nu poate fi executată în natură, să oblige pârâtul să execute obligaţia prin echivalent bănesc.

Ţinând cont că părţile raportului juridic litigios, configurat prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, au fost reclamanţii A. şi B. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, învestirea instanţei de apel cu soluţionarea căii de atac împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă s-a făcut, astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, de către o persoană care nu a dobândit calitatea de parte în cauza supusă judecăţii, fiind citată în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor, şi nu în nume propriu.

În atare situaţie şi printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ., rezultă că Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara nu avea calitatea de a declara calea de atac a apelului, în nume propriu, întrucât nu figurează ca parte în procesul pendinte.

Drept urmare, pentru a soluţiona corect şi judicios apelul incident, instanţa trebuia să califice excepţia inadmisibilităţii căii de atac, invocată de apelanţii-reclamanţi prin întâmpinare, ca fiind excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi să respingă apelul pe motiv că a fost introdus de o persoană fără calitate procesuală, nu ca inadmisibil.

Cu toate acestea, având în vedere că apelul, respins ca inadmisibil, ar fi fost respins, oricum, tot ca efect al admiterii unei excepţii procesuale, respectiv cea a lipsei calităţii procesuale active, fără a se intra în analiza fondului litigiului, instanţa supremă constată că nu a fost produsă părţii nicio vătămare, astfel că nu se justifică admiterea recursului incident şi casarea hotărârii pentru acest motiv.

În ceea ce priveşte criticile formulate în apel şi reiterate în prezenta cale de atac, prin care se susţine lipsa calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor, a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, precum şi necitarea pârâtului Statul Român, la sediul reprezentantului legal, Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că analiza acestora este superfluă, în condiţiile în care apelul declarat de recurentă a fost respins ca efect al admiterii unei excepţii procesuale, astfel că nu au fost examinate pe fond criticile formulate.

Aceasta se datorează faptului că, în cadrul procedurii de apel, instanţa de apel a considerat, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se putea trece la judecarea pe fond a căii de atac. Aşadar, orice discuţie suplimentară privind lipsa calităţii de reprezentant şi necitarea pârâtului la judecata de primă instanţă devine irelevantă în contextul respingerii apelului ca efect al admiterii unei excepţii procesuale.

Prin urmare, criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, recursul incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, urmând a fi respins.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi lipsa de interes în exercitarea recursului incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, invocată de recurenţii-reclamanţi.

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. şi recursul incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, împotriva deciziei nr. 345 din 20 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.