State compensation claim perished due to failure to promptly settle succession after procedural suspension

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la 2 noiembrie 2010, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat să se constate că, prin faptele autorului C., s-a produs un prejudiciu Statului Român cuantificat la 254.506,58 USD, reprezentând aport valutar conform Ordinului M.I. nr. 0047/1976 şi Ordinului Ministrului Secretar de Stat şi Şef al Departamentului Securităţii de Stat nr. 00489/27 octombrie 1984, precum şi 1.544.674,83 RON, reprezentând dobânzi calculate până la 20 decembrie 2008 la debitul anterior menţionat; să se menţină măsura sechestrului asigurător dispusă de organele de cercetare penală până la soluţionarea irevocabilă a prezentului dosar; să se dispună obligarea pârâţilor, în calitate de moştenitori ai inculpatului C., la plata sumelor indicate; să se dispună încuviinţarea valorificării bunurilor ce au făcut obiectul Ordonanţei nr. 24/P/1995 a secţiei Parchetelor Militare din 02 iulie 1996, precum şi a celorlalte bunuri existente în patrimoniul defunctului C. la 19 martie 2010, până la concurenţa sumelor de bani pretinse.

Prin sentinţa civilă nr. 1024/28 ianuarie 2014, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamant, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 25 aprilie 2014, sub nr. x/2014.

Prin încheierea din 02 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a suspendat judecarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ., având în vedere decesul pârâtei A. şi demersurile întreprinse de reclamant în vederea deschiderii procedurii succesorale de pe urma acesteia.

Prin încheierea din 17 decembrie 2015, aceeaşi instanţă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant, şi a menţinut măsura suspendării, reţinând că acesta nu a indicat moştenitorii defunctei A., iar simpla împrejurare că s-au efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nu este suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol.

Prin încheierea din 18 mai 2017, Tribunalul Bucureşti a constatat, în baza art. 250 alin. (3) C. proc. civ., că nu operează perimarea cauzei, rămânerea în nelucrare nefiind determinată de culpa reclamantului, ci de împrejurări independente de voinţa sa, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile art. 248 din acelaşi cod; totodată, a reţinut că situaţia concretă din speţă se circumscrie dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de existenţa dosarului nr. x/2017 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, privind acţiunea formulată de reclamant, având ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defuncţilor C. şi A., instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pricina a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 13 iunie 2019.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2381 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, şi a dispus obligarea pârâtului B. la plata către reclamant a sumelor constând în 254.506,58 USD despăgubiri şi 1.544.674,83 RON, reprezentând despăgubiri calculate până la 20 decembrie 2008; a constatat că acţiunea a fost formulată cu respectarea termenului legal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi ale litigiului. Pârâtul a exercitat apel şi împotriva încheierii din 18 mai 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 1117 A din 05 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 2381/01 noiembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă; a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi hotărâri de către reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că l-a obligat pe pârât şi la dobânda legală ulterioară datei de 20 decembrie 2008 şi până la data plăţii efective.

În ceea ce priveşte critica apelantului pârât referitoare la perimarea pricinii, Curtea a înlăturat această susţinere, reţinând că reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci, la 01 octombrie 2014, l-a indicat pe fiul pârâtei A., respectiv D., ca fiind moştenitorul acesteia, întrerupând, astfel, termenul de perimare. A mai constatat instanţa de apel că menţinerea suspendării, dispusă de prima instanţă, până la finalizarea dezbaterii succesorale, nu implică lăsarea procesului în nelucrare din culpa reclamantului, de vreme ce acesta a indicat, în termenul de 1 an de la suspendarea cauzei, persoana ce trebuia introdusă în proces.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamant şi pârât.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia civilă nr. 1957/20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1117 A din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o, şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În pronunţarea acestei decizii, cu privire la excepţia de perimare, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel avea obligaţia procesuală, în raport cu limitele învestirii sale, prin apelul declarat de pârâtul B., de a analiza şi a răspunde, motivat, tuturor criticilor formulate de apelant.

Cu toate acestea, din examinarea deciziei recurate, reiese că niciuna dintre susţinerile punctuale ale pârâtului apelant nu au fost examinate în privinţa soluţiei date excepţiei perimării, instanţa de apel reţinând doar că, la 02 octombrie 2014, a intervenit suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 243 C. proc. civ., şi că reclamantul nu a stat în pasivitate, ci a indicat, la 01 octombrie 2014, pe moştenitorul pârâtei, întrerupând cursul perimării. Relativ la menţinerea suspendării judecăţii cauzei, instanţa de apel a apreciat că această măsură nu poate fi imputată părţii care şi-a îndeplinit obligaţia cerută de lege.

Considerentele deciziei recurate relevă că instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la două momente şi temeiuri de drept pentru care cauza fost suspendată, a omis a analiza şi de a motiva îndepărtarea criticilor punctuale formulate de pârâtul apelant cu referire la soluţia dată excepţiei perimării, susţineri prin care apelantul pretindea aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ. şi îndeplinirea condiţiilor perimării cauzei. Totodată, ignorând criticile referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., în raport cu care excepţia trebuia examinată, instanţa de apel nu analizează şi nu răspunde nici motivului de apel care viza circumstanţierea greşită a speţei dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., reţinute în cauză de către Tribunal, critică prin care se argumenta că reclamantul nu a fost împiedicat de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa acestuia, având posibilitatea formulării unei acţiuni privind dezbaterea succesiunii rămase de pe urma autorilor pârâtului.

Aşa fiind, neexaminarea concretă a tuturor criticilor pârâtului din apel, cu referire la soluţia dată excepţiei perimării, face ca motivarea hotărârii judecătoreşti atacate să nu fie aptă să furnizeze instanţei dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate în apel au fost integral şi serios examinate, context în care Înalta Curte se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac, fiind întrunite cerinţele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 584 A din 05 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 2381/01 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva încheierii de şedinţă din 18 mai 2017 şi a sentinţei civile sus menţionate.

Pentru a decide astfel, în ceea ce priveşte critica din apelul pârâtului referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei perimării, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Perimarea este sancţiunea procedurală ce intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură şi constă în stingerea procesului în faza în care se găseşte, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp prevăzut de lege. Astfel, una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a opera perimarea, este culpa părţii în lăsarea pricinii în nelucrare. În situaţia în care cauza a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează, termenul de perimare fiind susceptibil de suspendare, conform dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat pe timpul cât partea este împiedicată de stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate. În speţă, intimatul reclamant a efectuat numeroase demersuri în vederea obţinerii şi depunerii certificatului de moştenitor care să ateste calitatea de succesor a pârâtului, purtând o corespondenţă constantă cu E., pe rolul căreia erau deschise dosarele succesorale nr. x/2014 şi y/2014, în care chiar apelantul pârât solicitase dezbaterea succesiunii de pe urma părinţilor săi - C. şi A.. Diligenţa manifestată de partea reclamantă rezultă din adresele efectuate şi din răspunsurile primite de la biroul notarial, înscrisurile aferente regăsindu-se în dosarul de fond - filele x.

Totodată, potrivit adresei nr. x/09 februarie 2017, E. a comunicat intimatului reclamant împrejurarea că, la nivelul lunii februarie 2017, ambele dosare succesorale se aflau încă pe rolul biroului notarial, procedura nefiind finalizată, dat fiind faptul că succesibilul nu s-a mai prezentat la termenele stabilite pentru continuarea procedurii. Ulterior acestei comunicării, la 14 martie 2017, intimatul reclamant a promovat o acţiune în justiţie prin care a solicitat dezbaterea succesiunii de pe urma celor doi defuncţi, autorii pârâtului.

În raport cu aceste împrejurări, Curtea a apreciat că motivele ce l-au împiedicat pe reclamant să stăruie în judecată nu îi sunt imputabile, partea aflându-se într-o imposibilitate obiectivă de a depune un certificat de moştenitor, în condiţiile în care procedura succesorală notarială nu a putut fi finalizată din culpa pârâtului, care nu s-a prezentat la termenele stabilite de notar şi nu a dat curs solicitărilor acestuia. A mai considerat că nu i se poate imputa intimatului reclamant o lipsă de diligenţă, rezultând din promovarea acţiunii în instanţă abia în anul 2017, câtă vreme, pe rolul unui birou notarial fusese deschisă, la cererea pârâtului, o procedură notarială de dezbatere a succesiunii. Or, în aceste circumstanţe este excesiv a pretinde reclamantului să se adreseze instanţei cu o cerere de dezbatere succesorală de pe urma autorilor părţii adverse doar pentru a contracara atitudinea culpabilă şi lipsită de diligenţă a pârâtului, care nu s-a prezentat pentru finalizarea procedurii notariale.

Concluzionând, Curtea a reţinut că intimatul a avut o conduită diligentă, interesându-se de stadiul de soluţionare a procedurii notariale şi efectuând, ulterior, demersuri în vederea dezbaterii succesiunii în instanţă, culpa în tergiversarea obţinerii unui înscris care să ateste calitatea de moştenitor a pârâtului aparţinând acestuia din urmă. De altfel, la 10 decembrie 2018 a fost pronunţată decizia nr. 4192 A, prin care Tribunalul Bucureşti a admis apelul şi, în evocarea fondului, a constatat deschisă succesiunea de pe urma defuncţilor C. şi A., precum şi calitatea de unic moştenitor a pârâtului.

Aşadar, soluţia Tribunalului de respingere a excepţiei perimării este una judicioasă, Curtea apreciind că sancţiunea nu poate opera, întrucât lăsarea pricinii în nelucrare nu a fost determinată de culpa părţii reclamante, ci de lipsa de diligenţă a pârâtului, contrar demersurilor întreprinse, intimatul fiind în imposibilitate obiectivă de a obţine, în termenul de un an de la data suspendării judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., un înscris care să ateste calitatea de moştenitor a părţii adverse.

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., pârâtul fiind răspunzător în calitate de moştenitor al autorului faptei ilicite, C..

6. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 584 A din 5 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:

6.1. Hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 248 - 250 C. proc. civ. în analiza excepţiei perimării.

Conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, fapt pentru care instanţa de apel reţine că una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a opera perimarea, este culpa părţii în lăsarea pricinii în nelucrare. În acest context, Curtea menţionează că reclamantul ar fi efectuat numeroase demersuri în vederea obţinerii şi depunerii certificatului de moştenitor care să ateste calitatea de succesor a pârâtului, în speţă, corespondenţa purtată cu E., pe rolul căreia erau deschise dosarele succesorale nr. x şi 34 din 2014.

Mai reţine că motivele ce l-au împiedicat pe reclamant să stăruie în judecată nu i-ar fi imputabile, întrucât s-ar fi aflat într-o imposibilitate obiectivă de a depune un certificat de moştenitor în condiţiile în care procedura notarială nu a fost finalizată din culpa pârâtului. Totodată, în sprijinul aceleiaşi idei, Curtea apreciază, total nefondat, că nu i se poate imputa intimatului reclamant o lipsă de diligenţă, rezultând din promovarea acţiunii în instanţă abia în anul 2017, fiind excesiv a pretinde acestei părţi să se adreseze instanţelor cu dezbaterea succesiunii, pentru a contracara atitudinea culpabilă a pârâtului. În concluzie, se apreciază că intimatul reclamant a avut o conduită diligentă, interesându-se de stadiul de soluţionare a procedurii notariale şi efectuând, ulterior, demersuri, în vederea dezbaterii succesiunii în instanţă, culpa aparţinând, în realitate, pârâtului.

În acest sens, dispoziţiile art. 248 şi 249 C. proc. civ. sunt aplicate greşit de către instanţa de apel, pornind cu raţionamentul de la noţiunea şi finalitatea normei legale. Dacă art. 248 C. proc. civ. prevede condiţiile intervenirii perimării, prin cumularea celor trei condiţii, de timp, de acţiune şi de culpă, respectiv "lăsarea în nelucrare din vina părţii timp de un an", art. 249 din acelaşi cod menţionează că "perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut de partea care justifică un interes". Astfel, prin exercitarea acţiunii civile, reclamantul urmăreşte soluţionarea procesului civil, iar interesul părţii reclamă soluţionarea rapidă a raportului litigios. Interesul unei optime administrări a justiţiei este mai presus de interesul părţilor, iar perimarea corespunde tocmai necesităţii soluţionării prompte a litigiilor şi restabilirii ordinii de drept.

Interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ. se referă la lipsa culpei reclamantului, reţinută de către instanţa de apel, care a menţionat "numeroasele demersuri făcute pentru aflarea stadiului de soluţionare a cererii de dezbatere a succesiunii". Pe de o parte, numeroasele demersuri trebuie analizate, strict, în perioada supusă atenţiei, respectiv între 17 decembrie 2015, data menţinerii măsurii suspendării cauzei pentru indicarea moştenitorilor, şi 02 februarie 2017, data la care instanţa de fond, din oficiu, s-a sesizat şi a citat părţile în vederea discutării excepţiei perimării.

La 12 mai 2015 s-a iniţiat corespondenţa cu E., cu referire la care s-a comunicat că, la 08 iulie 2015 nu era finalizată procedura succesorală, motiv pentru care, în şedinţa din 17 decembrie 2015, instanţa de fond a menţinut măsura suspendării dispuse la 02 octombrie 2014, relaţiile comunicate nefiind de natură a provoca repunerea pe rol ca urmare a îndeplinirii obligaţiei de indicare a moştenitorilor şi, în consecinţă, continuarea judecării cauzei.

De la acel moment, 17 decembrie 2015, şi până la 02 februarie 2017, reclamantul nu a mai efectuat niciun demers în vederea aflării stadiului de soluţionare a cererii privind dezbaterea succesiunii defuncţilor Nădejde sau de dezbatere a succesiunii propriu-zise prin intermediul acţiunii uzitate la 14 martie 2017. Mai mult, solicitarea către biroul notarial unde fusese deschisă succesiunea s-a înregistrat la 09 februarie 2017, iar acţiunea prin care s-a solicitat dezbaterea succesiunii a fost înregistrată abia la 14 martie 2017, ambele demersuri fiind efectuate după împlinirea termenului de perimare, dar, mai ales, după sesizarea din oficiu a instanţei de fond cu acest incident.

Or, un prim aspect peste care instanţa de apel îl omite constă în faptul că o pricină "rămâne în nelucrare" dacă nu se săvârşeşte niciun act de procedură în vederea judecării ei. Pentru ca un act de procedură să poată fi calificat drept întrerupător de perimare este necesar ca, prin săvârşirea lui, să se urmărească repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii. Astfel, demersurile efectuate de reclamant la notariatul care instrumenta dezbaterea succesiunii nu au valoare întreruptivă de perimare, pentru că nu s-a urmărit continuarea judecăţii. Nici în situaţia în care procedura notarială ar fi fost finalizată, dacă aceste informaţii nu ar fi fost aduse la cunoştinţa instanţei printr-o cerere de repunere pe rol, nu ar fi avut efectul întreruptiv al perimării. Cu atât mai mult, demersurile nu constituie o conduită diligentă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, întrucât nu au fost efectuate în cursul termenului de 1 an de la suspendarea cauzei.

Conform doctrinei, "are drept efect întreruperea perimării cererea de redeschidere a procesului care a fost suspendat, însă ca actul de procedură să aibă efect, acesta trebuie să fie valabil făcut, pentru că un act lovit de nulitate nu poate produce o asemenea consecinţă.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că termenul de perimare nu este întrerupt în cazul în care actul de procedură este adresat altei instituţii decât instanţei pe rolul căreia se află cauza dedusă judecăţii; or, "numeroasele demersuri" efectuate de reclamant, chiar şi în situaţia în care ar fi considerate acte de procedură, nu au scop întreruptiv al cursului perimării dacă nu vor fi fost valorificate prin formularea unei cereri de repunere pe rol, depuse în interiorul termenului de perimare.

Deşi, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea se perimă de drept, este necesar ca perimarea să fie constatată de instanţă după verificarea condiţiilor. "Precizarea are semnificaţia de a releva că împlinirea termenului de perimare duce la un drept definitiv dobândit de care fiecare parte se poate prevala. Decurg de aici două consecinţe: perimarea nu poate fi acoperită prin diligenţa manifestată de una dintre părţi după expirarea termenului de perimare; instanţa nu are posibilitatea de a aprecia perimarea însăşi, ci doar să verifice condiţiile ei", conform doctrinei.

Esenţial în analiza efectului întrerupător este că actul de procedură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie un act valabil făcut, care să urmărească repunerea cauzei pe rol în scopul judecării procesului, un act lovit de nulitate nefiind apt să producă întreruperea termenului de perimare; actul de procedură să fie realizat de partea care justifică un interes. Soluţia este expres prevăzută de textul legal, deci, nu se poate susţine, în niciun caz, că actul îndeplinit de instanţă, din oficiu, ar putea avea efect întrerupător în privinţa perimării. O altă soluţie nici nu ar fi de conceput, din moment ce este acceptat că perimarea sancţionează culpa a părţii.

Mai mult, de vreme ce perimarea intervine de drept şi, prin urmare, chiar dacă, după împlinirea acestui termen, au fost efectuate acte de procedură, cum este repunerea pe rol dispusă la 18 mai 2017, nimic nu se opunea ca ulterior, la termenul de judecată de la această dată, instanţa să constate că intervenise perimarea.

Ambele instanţe ale fondului, chiar şi în rejudecare, au omis că cererea se perimă de drept şi era imperios necesar să o constate, după o prealabilă şi reală verificare a îndeplinirii condiţiilor perimării, respectiv:

- cauza să fi rămas în nelucrare timp de 1 an, termen care se împlinise la 03 decembrie 2015;

- rămânerea în nelucrare a fost determinată de culpa părţii reclamante, care nu poate invoca necunoaşterea dispoziţiilor legale de care s-a prevalat odată cu formularea cererii privind dezbaterea succesiunii de pe urma celor doi defuncţi. De altfel, niciunei persoane nu i se permite a invoca necunoaşterea legii, cu atât mai mult când este partea este însuşi Statul român;

- neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare;

- inexistenţa unei cauze de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială.

6.2. În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, coroborate cu calitatea procesuală activă a persoanei în sarcina căreia se presupune a se fi înregistrat prejudiciul, recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

Totodată, apreciază hotărârea instanţei de apel ca fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., dat fiind faptul că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din niciun înscris aflat la dosarul cauzei nu rezultă dreptul la acţiune dobândit de Statul român, drept care se exercită de o persoană fizică sau juridică ce are un interes născut, direct şi personal; or, faţă de cele reţinute prin decizia de casare nr. 3816/21 iunie 2005, interesul intimatului reclamant nu a fost stabilit cu certitudine. Cum intimatul reclamant nu a depus alte probe în susţinerea interesului pe care ar putea să-1 justifice în raport cu eventualul prejudiciu produs, recurentul apreciază că, în prezent, Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, nu justifică calitate procesuală activă, motiv pentru care solicită respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

6.3. În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, tot din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. sunt aplicate greşit cu referire la toate aspectele.

Susţine, în esenţă, că nu există faptă ilicită, prejudiciul nu a fost dovedit, nu există nici vinovăţie din partea autorului său, C..

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii principale, ca neîntemeiate.

7. Apărările formulate de părţi

Intimatul reclamant Ministerul Finanţelor nu a depus întâmpinare.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menţionat că motivul de recurs referitor la greşita menţinere, prin decizia recurată, a soluţiei date de prima instanţă asupra excepţiei perimării se impune a fi analizat prioritar în raport cu celelalte susţineri, întrucât vizează un incident procedural care împiedică continuarea judecării cauzei sub toate aspectele, atât de procedură, cât şi de fond. De asemenea, criticile respective, deşi vizează încălcarea unor reguli de procedură, se circumscriu cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, în mod corect, de către recurent, iar nu celui prevăzut la pct. 5 din acelaşi text de lege, deoarece, în ipoteza dată, nulitatea nu este condiţionată de vătămare conform art. 105 alin. (2), ci intervine de drept, potrivit art. 248 din acelaşi act normativ.

8.1. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că alegaţiile recurentului privind problema perimării cauzei în primă instanţă sunt întemeiate.

Ceea ce interesează în speţă sunt interpretarea şi, respectiv, aplicarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi art. 250 alin. (3) C. proc. civ., avute în vedere de ambele instanţe de fond în respingerea excepţiei perimării şi menţinerea acestei soluţii, în calea de atac.

Prin urmare, susţinerile referitoare la întreruperea cursului perimării în condiţiile art. 249 C. proc. civ. nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, întrucât nu vizează argumentele Curţii de Apel, care a înlăturat criticile apelantului pârât sub acest aspect, reţinând că este incident art. 250 alin. (3) C. proc. civ., privind suspendarea cursului perimării.

Din această perspectivă, într-adevăr, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite cerinţele dispoziţiei legale sus-enunţate şi că a intervenit suspendarea cursului perimării, determinat de existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa reclamantului, care l-ar fi împiedicat pe acesta să stăruie în judecata pricinii.

Astfel, cauza a fost suspendată de prima instanţă, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport cu decesul pârâtei A., la 02 octombrie 2014, de la acest moment calculându-se termenul de perimare de un an, prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.. În speţă, nu prezintă relevanţă data la care a fost respinsă cererea de repunere pe rol formulată de reclamant concomitent cu menţinerea suspendării, respectiv 17 decembrie 2015, şi nici data la care, din oficiu, instanţa a citat părţile în vederea discutării excepţiei perimării, respectiv 21 ianuarie 2017 (iar nu 02 februarie 2017, care este data emiterii citaţiilor). Aceasta, întrucât interesează momentul la care s-a dispus suspendarea, care constituie reperul pentru lăsarea cauzei în nelucrare, iar nu momentul menţinerii suspendării, care, determinat de natura acestei măsuri, de menţinere a dispoziţiei de suspendare, este situat în continuarea măsurii iniţiale şi se are în vedere în calculul termenului de perimare. De asemenea, nu prezintă importanţă nici data citării părţilor pentru discutarea perimării, deoarece acesta reprezintă un act dispus din oficiu, de către instanţa de judecată, iar nu actul părţii care să împiedice cursul perimării, doar un asemenea act fiind apt de un atare efect, în condiţiile art. 249 C. proc. civ.. Totodată, data de 21 ianuarie 2017 nu poate reprezenta nici data împlinirii termenului de perimare, deoarece termenul de un an, calculat de la momentul suspendării, s-a împlinit la 02 octombrie 2015.

Prin urmare, de vreme ce termenul de perimare de un an a început să curgă de la momentul suspendării cauzei, 02 octombrie 2014, este susceptibil să se împlinească, dacă nu au intervenit cazuri de întrerupere sau de suspendare, la 02 octombrie 2015, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, aceasta este perioada înăuntrul căreia interesează poziţia reclamantului în continuarea judecăţii şi dacă acesta a fost într-adevăr împiedicat din motive mai presus de voinţa sa să persiste în judecarea litigiului.

Contrar opiniei Curţii de Apel, corespondenţa purtată de reclamant cu biroul notarial la care fuseseră înregistrate dosarele succesorale de pe urma autorilor recurentului, respectiv E., şi care este plasată în cadrul termenului de perimare (mai- iunie 2015), nu reprezintă un demers care să reflecte stăruinţa părţii în judecată şi, mai departe, determinat de comportamentul pârâtului, care nu s-a mai prezentat pentru obţinerea certificatului de moştenitor, reclamantul să fie împiedicat în continuarea litigiului de faţă din voinţa părţii adverse. Relaţiile solicitate de reclamant de la biroul notarial nu pot constitui un demers suficient, cunoscut fiind că, calitatea de moştenitor se dovedeşte cu certificatul de moştenitor sau cu hotărâre judecătorească care să confirme o astfel de calitate, fiind, totodată previzibil că pârâtul nu va intenţiona să obţină actele succesorale, în contextul existenţei litigiului de faţă. De altfel, singura persoană interesată în judecarea pricinii de faţă este reclamantul, care ar fi trebuit să acţioneze într-un mod diligent şi să apeleze la singurul remediu care ar fi putut stopa pasivitatea pârâtului, respectiv formularea acţiunii oblice, prin care să ceară dezbaterea succesiunii de pe urma autoarei lui, A., însă în termenul de un an de la suspendarea cauzei, sens în care nu a procedat. Nu rezultă, din circumstanţele speţei, niciun impediment pentru care reclamantul nu a uzitat de formularea unei asemenea acţiuni în termenul de perimare, dar a fost în măsură să promoveze acţiunea de dezbatere succesorală în afara termenului, respectiv la 14 martie 2017, fiind în culpă pentru o atare atitudine procesuală. Aceasta, cu atât mai mult cu cât existenţa dosarelor notariale pe rol, chiar suspendate fiind în condiţiile art. 107 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, pentru neprezentarea sau abandonul procedurii de către succesibili, nu împiedică formularea acţiunii cu acelaşi obiect în instanţă, caz care, la rândul său, determină suspendarea procedurii notariale, potrivit lit. c) din acelaşi text de lege.

Mai mult, deşi prin cererea de repunere pe rol a cauzei, înregistrată pe rolul primei instanţe la 01 octombrie 2015, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a pârâtului B., în calitate de succesor al părinţilor săi, C. şi A., măsura menţinerii suspendării cauzei, dispusă la 17 decembrie 2015, nu a fost atacată cu recurs.

În concluzie, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că sunt incidente, în speţă, dispoziţiile art. 250 alin. (3) C. proc. civ., reţinând că reclamantul a fost împiedicat să continue judecarea cauzei din motive mai presus de voinţa sa, neexistând niciun impediment pentru acesta să exercite acţiunea în dezbatere succesorală în termenul de perimare.

Succesiv, în mod nelegal a considerat instanţa de apel că lăsarea pricinii în nelucrare timp de un an nu ar fi imputabilă intimatului, de vreme ce acesta nu a înţeles să recurgă la mijlocul procedural ales în afara termenului sus menţionat, în decurs de un an de la suspendare, procedând, astfel, la nerespectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

8.2.-8.3. Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa în ceea ce priveşte perimarea cauzei, nu se mai impune examinarea celorlalte motive de recurs, subsumate pct. 2 şi 3 din cerere.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia atacată şi, pentru aceleaşi argumente, în baza art. 296 din acelaşi cod, va admite apelul declarat de pârât şi va schimba, în tot, sentinţa şi încheierea apelate, în sensul că, potrivit art. 252 C. proc. civ., va constata perimată cererea de chemare în judecată.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, cu privire la respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 584 A din 5 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 18 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 2381 din 1 noiembrie 2019 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Schimbă, în tot, sentinţa şi încheierea apelate, în sensul că:

Constată perimată cererea de chemare în judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, cu privire la respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2023.