State objective liability for excessive criminal procedure duration and causal proof of material damages

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, la data de 18.02.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună: obligarea Statului Român la plata sumei de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea daunelor materiale (în cuantum de 9.066 RON) şi morale (în cuantum de 200.934 RON) cauzate ca urmare a duratei excesive a procesului, din data de 14.06.2010 până la data achitării definitive din data de 06.06.2019; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în cuantumul şi specificaţia pe care le va menţiona ulterior, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 149 din 22.02.2021 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2021 s-au respins excepţiile de netimbrare, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor şi a inadmisibilităţii acţiunii.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 15.000 RON reprezentând daune morale.

S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 435A din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., precum şi apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 149 din 22.02.2021 a Tribunalului Maramureş, pronunţate în dosar nr. x/2021, pe are a menţinut-o.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 435A din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul-reclamant A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a încălcat normele drept material, aplicându-le şi interpretându-le în mod greşit.

A arătat pentru început că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o analiză incompletă şi netemeinică a argumentelor pe care le-a adus în susţinerea şi dovedirea pretenţiilor sale ignorând multe dintre motivele invocate.

A precizat că în privinţa prejudiciilor de agrement nevalorificate de către instanţa de apel prin decizia civilă nr. 495/A/2022 - vătămări aduse vieţii familiale, stării de sănătate fizică/psihică şi reputaţiei în societate, instanţa de apel respinge argumentele reclamantului sub pretextul nedovedirii raportului de cauzalitate între durata lungă a procesului şi vătămările suferite de acesta, cu toate că a expus în mod explicit faptul că răspunderea Statului Român este una obiectivă şi criteriile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt clare în sensul că despăgubirile trebuie să fie proporţionale cu vătămările suferite şi cuantumul acestora se stabileşte conform regulilor echităţii.

De asemenea, prevalându-se de prerogativa subiectivă nelimitată, instanţa de apel refuză să judece în echitate şi să pronunţe o hotărâre judecătorească prin analizarea corectă a stării de fapt care a fost în mod corect dovedită. De fiecare dată, instanţa de apel invocă lipsa raportului de cauzalitate şi insuficienta dovedire a prejudiciilor invocate - cu toate că este aproape imposibil ca un subiect de drept să probeze cu exactitate vătămările produse de un proces penal care s-a întins pe 9 ani de zile şi care s-a finalizat cu o soluţie de achitare definitivă.

Reclamantul a dovedit cu martori şi înscrisuri faptul că valori precum viaţa de familie, sănătatea psihică/fizică, reputaţia, relaţiile de prietenie şi imaginea în societate i-au fost vătămate, precum şi faptul că şi-a pierdut locul de muncă pentru o perioadă lungă de timp, aspect care i-a scăzut nivelul de trai şi i-a creat o stare de nelinişte şi stres care i-a afectat inclusiv starea de sănătate (fiind diagnosticat cu tromboză venoasă).

Instanţa de apel reţine succint şi plastic, la pagina nr. 49 din decizia civilă nr. 495/A/2022 faptul că nu s-a probat în condiţiile art. 249 C. proc. civ. legătura de cauzalitate dintre deterioarea stării de sănătate a apelantului-reclamant şi durata nerezonabilă a procesului penal şi nici că durata excesivă a procesului penal i-a afectat viaţa de familie, viaţa socială, buna-reputaţie.

Instanţa de apel minimalizează total efectele pe care procesul penal le-a avut asupra vieţii de familie, refuzând să facă o analiză echilibrată, în echitate şi în concordanţă cu realitatea faptică. Reclamantului i-a fost afectată grav viaţa de familie şi relaţia cu fiul său ce s-a dezvoltat şi a crescut cu imaginea distorsionată conform căreia tatăl său este un "infractor".

Instanţa de apel a impus în sarcina reclamantului, în mod artificial, un standard al probelor mai exigent, cu toate că starea de fapt este dovedită şi este de netăgăduit că un proces penal finalizat cu achitare după 9 ani de zile produce în sine vătămări profunde.

Este de notorietate faptul că este extrem de greu de dovedit legătura de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal şi suferinţele psihice/emoţionale, respectiv stresul generate de un asemenea proces - motiv pentru care jurisprudenta constantă a Curţii Europene a reglementat noţiunea de "prejudicii de agrement". O asemenea vătămare poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial (ex: cheltuielile medicale). Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri, în completarea celor stabilite pentru acoperirea pierderilor patrimoniale suferite, despăgubiri care să asigure o ambianţă corespunzătoare în familie sau în afara ei.

Despăgubirea oferită ar avea mai degrabă scopul de a alina condiţiile de viaţă ale victimei. Aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea în principiu nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar şi atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind aflată în afara realităţilor materiale.

Întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin aprecieri, nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

Mai mult, acest şir lung de procese penale şi civile încă nu s-a încheiat având în vedere că reclamantul trebuie să se prezinte în continuare la termenele de judecată pentru a-şi asigura repararea prejudiciului lăsat de acest proces penal care a schimbat parcursul vieţii sale şi a membrilor familiei.

Chiar dacă în realitate, procesul penal este din punct de vedere juridic finalizat (fiind pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă de achitare), acesta produce în continuare efecte negative, prejudiciile reclamantului nefiind acoperite.

Din considerentele reţinute în decizia recurată se poate trage concluzia că procesul penal aproape că nu ar fi avut niciun impact sau că a avut un impact minor asupra stării reclamantului de sănătate. Instanţa de apel a ignorat a reţine în favoarea reclamantului o apreciere echilibrată asupra vătămărilor aduse relaţiilor de familie, stării de sănătate fizice/psihice, reputaţiei în comunitate şi imaginii.

La polul opus, prin decizia civilă nr. 44/A/2022 a Curţii de Apel Cluj, aceeaşi instanţă face, spre deosebire de hotărârea atacată cu recurs de către reclamant, o analiză echilibrată.

Referitor la imaginea şi reputaţia reclamantului, arată că a anexat cererii de apel câteva dintre multele articole de presă - atât din timpul procesului penal cât şi ulterior achitării definitive - din care rezultă în mod clar că i-a fost afectată, încălcată prezumţia de nevinovăţie în cursul procesului penal.

Instanţa de apel nu a dat valoare acestor motive, considerând că aceste prejudicii sunt normale şi inerente unui proces penal - cu toate că acest proces penal nu trebuia să existe în realitate.

Cu privire la greşita analiză a instanţei de apel privind neacordarea despăgubirilor pentru suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă de 5 ani de zile, arată că dacă procesul penal nu ar fi existat nu şi-ar fi pierdut locul de muncă timp de 5 ani de zile.

Aşa cum rezultă din acţiunea formulată, suspendarea contractului de muncă de către angajator a fost dispusă datorită iluziei vinovăţiei sub aspectul infracţiunilor reproşate. Există în mod clar un raport de cauzalitate între suspendarea contractului de muncă timp de 5 ani şi acuzaţiile false ce i-au fost aduse în cadrul dosarului penal ce a fost finalizat cu achitarea sa definitivă.

Susţine că există o culpă a Statului român în cauzarea prejudiciilor reclamantului sub aspect profesional şi sub aspectul bunăstării sale financiare.

Acest fapt atrage culpa Statului român pentru suspendarea contractului meu de muncă şi lipsa unui loc de muncă stabil timp de 5 ani de zile. De asemenea, acest aspect este susţinut şi de Decizia nr. CJ17/a/1532 din data de 02.07.2019 depusă la dosarul cauzei prin care reclamantul a fost reintegrat în muncă.

Cu privire la neacordarea despăgubirilor reprezentate de cheltuielile de judecată avansate de recurent în dosarul penal cu durată excesivă în care a fost achitat definitiv, instanţa de apel reţine în mod greşit şi netemeinic că între durata nerezonabilă a procesului penal şi cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant nu există o legătură de cauzalitate, iar răspunderea civilă obiectivă a statului exclude culpa statului român.

Instanţa de apel omite textul de lege al art. 276 alin. (6) C. proc. pen. aplicabil ca excepţie de la regula generală, incident în cauză, întrucât Statul român a pornit acţiunea penală din oficiu prin organele judiciare - în speţă procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj.

Acelaşi raţionament a fost reţinut în mod corect în altă speţă a Curţii de Apel Cluj, antemenţionată şi similară cu prezenta cauză, respectiv în decizia nr. 44/2022.

Arată că a depus în original la dosarul cauzei atât contractul de asistenţă juridică, cât şi dovada în original a achitării onorariului de avocat în cuantum de 8000 RON, iar diferenţa de onorariu avocaţial până la suma de 10.000 euro, nu a avut posibilitatea să o dovedească având în vedere perioada foarte lungă de timp scursă şi decesul fostului său reprezentant legal care l-a reprezentat în toate ciclurile procesuale ale dosarului penal.

Chiar şi aşa, recurentul consideră că instanţa de apel avea obligaţia de a judeca prezenta cauză ţinând cont de criteriile de echitate şi proporţionalitate - luând în calcul şi prejudiciile materiale pe care recurentul le-a suferit ca urmare a procesului penal şi pe care le-a dovedit efectiv.

Susţine că nu avea la data formulării acţiunii civile, un cadrul procesual şi norme legale valabile în temeiul cărora să formuleze o astfel de acţiune având în vedere declararea ca neconstitutionale a prevederilor art. 539 C. proc. pen.

Mai mult, prejudiciul suferit ca urmare a arestării nelegale timp de 43 de zile este justificat prin prisma soluţiei de achitare conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 şi nu în temeiul perioadei excesive a procesului penal.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 03.03.2021, instanţa de contencios constituţional reţine în mod explicit faptul că un subiect de drept poate solicita repararea daunelor morale produse ca urmare a arestării nelegale în temeiul răspunderii de drept comun a răspunderii civile delictuale, aspect pe care reclamantul l-a reproşat prin acţiunea formulată.

Prin decizia recurată se reţine faptul că reclamantul era obligat să uzeze de procedura prevăzută de art. 539 C. proc. pen., deşi această reglementare era neconstituţională şi inaplicabilă la data formulării acţiunii.

Singura cale legală pe care reclamantul a avut-o la data formulării acţiunii erau prevederile subsidiare, de drept comun, din materia răspunderii civile delictuale.

Un al motiv de nelegalitate a deciziei civile nr. 495/A/2022 a Curţii de Apel Cluj este legat de faptul că instanţa de judecată reţine în favoarea intimatului Statul Român, o cauza exoneratoare de răspundere raportat la instabilitatea legislativă.

Mai mult, instanţa de apel lasă să se înţeleagă faptul că reclamantul a fost achitat pentru lipsă de probe, motiv pentru care cuantumul despăgubirilor ar trebui să fie mai degrabă unul redus.

În realitate Decizia CCR nr. 136/03.03.2021 nu face distincţie între motivele de clasare sau achitare, fiind evidentă culpa Statului Român care a creat un cadrul legal declarat ulterior neconstituţional.

Instabilitatea legislativă reprezintă culpa exclusivă a Statului român - modalitatea în care a înţeles să implementeze şi să reglementeze noile măsuri legislative (în speţă noul C. proc. pen.).

Nicăieri în considerentele deciziei penale nr. 680/A/2018 a Curţii de Apel Cluj nu se reţine faptul că Statul român trebuie exonerat pentru instabilitatea legislativă.

În speţa de faţă, vinovăţia reclamantului nu a putut fi probată în primul rând datorită expertizei tehnice judiciare care a scos în evidenţă, în mod indubitabil, faptul că nu a existat niciodată o lipsă de carburant în gestiunea CFR Călători. Nici chiar proba cu interceptările - ulterior înlăturată din cadrul procesului penal - nu a fost aptă să demonstreze faptul că vreunul dintre inculpaţi ar fi comis vreo infracţiune.

Chiar dacă aceste probe nu ar fi fost înlăturate, probatoriul precar şi abuziv administrat în faţa organelor de cercetare penală nu ar fi fost apt să demonstreze vinovăţia inculpaţilor din dosarul penal. Instanţa de fond foloseşte în mod nelegal şi netemeinic acest argument ca pretext pentru a justifica durata excesivă a procesului - atât instabilitatea legislativă, cât si modalitatea în care organele judiciare şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în cazul de faţă reprezintă culpa exclusivă a Statului român ca entitate responsabilă ce este chemată să răspundă pentru prejudiciile create.

Prin acest raţionament, instanţa de apel încalcă prezumţia de nevinovăţie a reclamantului şi dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care acestea sunt reţinute în defavoarea sa.

Solicită admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei cu consecinţa pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie admisă acţiunea şi să fie obligat intimatul la plata sumei totale de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri, formate din despăgubiri materiale în cuantum de 9.066 RON şi despăgubiri morale în cuantum de 200.934 RON.

Cu privire la cheltuielile de judecată, solicită instanţei de recurs acordarea integrală a cheltuielilor de judecată neacordate în fond (onorariu avocaţial în cuantum de 2000 RON şi taxă de timbru în cuantum de 660 RON) la care se adaugă cheltuieli de judecată integrale în apel şi în recurs (onorariu avocaţial şi taxă de timbru).

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că în speţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor justifică legitimarea procesual pasivă în acţiunea ce are ca obiect despăgubiri pentru durata nerezonabilă a unei proceduri judiciare penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Răspunderea statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea acestuia, atunci când acestea au personalitate juridică, are un caracter subsidiar în sensul că este ţinut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acţiunile sale vinovate.

Răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu este răspundere fără vinovaţie sau răspundere fără fapta ilicită proprie. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi figurează răspunderea pentru fapta proprie a persoanei ce poartă răspunderea subsidiară condiţionată fie de formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau din insuficienţa supravegherii pe care este obligată să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligaţia civilă nu serveşte în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.

Or, în speţă, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Mai mult decât atât, în prezenta speţa, în materia răspunderii civile delictuale se impun a fi avute în vedere şi prevederile din C. civ., respectiv art. 219-224 ce impun ca răspunderea directă a statului să poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu şi în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Voinţa reclamantului de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu este de natură să confere şi legitimare procesuală pasivă acestuia, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauza respectivă.

Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că "statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecatorească în cadrul democraţiei constituţionale" înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

În ceea ce priveşte daunele morale pentru termenul nerezonabil privind desfăşurarea procesului penal, de asemenea instanţa de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

O apreciere în concret a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, în temeiul art. 6 din CEDO trebuie făcută în fiecare caz, în funcţie de circumstanţele cauzei, care pot impune o evaluare globală.

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază cu ajutorul criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, cel al autorităţilor competente şi miza litigiului pentru partea interesată (Comingersall S.A.. împotriva Portugaliei (MC); Frydlender împotriva Franţei (MC) pct. 43).

Raportat la speţa de faţă, trebuie observat ca însăşi Curtea de Apel Cluj a reţinut în considerentele sale faptul că dosarul penal a fost unul deosebit de complex, doar decizia Curţii de Apel Cluj nr. 680/2019 numărând peste 350 de pagini. De asemenea, complexitatea cauzei a fost dată de numărul mare de inculpaţi, de infracţiuni săvârşite în formă continuată, de numărul mare de interceptări şi filaje, de audierea martorilor şi de administrarea probelor de specialitate tehnică.

Astfel, la aprecierea duratei procedurii, trebuie să se determine elementele care în mod concret au provocat întârzieri nejustificate în soluţionarea cauzei şi dacă aceste întârzieri pot fi direct imputabile celorlalţi participanţi în procesul penal, inclusiv reclamantului.

Instanţa de apel în mod greşit apreciază că soluţionarea cu întârziere a cauzei se datorează exclusiv Statului Român.

Acordarea daunelor morale pentru întreg intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată nu este justificată întrucât cauza a fost una complexă soluţionarea acesteia reclamând un interval de timp mai mare. Deşi s-a considerat competentă în a aprecia prejudiciul pretins de reclamant, instanţa de apel nu face niciun fel de referire sau apreciere cu privire la termenul rezonabil în care, în opinia sa, se putea soluţiona cauza fără a afecta în vreun fel drepturile nepatrimoniale ale intimatului-reclamant; în cauza dedusă judecăţii se poate observa că instanţa nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal, neanalizând modul de desfăşurare a acestuia, prin prisma lor.

Referitor la cele reţinute de instanţa de apel cu privire la faptul că reclamantul nu a uzat de calea contestaţiei privind tergiversarea procesului, motivat de faptul că procesul penal a început anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen. şi prin urmare nu intra sub incidenţa procedurii cârmuitoare în materia contestaţiei privind durata rezonabilă a procesului penal, consideră că acesta putea uza de contestaţie după introducerea acestei instituţii, ocazie cu care judecătorul competent în materie penală ar fi constatat dacă au existat perioade de inactivitate nejustificate, care au determinat tergiversarea soluţionării procesului.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale acordate, consideră că acesta este excesiv.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie de speţă a hotărât că: "pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite" (Decizia nr. 320 din 1 februarie 2018).

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite (Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018).

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Curtea a reţinut că procedura în care reclamantul a fost implicat în calitate de inculpat a avut o durată totală de 9 ani şi 6 luni, ceea ce a dus la constatarea încălcării dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

De asemenea şi în Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 17.01.2019, în cauza Mihălcescu împotriva României Curtea a luat act de obligaţia asumată de Guvernul român de a plăti reclamantei echivalentul în RON al sumei de 2.4000 euro cu titlu de daune morale, daune materiale şi cheltuieli de judecată, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenţie, sub aspectul duratei de procedură, întrucât procesul în care reclamanta a fost parte a durat 9 ani şi 4 luni.

Astfel, la cuantificarea daunelor morale instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care în mod constant a statuat faptul că în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 435/23.11.2022 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Statului Român şi obligarea acestuia la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată din fond, apel şi în recurs.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 435/A/23.11.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor este nefondat, iar cel promovat de recurentul-reclamant A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor:

În privinţa motivului de recurs invocat de pârât, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că primul ansamblu de critici, cel orientat către justificarea lipsei calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu este întemeiat de recurentul pârât pe dreptul naţional conform căruia răspunderea Statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea sa, atunci când acestea au personalitate juridică, este subsidiară, astfel încât în temeiul art. 219 - art. 224 C. civ., răspunderea juridică ar reveni respectivelor persoane juridice de drept public, concluzie accentuată de faptul că fiecare putere în Stat are răspunderea ei distinctă, conform art. 1 alin. (4) din Constituţia României:

"Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".

Acest grup de critici prezentat este incorect, deoarece, întemeindu-se exclusiv pe dreptul naţional, în cadrul său se face abstracţie de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă dezvoltată pe marginea art. 13 - Dreptul la un remediu efectiv din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statale, deci inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, dar şi al articolului 46 din Convenţie, Înalta Curte consideră că eventuala neaplicare a acestei jurisprudenţe în cauza dedusă judecăţii, ar determina premisa încălcării articolelor convenţionale respective.

Astfel, Înalta Curte notează că în cauza Brudan împotriva României (cererea nr. x/14), hotărâre din 10 aprilie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat:

"86. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretată în mod constant de instanţele naţionale (a se vedea supra, pct. 30-51), constituie o cale de atac eficientă pentru a denunţa durata excesivă a procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor penale sau civile".

Or, cauzele civile naţionale la care instanţa de contencios european a făcut trimitere în acest paragraf citat, în caracterizarea acţiunii în răspundere civilă delictuală pe care o analiza, sunt îndreptate împotriva pârâtului Statului Român, astfel cum rezultă de exemplu, din paragraful nr. 82 al aceleiaşi decizii europene:

"Curtea subliniază că, pentru a aprecia caracterul rezonabil al duratei procedurilor, instanţele naţionale au reţinut criterii diferite. Astfel, acestea au relevat următoarele:

- statul are obligaţia pozitivă, în temeiul art. 6 şi art. 13 din Convenţie, de a institui o cale de atac specifică, pentru a le permite persoanelor în cauză să se plângă cu privire la durata excesivă a procedurii; în absenţa unei astfel de căi de atac, instanţele naţionale, în temeiul art. 13 din Convenţie, au obligaţia de a analiza astfel de capete de cerere din perspectiva răspunderii obiective a statului (supra, pct. 31, 36, 43, 48 şi 49);

- răspunderea civilă obiectivă este menită să garanteze respectarea cerinţelor de la art. 6 § 1 din Convenţie (supra, pct. 35 şi 36); (...)

- în speţă, persoana în cauză ar fi trebuit să invoce mai degrabă răspunderea civilă delictuală a statului decât dispoziţiile referitoare la eroarea judiciară (supra, pct. 40);

- utilizarea de către o persoană a mai multor mijloace procedurale care să îi permită să îşi apere drepturile nu exclude răspunderea statului pentru durata excesivă a unei proceduri (supra, pct. 46)".

De altfel, însuşi Guvernul României a arătat cu acelaşi prilej:

"60. Guvernul precizează că, în urma pronunţării de către Curte a hotărârii Vlad şi alţii (citată anterior), practica instanţelor naţionale a evoluat considerabil, oferind părţilor interesate, inclusiv reclamantei, posibilitatea de a sesiza instanţele cu o acţiune civilă în despăgubiri împotriva statului, din perspectiva răspunderii civile delictuale (în acest caz, ar fi vorba despre o răspundere obiectivă a statului, independent de stabilirea unei culpe). Potrivit Guvernului, instanţele interne sesizate cu acest tip de litigiu aplică din ce în ce mai des normele privind răspunderea obiectivă a statului şi, de asemenea, aplică direct Convenţia.

61. Guvernul a depus la dosar douăzeci şi şapte de exemple de jurisprudenţă în care instanţele naţionale au decis cu celeritate, în perioada 2010-2015, să despăgubească reclamanţii pentru durata excesivă a procedurilor al căror obiect l-au făcut".

Grefat pe toate aceste elemente conjugate expuse, rezultă concluzia că instanţa de contencios european a stabilit că acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru durata excesivă a unei proceduri, îndreptată împotriva recurentului pârât prezent Statul Român reprezintă un mijloc eficace pentru sancţionarea duratei excesive a procedurilor judiciare.

Concluzia legitimităţii procesuale pasive astfel recunoscută este firească, în condiţiile în care dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, în condiţiile în care dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat inclusiv pe plan intern prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi prin alte dispoziţii naţionale (precum ar fi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară corelativ art. 12 din Legea nr. 304/2022 prezentă privind organizarea judiciară).

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu. Astfel, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil. În plus faţă de această obligaţie, art. 6 din Convenţie este coroborat cu art. 13 în baza căruia statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.

Aşadar, trebuie reţinută legitimarea procesuală a Statului, reprezentat conform dreptului comun, prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece din perspectiva obligaţiei ce îi revine Statului Român pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, acesta participă nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamantul intimat ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

Drept urmare, instanţa de apel a apreciat corect asupra legitimităţii procesuale pasive a recurentului pârât, Statul trebuind să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, nu însă pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Aceasta întrucât deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, Statul răspunde în acest caz în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare, aceasta reprezentând o răspundere întemeiată pe obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor.

Din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte apreciază că argumentul recurentului pârât privind antrenarea răspunderii directe a Statului doar în cazul erorilor judiciare, este unul nefondat.

În continuare, recurentul pârât Statul Român critică greşita statuare a curţii de apel asupra termenului nerezonabil de desfăşurare a procesului penal, arătând în acest sens că instanţa de apel nu ar fi identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal, criterii pe care recurentul le-a şi dezbătut concret în continuarea cererii sale de recurs şi că ar fi trebuit ca instanţa să indice termenul rezonabil în aprecierea sa în care trebuia judecată respectiva cauză penală.

Înalta Curte constată că potrivnic aserţiunii recurentului pârât, instanţa de apel a expus chiar în mod expres în cadrul deciziei recurate, criteriile decelate din jurisprudenţa CEDO referitoare la evaluarea termenului rezonabil al unei proceduri judiciare (a se vedea fila x a deciziei recurate), criterii identice de altfel, cu cele ilustrate de recurentul pârât prin cererea de recurs şi pe care curtea de apel le-a aplicat în continuare, în mod concret, în analiza pe care a realizat-o pentru stabilirea caracterului excesiv al duratei procedurii, de exemplu:

"Acestea fiind datele concrete ale desfăşurării procesului penal, analizând durata excesivă a procesului penal, Curtea reţine următoarele:

Astfel, având în vedere obiectul dosarului în care a fost pus sub acuzare reclamantul pentru infracţiunile de dare de mită şi delapidare în formă continuată, se constată că procesul penal a durat peste 9 ani de zile, cuprins în intervalul de referinţă 14.06.2010-06.06.2019 şi acesta a fost generat de complexitatea cauzei dată de numărul mare de inculpaţi, de infracţiuni săvârşite în formă continuată, de numărul mare de interceptări şi de filaje, de audierea martorilor şi de administrarea probelor de specialitate tehnică, astfel încât, aplicând criteriile convenţionale evocate anterior la stabilirea duratei excesive a procesului penal, Curtea constată faptul că dosarul penal a fost unul deosebit de complex, doar decizia Curţii de Apel Cluj nr. 680/2019 numărând un număr de peste 350 de pagini, că nu există o culpă a inculpatului pentru soluţionarea într-un termen atât de îndelungat, iar modificările legislative invocate de apelantul-reclamant au determinat, pe de o parte, temporizarea procesului penal, mai ales în a doua sa parte, dar, pe de altă parte, în acord cu tribunalul, Curtea reţine că modificările legislative aduse inclusiv prin decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017 care a fost favorabilă reclamantului, au generat înlăturarea interceptărilor şi a filajelor, determinând soluţia de achitare a Curţii de Apel Cluj, după cum reiese din considerentele acesteia" (paginile 46 - 47 din decizia recurată) sau:

"Faţă de aceste statuări intrate în puterea de lucru judecat, în mod legal a reţinut Tribunalul Maramureş culpa autorităţilor în determinarea duratei procesului penal de 9 ani de zile, astfel încât intervalul de referinţă cuprins între data sesizării Tribunalului Sălaj prin rechizitoriu, 16 mai 2011 şi data pronunţării/motivării sentinţei în primul ciclu procesual respectiv 30.12.2013/04.07.2014, apare ca fiind excesivă, nejustificată" (pagina 48 din decizia recurată).

Nu există nici o prevedere normativă care să impună în analiza caracterului rezonabil sau excesiv al duratei unei proceduri judiciare, determinarea şi a perioadei concrete în care ar fi trebuit judecată respectiva pricină. Dimpotrivă, astfel cum s-a reamintit în cadrul paragrafului 94 din cauza Brudan împotriva României menţionată, "Curtea reaminteşte că aprecierea caracterului "rezonabil" al duratei unei proceduri trebuie să se realizeze în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana în cauză".

De altfel, se observă că în cauză instanţa de apel a şi enunţat în cadrul deciziei sale, în mod concret, sub acest aspect punctual criticat, următoarele:

"Curtea stabileşte că se reţine cu temei fapta ilicită reclamată în sarcina pârâtului-apelant de depăşire de către Stat prin organele judiciare a duratei rezonabile a procesului penal pentru intervalul de referinţă 16 mai 2011 - 04 iulie 2014, dată fiind culpa Tribunalului Sălaj de a fi pronunţat o sentinţă penală nemotivată atât sub aspectul descrierii stării de fapt, a încadrării în drept, cât şi sub aspectul soluţionării laturii civile, aspect care a generat rejudecarea cauzei".

Aşadar, raportat la toate aceste argumente conjugate, rezultă că ansamblul de critici al recurentului pârât formulat în această direcţie este de asemenea, nefondat, concluzie care se impune inclusiv prin raportare la motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relativ omisiunii de motivare.

În privinţa criticii dezvoltate a recurentului pârât referitoare la posibilitatea intimatului reclamant de a fi recurs la instrumentul juridic al contestaţiei privind tergiversarea procesului, instrument configurat în respectul art. 8 din noul C. proc. pen., Înalta Curte constată că aprecierea în sens contrar a instanţei de apel este corectă atât timp cât însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit - cu caracter obligatoriu dat fiind art. 46 din Convenţia europeană anterior menţionat - în cauza Vlad şi alţii împotriva României (cererile nr. 40756/06, 41508/07 şi 50806/07), hotărâre din 26 noiembrie 2013:

"122. Curtea observă că reclamanţii nu au avut la dispoziţie o astfel de plângere, întrucât noile proceduri sunt aplicabile doar în cazul procedurilor deschise după intrarea efectivă în vigoare a noului Cod (a se vedea supra, pct. 73). Acelaşi lucru este valabil şi pentru procesele penale, presupunând că o astfel de plângere ar fi disponibilă în temeiul noului C. proc. pen., astfel cum susţine Guvernul (a se vedea supra, pct. 75)".

Or, în condiţiile în care procesul penal a început potrivit statuărilor de fapt ale instanţei de apel, la data de 14.06.2010, anterior deci intrării în vigoare a celor două noi coduri naţionale de procedură civilă, respectiv penală, atunci statuarea expusă a instanţei de contencios european nu poate fi decât aplicabilă şi algoritmului juridic al speţei prezente.

În privinţa criticilor din cererea de recurs a recurentului pârât prin care reevaluează criteriile convenţionale stabilite pentru caracterizarea duratei procedurii judiciare penale, Înalta Curte constată că acest ansamblu de critici nu poate fi primit, din perspectiva faptului că el determină potrivit considerentelor care vor fi expuse infra, un control de temeinicie al deciziei recurate şi nu unul de legalitate.

Astfel, Înalta Curte notează preliminar că o instanţă de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, configurată de instanţa de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situaţie ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Or, în cadrul acestui grup de critici formulat de recurentul pârât din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această parte procesuală solicită practic, instanţei de recurs să procedeze la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge - cel puţin sub acest aspect - la concluzia unei alte situaţii de fapt decât cea creionată de curtea de apel. Astfel, invocând neidentificarea corectă de către curtea de apel a criteriilor de apreciere a duratei procesului penal şi procedând la propria sa analiză, recurentul pârât solicită de fapt, instanţei de recurs ca pe baza dovezilor administrate cauzei pe care le invocă prin cererea de recurs (de exemplu, decizia penală nr. 680/2019 a Curţii de Apel Cluj), această instanţă de recurs să constate practic, că nu ar exista o durată nerezonabilă a procesului penal. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curţi este una de temeinicie, de reconfigurare a situaţiei de fapt a cauzei, fapt care excede însă, coordonatelor controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, delimitate potrivit celor expuse anterior. Aşadar, acest grup de critici nu poate fi primit.

Aceleaşi contraargumente determinate de generarea unui control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia, se opun şi ansamblului de critici formulat de recurentul pârât relativ invocatei întinderi excesive a daunelor morale atribuite intimatului reclamant.

Astfel, cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanţa de apel pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma exclusiv a verificării aplicării de către curtea de apel a criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situaţii de fapt ce ţine de valoarea concretă a daunelor morale. Cât timp au fost respectate aceste cerinţe, nu se poate vorbi de o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Or, Înalta Curte reţine că principiul în materie este acela că, fiind vorba de un prejudiciu moral, acesta nu poate fi reparat strict prin echivalentul lui în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă şi proporţională presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care trebuie să se producă în primul rând, pe plan afectiv şi moral.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa devolutivă a fondului cauzei are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere aşadar, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana respectivă.

Or, atât timp cât din cuprinsul deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, confirmând raţionamentul juridic al instanţei de fond sub acest aspect, a avut în vedere în evaluarea cuantumului daunelor morale aceste jaloane consacrate inclusiv la nivel european convenţional de apreciere, nu se poate imputa aşadar, curţii de apel vreo deficienţă din perspectiva aplicării principiilor proporţionalităţii şi echităţii incidente în materie.

Înalta Curte constată de altfel, că suma acordată cu titlu de daune morale de instanţele devolutive ale fondului cauzei se înscrie în registrul valoric indicat de recurentul pârât din cadrul jurisprudenţei CEDO în domeniu, fiind apropiată de valorile respective.

Recursul reclamantului A. se impune a fi admis în considerarea următoarelor elemente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că astfel cum în mod judicios a constatat şi instanţa de apel, cererea de chemare în judecată vizează exclusiv obligarea pârâtului intimat Statul Român la acordarea de daune morale şi materiale cauzate ca urmare a duratei excesive a procesului penal, aceasta fiind cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulată, aleasă de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează materia procesului civil reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a menţinut în mod expres acest fundament concret al cererii sale de chemare în judecată inclusiv prin "clarificarea" din 06.10.2021:

"Acţiunea formulată este una în depăşirea duratei rezonabile a procesului".

Aşadar, prejudiciile enunţate de reclamant prin actul de învestire a instanţei de judecată, precum şi prin cererea prezentă de recurs nu pot fi analizate decât exclusiv din perspectiva acestei cauze ilustrate: durata excesivă a procesului penal şi deci, nu distinct, independent de aceasta. Un procedeu contrar ar determina încălcarea art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât s-ar modifica în calea de atac cauza cererii de chemare în judecată.

Grefat pe această statuare preliminară, Înalta Curte observă în privinţa ansamblului de critici din acest recurs relativ nevalorificării de către instanţa de apel a invocatelor prejudicii de agrement referitoare la vătămări aduse vieţii familiale, stării de sănătate fizică/psihică şi reputaţiei în societate, în primul rând faptul că potrivnic aserţiunilor recurentului reclamant, instanţa de apel a valorificat în cadrul deciziei sale, parte din acestea:

"În fine, reclamantul-apelant a probat faptul că durata excesivă a procesului penal i-a afectat viaţa de familie, viaţa socială, buna-reputaţie" (pagina 49 a deciziei recurate).

În al doilea rând, se constată că în privinţa deteriorării stării de sănătate, curtea de apel a reţinut nedovedirea în temeiul art. 249 C. proc. civ. a legăturii de cauzalitate a acestui element cu durata nerezonabilă a procesului penal. Întrucât reprezintă relaţia dintre elementul material (acţiune - inacţiune) ca şi cauză şi rezultatul sau urmarea imediată (prejudiciul, vătămarea invocată) ca şi efect, legătura de cauzalitate constituie în mod indubitabil, un element factual, decelabil pe bază de probe administrate într-o cauză.

Or, astfel cum s-a expus supra, situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către curtea de apel, ca instanţă devolutivă a fondului cauzei, scapă controlului exclusiv de legalitate al instanţei de recurs, motiv pentru care întreg acest ansamblu de critici amplu dezvoltat în această direcţie - pe mai multe pagini, cu indicarea detaliată inclusiv de practică judiciară a instanţelor naţionale - de recurentul reclamant ce apreciază în esenţă, că situaţia de fapt a cauzei nu ar fi fost stabilită corect din acest punct de vedere şi că ar trebui reevaluată de instanţa de recurs, nu poate fi primit de Înalta Curte.

Înalta Curte mai constată în aceeaşi direcţie că este adevărat că răspunderea intimatului Statul Român în astfel de cauze este una obiectivă şi că criteriile enunţate de CEDO în materie impun ca despăgubirile să fie acordate proporţional cu vătămările suferite, iar cuantumul acestora să fie stabilit conform regulii echităţii, astfel cum s-a expus anterior, însă fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, rezultă de asemenea, şi că această operaţiune de evaluare a cuantumului daunelor cuvenite este una subsecventă celei a dovedirii întrunirii cerinţelor răspunderii civile delictuale, cerinţe în rândul cărora se înscrie legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În egală măsură, reprezentând un element factual, este posibil din punct de vedere juridic, dar şi logic ca legătura de cauzalitate să fie dovedită în temeiul art. 249 C. proc. civ., pe baza probelor admisibile în cadrul unui proces civil, nici o normă legală nedispensând de această îndatorire procesuală de dovedire ca urmare a vreunui invocat caracter dificil al realizării probei. Din acest punct de vedere, nu se poate imputa curţii de apel că ar fi impus recurentului reclamant, un standard probator mai exigent.

În cadrul aceluiaşi punct 2.1.1 din cererea de recurs a reclamantului, această parte procesuală apreciază că instanţa de apel a minimalizat total efectele pe care procesul penal le-ar fi avut asupra vieţii sale de familie şi că suma acordată de 15.000 RON este una infimă care ar fi rezultat dintr-o apreciere lipsită de echilibru şi proporţionalitate asupra vătămărilor concrete aduse relaţiilor de familie, reputaţiei în comunitate şi imaginii, vătămări pe care recurentul reclamant le ilustrează şi dezbate.

În referire la acest grup de critici, Înalta Curte constată în primul rând faptul că astfel cum s-a expus supra, fapta ilicită dedusă judecăţii de către recurent, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează materia procesului civil, fundamentul cererii sale de chemare în judecată, este soluţionarea într-un termen nerezonabil a procesului penal şi nu caracterul neîntemeiat al acuzaţiei penale care i-a fost adusă, existenţa în sine a procesului penal finalizat prin achitare.

În al doilea rând, Înalta Curte arată că astfel cum a enunţat deja în cadrul recursului promovat de pârâtul Statul Român - considerente pe care, pentru evitarea repetiţiei, nu le va mai relua scriptic şi în acest punct, ele rămânând însă perfect valabile şi în privinţa acestui recurs al reclamantului -, cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanţa de apel pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma exclusiv a verificării aplicării de către instanţa de apel a criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situaţii de fapt ce ţine de valoarea concretă a daunelor morale. Cât timp se constată că au fost respectate aceste criterii, nu se poate vorbi de o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie, întrucât simpla reevaluare a cuantumului daunelor morale prin prisma elementelor factuale indicate de recurentul reclamant şi analizate de acesta prin cererea sa de recurs, ar fi de natură a genera un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia, ceea ce ar însemna depăşirea limitelor legale ale prezentului control jurisdicţional de recurs.

Or, astfel cum s-a expus supra, Înalta Curte constată că în evaluarea acestui cuantum, instanţa de fond, ca de altfel şi curtea de apel ce a menţinut sentinţa pronunţată de prima instanţă de judecată, s-au raportat la principiile echitabilităţii şi proporţionalităţii în raport de valorile sociale concrete lezate, principii consacrate inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, instanţa de apel arătând în acest sens că:

"În acest context, (...) acordarea unei sume de 15.000 de RON cu titlu de daune morale pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal în speţă este una legală şi echitabilă, nefiind necesar a se acorda mai mult, dar nici a se reduce acest cuantum".

Tot astfel, contrar aserţiunilor recurentului reclamant, paragraful indicat de această parte procesuală din decizia recurată, privitor la aprecierea comparativă a curţii de apel între efectele inerente desfăşurării unui proces penal şi cele decurgând din depăşirea duratei rezonabile a unui proces penal, ilustrează o examinare a cuantumului daunelor morale cuvenite în pricina pendinte din perspectiva fundamentului concret al cererii de chemare în judecată individualizat şi ales de partea procesuală reclamantă potrivit art. 9 C. proc. civ.. Aşadar, acest paragraf citat de recurent face parte integrantă din raţionamentul juridic construit de curtea de apel în stabilirea cuantumului daunelor morale, pe baza principiilor juridice consacrate în materie, anterior ilustrate.

Tot potrivnic aserţiunilor recurentului reclamant, Înalta Curte observă că instanţa de apel şi-a justificat soluţia de menţinere a cuantumului daunelor morale cuvenite, prezentând în mod coerent şi comprehensibil argumentele care i-au fundamentat această decizie, raportându-se şi analizând criticile formulate de apelantul reclamant în această direcţie, inclusiv cele care vizau luarea în considerare şi a altor elemente de prejudiciu invocate.

Continuând analiza acestui recurs, Înalta Curte constată că în privinţa grupului de critici menţionat la punctul 2.1.2 din cererea de recurs, care vizează invocata eronată analiză a instanţei de apel referitor la neacordarea despăgubirilor pentru suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă de 5 ani, respectiv pentru concedierea colectivă din data de 15.07.2011, Înalta Curte constată că el nu poate fi primit atât timp cât în privinţa acestui element de prejudiciu invocat, respectiv cel care ar fi fost cauzat sub aspectul profesional şi al bunăstării financiare a recurentului reclamant, instanţa de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt - de care prezenta instanţă de recurs este ţinută -, că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate cu fapta ilicită reprezentată de nesoluţionarea dosarului penal într-un termen rezonabil.

Înalta Curte nu poate proceda la analiza argumentelor aduse de recurentul reclamant în direcţia opusă acestei statuări întrucât ar însemna să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, această operaţiune excedând însă, limitelor exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional.

De altfel, în această privinţă se observă că recurentul reclamant îşi fundamentează analiza pe cauza reprezentată de existenţa procesului penal finalizat prin achitare şi nu pe cauza distinctă reprezentată de durata nejustificată a procesului penal, cauză care fundamentează demersul litigios prezent.

Acelaşi caracter nefondat şi pentru aceleaşi considerente expuse anterior, îl are şi ansamblul criticilor expuse de reclamantul recurent la punctul 2.1.4 din cererea de recurs, relativ la necesitatea acordării de daune morale ca urmare a prejudiciului reprezentat de arestarea sa invocat nelegală pe parcursul procesului penal.

Astfel cum s-a expus şi în partea de început a prezentei decizii de recurs, Înalta Curte observă că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea şi clarificată, reclamantul recurent a precizat în mod expres că daunele morale sunt solicitate ca urmare a duratei nejustificate a procesului penal. Înalta Curte notează că inclusiv în cadrul clarificării depuse la data de 06.10.2021, recurentul reclamant a enunţat în mod expres, că acţiunea formulată nu se întemeiază pe răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi de art. 538 - art. 539 C. proc. pen., recurentul reclamant arătând în acest sens, în mod inechivoc, următoarele:

"Este adevărat faptul că subsemnatul am fost arestat în mod nelegal 43 zile, însă acest fapt a fost expus doar în circumstanţiere (...) Subsemnatul nu am înţeles în nici un moment să uzez de procedurile speciale sus - menţionate, drept pentru care nu am invocat în drept, nici un text legal şi nu am făcut nici o analiză a vreunui caz de eroare judiciară dintre cele prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi de art. 538 - art. 539 C. proc. pen.. Expunerea faptică a tuturor greşelilor comise de către autorităţile statului au avut ca unic scop explicarea cronologică a evenimentelor care să demonstreze cum toate procedurile judiciare au ajuns să dureze 9 ani de zile".

În acest context procesual configurat de însuşi reclamantul recurent în temeiul principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, Înalta Curte apreciază pe cale de consecinţă, că în mod corect a procedat instanţa de apel la verificarea legăturii de cauzalitate a prejudiciului invocat cu acest titlu de reclamant faţă de fapta ilicită reprezentată de soluţionarea într-un termen nerezonabil a cauzei penale şi nu faţă de împrejurarea dispunerii unei soluţii de achitare în procesul penal, cum în mod greşit invocă recurentul prin cererea sa de recurs.

Or, atât timp cât instanţa de apel a constatat nedovedirea acestei legături de cauzalitate ("Curtea remarcă faptul că depăşirea duratei rezonabile a procesului penal nu generează arestarea nelegală a unui inculpat. (...) Curtea reţine că între fapta ilicită a depăşirii duratei rezonabile a procesului penal şi arestarea sa nelegală nu se poate reţine o legătură de cauzalitate"), instanţa prezentă de recurs este ţinută de această situaţie de fapt stabilită definitiv de instanţa de apel, neputând să o modifice în cadrul controlului său jurisdicţional, care este unul strict de legalitate.

Raportarea la o altă cauză a cererii de chemare în judecată (decât cea indicată la fond), pentru a determina astfel justeţea solicitării de acordare de despăgubiri şi pentru acest prejudiciu invocat, astfel cum solicită practic recurentul reclamant prin motivele sale de recurs, ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în recurs, fapt procesual prohibit însă, de prevederile art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a mai precizat în aceeaşi direcţie că nu avea la data introducerii prezentei acţiuni civile, un cadru procesual şi norme legale valabile în temeiul cărora să formuleze o acţiune având ca obiect acordarea de daune morale pentru arestarea preventivă dispusă în cadrul unui proces penal finalizat cu achitare, art. 539 C. proc. pen. fiind declarat ulterior neconstituţional.

Înalta Curte constată în această privinţă, că resorturile interne care au justificat alegerea procesuală a reclamantului de a solicita daunele morale în discuţie prin raportare la cauza juridică a duratei excesive a procesului penal şi nu prin raportare la cauza juridică reprezentată de netemeinicia acuzaţiei penale formulate împotriva sa, ca urmare a achitării, sunt nerelevante în algoritmul juridic al cauzei, întrucât judecătorul pricinii trebuie potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunţe în limitele învestirii sale, deci prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată astfel cum a fost ea aleasă de reclamant în temeiul principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ. şi nu prin raportare la o altă cauză care nu a fost aleasă de reclamant.

De altfel, Înalta Curte notează că "clarificarea" cererii a fost realizată de către reclamant în faţa primei instanţe de judecată la data de 06.10.2021, ulterior deci pronunţării la 12 mai 2021, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., publicate în Monitorul Oficial, partea I nr. 494 din 12 mai 2021. Or, în cadrul acestei clarificări, recurentul reclamant nu a realizat nici o trimitere la această decizie a Curţii Constituţionale survenită în ordinea juridică naţională care a lărgit domeniul de aplicare al prevederilor art. 539 din C. proc. pen., trimitere care ar fi putut fi de natură a extinde cauza cererii de chemare în judecată prezente.

Or, atât timp cât cauza cererii de chemare în judecată a fost stabilită în faţa primei instanţe de către reclamant ca fiind exclusiv durata excesivă a procesului penal, fără a mai fi modificată ulterior, devine atunci nerelevant în algoritmul juridic al prezentei cauze, faptul invocat de recurentul reclamant că prin decizia Curţii Constituţionale menţionate, s-ar fi permis solicitarea de daune morale pentru arestare în temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun. Concluzia se impune întrucât prin decizia instanţei de contencios constituţional, cauza recunoaşterii dreptului la daune pentru arestare o constituie netemeinicia acuzaţiei în materie penală şi nu durata nejustificată a procesului, cauza prezentei cereri de chemare în judecată.

De altfel, Înalta Curte mai notează sub acelaşi aspect, inclusiv faptul că în pofida largilor paragrafe citate de către reclamantul recurent din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, această posibilitate procesuală invocată de recurent, de a uza de acţiunea de drept comun a răspunderii civile delictuale în scopul enunţat, este infirmată în mod expres chiar într-unul din paragrafele citate de către această parte procesuală:

"41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen..".

Din perspectiva celor expuse, devine nerelevantă în cauză inclusiv practica judiciară depusă de recurentul reclamant, practică care se întemeiază pe aceeaşi cauză a arestării nedrepte (a se vedea ultimul paragraf citat din decizia nr. 44/2022 a Curţii de Apel Cluj), cauză distinctă însă de cea din prezentul litigiu.

Nici amplul grup de critici dezvoltate de recurentul reclamant privitor la nereţinerea de către instanţa de apel a culpei Statului ca urmare a modificărilor legislative operate de-a lungul procesului penal, Stat care ar fi implementat măsuri declarate ulterior neconstituţionale, respectiv la dezbaterea concretă a de către recurent a probelor administrate în procesul penal, probe care nu ar fi fost apte să ilustreze vinovăţia penală a recurentului reclamant, aspect care ar fi atras culpa Statului şi ca urmare a modalităţii concrete în care organele judiciare şi-ar fi îndeplinit atribuţiile de serviciu, probele administrate în procesul penal fiind eliminate în parte, nu poate fi primit.

Concluzia se impune întrucât acest ansamblu dezvoltat de critici, deşi grefat în parte pe principiul prezumţiei de nevinovăţie şi pe cel al dreptului la un proces echitabil, precum şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 (a cărei neincidenţă în cauza pendinte a fost anterior ilustrată de prezenta instanţă de recurs) vizează în realitate, modificarea situaţiei de fapt a cauzei, sub aspectul factual reprezentat de culpa invocată a Statului, inclusiv din prisma motivelor concrete care au determinat achitarea recurentului reclamant în procesul penal. Or, culpa, vinovăţia unei persoane fizice sau juridice în realizarea unei fapte ilicite, reprezintă atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi de consecinţele acesteia. Însă, atitudinea psihică a unei persoane este un element incontestabil factual, decelabil pe baza probelor administrate. Mai mult, motivele concrete, factuale care au determinat achitarea recurentului în procesul penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motive care ar evidenţia la rândul lor - potrivit criticilor recurentului - şi ele culpa Statului, sunt apte de a fi surprinse tot în baza analizei de probe (respectiv în baza evaluării constatărilor concrete ale instanţei judiciare penale din decizia penală definitivă de achitare), apanaj însă, al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Întrucât însă, astfel cum s-a expus supra, situaţia de fapt a unei cauze este stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel devolutivă a fondului cauzei, pe ea grefându-se controlul exclusiv de legalitate al instanţei de recurs, rezultă că Înalta Curte nu poate proceda la reevaluarea acestui amplu grup de critici orientat către eventuala constatare a culpei pârâtului Statul Român din perspectiva dublă expusă de recurentul reclamant, fără a încălca limitele jurisdicţionale ale controlului său de legalitate ca instanţă de recurs. De aceea, Înalta Curte nu poate primi acest amplu grup de critici formulat de această parte procesuală.

Soluţia instanţei de apel în privinţa daunelor materiale este însă, susceptibilă de critică, din perspectiva următoarelor argumente:

Lecturând considerentele curţii de apel sub acest aspect, se observă concomitent, atât o contradictorialitate evidentă a motivării, cât şi o lipsă de motivare, ambele sancţionabile din perspectiva motivului de recurs de ordine publică reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., antamat de către recurentul reclamant în partea de început a cererii sale de recurs, atunci când s-a plâns că instanţa de apel a ignorat motive pe care le invocase.

Astfel, se observă că deşi în cuprinsul paginii 49 a deciziei recurate, în analiza acestui motiv de apel referitor la daunele materiale solicitate, curtea de apel arată că nu este stabilită legătura de cauzalitate, întrucât reclamantul trebuia reprezentat în procesul penal, cu toate acestea în partea a doua a aceluiaşi paragraf, instanţa de apel admite implicit, dar inechivoc, faptul că durata excesivă a procesului penal ar fi putut amplifica cheltuielile judiciare, neputând fi deduse însă integral, ci în limita probării.

Toate acestea în condiţiile în care în alineatul imediat anterior, aceeaşi instanţă de apel a stabilit în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că apelantul reclamant a dovedit suportarea cheltuielilor de judecată în procesul penal.

Astfel, se constată o contradictorialitate a motivării instanţei de apel sub acest aspect al daunelor materiale, atât timp cât iniţial, curtea de apel arată că nu este dovedită legătura de cauzalitate, iar mai apoi atestă totuşi, că durata excesivă a procesului ar fi putut provoca creşterea cuantumului cheltuielilor de judecată realizate de parte, aserţiune echivalentă cu decelarea totuşi, a unei legături de cauzalitate.

Contradictorialitatea surprinsă este subliniată şi de un al doilea element identificat. Astfel, deşi iniţial apreciază că efectuarea de cheltuieli de judecată în procesul penal a fost dovedită de recurentul reclamant în cauză, cu toate acestea în continuare, în paragraful următor, curtea de apel arată totuşi, că nu le-ar putea deduce integral, ci doar în limita probării amplificării, recunoscând că o durată excesivă a procedurii este idonee în a produce un astfel de prejudiciu.

De asemenea, Înalta Curte observă că în cuprinsul următorului paragraf din analiza daunelor materiale realizată în decizia recurată, instanţa de apel arată - din nou contradictoriu - faptul că ar fi putut verifica justeţea acestei pretenţii pecuniare, doar în situaţia în care ar fi fost învestită cu o acţiune în constatarea unei erori judiciare sau întemeiate pe art. 539 C. proc. pen.

Această aserţiune este contrazisă însă, de împrejurarea că în primele două alineate, curtea de apel a procedat totuşi, la evaluarea în cadrul cererii prezente de drept comun fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, a justeţei acestei pretenţii pecuniare, astfel cum s-a expus mai sus.

Or, toate aceste elemente expuse sunt de natură a afecta coerenţa şi comprehensibilitatea raţionamentului juridic al instanţei de apel în privinţa acestui tip de prejudiciu reclamat şi a determina astfel, imposibilitatea instanţei de recurs de a verifica legalitatea soluţiei de respingere dispuse de instanţa de apel sub acest aspect, deficienţă sancţionabilă prin intermediul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decelat de instanţa de recurs în baza art. 489 C. proc. civ.

Distinct de deficienţa de contradictorialitate a motivării identificată, Înalta Curte constată că într-adevăr, astfel cum recurentul reclamant a precizat în cererea sa de recurs, instanţa de apel a omis din analiza sa unul dintre motivele de apel formulate de recurentul reclamant. Este vorba despre motivul de apel relativ incidenţei în privinţa daunelor materiale a dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. Curtea de apel nu a realizat nici o dezbatere asupra incidenţei sau neincidenţei textului de lege menţionat în privinţa solicitării acordării daunelor materiale din cadrul cererii de chemare în judecată.

Astfel, chiar dacă ar fi apreciat că este sau nu fondat, curtea de apel avea îndatorirea prevăzută de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 477 C. proc. civ. şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., să îl analizeze, să îl evalueze şi apoi să expună concluzia sa finală asupra acestui motiv de apel.

Neprocedând astfel, se observă că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei, neexpunând raţionamentul său juridic sub acest aspect şi lipsind astfel, instanţa de recurs de posibilitatea efectivă de a verifica legalitatea soluţiei de respingere pronunţate în privinţa daunelor materiale de curtea de apel.

Aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este incident cauzei prezente deduse judecăţii inclusiv din perspectiva primei sale teze reglementate şi nu doar a celei secunde.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât, va admite recursul promovat de reclamant şi drept urmare, va casa decizia civilă şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, urmând ca în rejudecare, potrivit considerentelor prezentei decizii de recurs, să fie reanalizat apelul din perspectiva solicitării privind acordarea de daune materiale ca urmare a duratei nejustificate a procesului penal, iar soluţia să fie motivată în mod coerent, armonios şi comprehensibil, cu evaluarea tuturor criticilor formulate în acest sens de către apelantul reclamant şi concomitent, a tuturor apărărilor contrapuse în această privinţă de intimatul pârât Statul Român, casarea integrală a deciziei recurate impunându-se ca urmare a caracterului unitar al căii de atac a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 435A din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 435A din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.