Quarantine Hotel Lease: Validity of Cause and Delivery of Possession Where Property Was Already Occupied at Contract Signing

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 08.04.2020 sub nr. x/2020, reclamantul Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.A., anularea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară; în subsidiar, constatarea rezilierii contractului de locaţiune din data de 13.03.2020, conform art. 1830 C. civ., art. 1786, art. 1793 coroborat cu art. 1794 alin. (2) teza a doua din C. civ. să constate inexistenţa dreptului pârâtei la încasarea chiriei aferentă contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, ca efect al lipsei folosinţei bunului, respectiv al nerespectării obligaţiilor locatorului şi al imposibilităţii folosirii bunului, începând cu data încheierii contractului 13.03.2020.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. civ., art. 35, art. 1248, art. 1251 - 1252, art. 1214, 1777, 1786, 1787, 1789, 1556, 1830, 1973, 1794 alin. (2) teza a doua şi art. 1818 C. civ.

La data de 22.07.2020, pârâta A. S.A. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în subsidiar, ca lipsită de obiect în ceea ce priveşte rezilierea contractului de închiriere încheiat de părţi; respingerea capătului trei al cererii de chemare în judecată referitor la încasarea chiriei de către pârâtă ca fiind rămas fără obiect atât datorită faptului că în prezent contractul a cărui anulare se solicită de către reclamantă este expirat prin ajungerea la termen, cât şi datorită faptului că sumele reprezentând alocaţia de carantină instituţionalizată au fost achitate de Poliţia Locală Sector 1 Bucureşti, unitate din subordinea Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, din ordinul celei din urmă.

Pe cale reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la suma de 20.000 euro la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciu şi daune-interese conform art. 12 din contract, cauzate ca urmare a carantinei instituţionalizate desfăşurată în hotelul pârâtei, precum şi obligarea reclamantei la îndeplinirea obligaţiilor asumate conform Contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 prevăzute de părţi la art. 9 alin. (1) lit. a), lit. d), lit. g), lit. i), lit. m). A mai solicitat obligarea reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ. la plata cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă cu ocazia prezentului litigiu.

La data de 27.08.2020, reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, şi a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 27.08.2020, reclamanta-pârâtă a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Poliţiei Locale Sector 1 Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 euro în cazul în care va cădea în pretenţii în cadrul cererii reconvenţionale.

La termenul de judecată din data de 29.10.2020 instanţa a admis excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale.

La data de 12.11.2020, reclamanta-pârâtă a formulat cerere de renunţare la cererea de chemare în garanţie.

La data de 05.01.2021, Poliţia Locală Sector 1 a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului.

La termenul de judecată din data de 29.04.2021 instanţa respins ca inadmisibilă cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, formulată de Poliţia Locală Sector 1.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1127/08.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins acţiunea principală, ca neîntemeiată; a anulat cererea reconvenţională, ca netimbrată; a admis în parte cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamantul la plata sumei de 5.840,16 RON reprezentând onorariu avocat achitat cu OP nr. x/09.11.2020, către pârâtă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 103/A/27.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat apelantul-reclamant la plata, către intimata-pârâtă, a sumei de 6000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 8 C. proc. civ., reclamantul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin primar, învederând următoarele:

I. Instanţa de apel nu a analizat toate aspectele deduse judecăţii în calea de atac (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.)

Susţine că prin apelul declarat a arătat că hotărârea instanţei de fond este contradictorie sub două aspecte distincte, instanţa de apel analizând numai dintre acestea. Anume, a arătat, pe de o parte, că hotărârea conţine o motivare contradictorie rezultată din reţinerea simultană atât a faptului că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare, cât şi a faptului că şi-ar fi îndeplinit această obligaţie iar, pe de altă parte, că motivarea contradictorie rezultă din aplicarea contradictorie, diferită, de către instanţa de fond, a acestui argument, în cazul unor situaţii similare.

Instanţa de apel nu a analizat această a doua critică, privind caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanţei de fond.

Astfel, la pct. 2 subpct. 2.1. (ii) din cererea de apel, recurentul a arătat că, deşi reţine acelaşi argument, respectiv, că cele 110 persoane au fost cazate în unitatea hotelieră anterior încheierii contractului, încă din datele de 11.03.2020 şi 12.03.2020, instanţa de fond aplică în mod diferit acest argument în cazul celor două contracte, deşi situaţia acestora este similară, ambele fiind încheiate ulterior datelor menţionate, anume: deşi imobilul era deja ocupat, în ceea ce priveşte contractul nr. x/13.03.2020 (încheiat între recurent şi pârâta A.) instanţa de fond a considerat acest aspect face dovada faptului că pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţia de predare a spaţiului către recurent, considerând că acest lucru ar fi fost posibil, deşi imobilul era deja ocupat la momentul încheierii contractului de închiriere (pagina 15 paragraf 7 din hotărârea instanţei de fond); în schimb, în ceea ce priveşte contractul nr. x/30.03.2020 (încheiat între Poliţia Locală Sector 1 şi B. SRL), pentru acelaşi argument, că imobilul era deja ocupat la data încheierii acestui contract, instanţa de fond a apreciat că nu mai putea fi predat către Poliţia Locală Sector 1 (pag. 16 paragraf 7 din hotărârea instanţei de fond).

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, ocuparea imobilului la datele de 11.03.2020 şi 12.03.2020 nu poate conduce decât la aceeaşi concluzie în cazul ambelor contracte, întrucât ambele contracte au fost încheiate după ocuparea imobilului de către cele 110 persoane.

De asemenea, recurentul a arătat că există şi alte critici pe care instanţa de apel a omis să le analizeze, urmând a fi punctate în cadrul analizării celorlalte aspecte de nelegalitate.

II. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 CEDO, printr-o motivare străină de cauza dedusă judecăţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.).

Recurentul arată, pe de o parte, că instanţa de apel preia susţinerile instanţei de fond şi ale intimatei - pârâte, nedovedite cu vreun înscris din care să rezulte predarea imobilului către recurent şi folosinţa de către acesta, hotărârea recurată necuprinzând o analiză completă şi nemijlocită a tuturor problemelor învederate, din care părţile să fie convinse că "s-a făcut dreptate" (cum ar fi, de exemplu, ignorarea obiectului şi a duratei expres menţionate în contractul nr. x/30.03.2020) iar, pe de altă parte, instanţa de apel face supoziţii care se constituie într-o motivare străină de cauză, dar decisivă în tranşarea acesteia.

Instanţa de apel reţine, raportat la Hotărârea Comitetului Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă nr. 3/11.03.2020 (deci nu a recurentului), că la acel moment (11.03.2020) recurentul "îşi asumase atribuţii cu privire la luarea de măsuri de cazare a persoanelor plasate în carantină", deşi hotărârea respectivă nu aparţinea recurentului, că procesul-verbal de predare primire nu ar fi fost semnat de Sectorul 1 Bucureşti din propria culpă, când în realitate, persoana juridică Sectorul 1 nu a participat la această predare, context în care nu avea cum să semneze respectivul proces-verbal, că s-ar fi încheiat contractul de închiriere din 13.03.2020 tocmai pentru faptul că imobilul era deja ocupat din data de 11.03.2020, deşi nu există niciun înscris din care să rezulte că acesta a fost motivul încheierii contractului de închiriere din 13.03.2020, precum şi faptul că Poliţia Locală Sector 1 ar fi acţionat în baza unei dispoziţii/sub controlul recurentului, deşi nu a existat nicio astfel de probă în cauză.

Instanţa de apel nu arată care sunt motivele de fapt pe care se bazează toate aceste concluzii, nesusţinute de materialul probator şi nici care este silogismul logic pe baza căruia, în lipsa unui probatoriu în acest sens, a putut ajunge la concluziile anterior menţionate, încălcând astfel propriile susţineri potrivit cărora motivarea unei hotărâri presupune expunerea logică a considerentelor avute în vedere de instanţă, atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt, cât şi în ceea ce priveşte temeiurile invocate, ceea ce, deşi nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele, nu poate presupune ignorarea lor.

În speţă tocmai această expunere logică lipseşte în ceea ce priveşte concluziile instanţei de apel, anterior menţionate.

Deşi avea obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, instanţa de apel, în lipsa oricărei dovezi în acest sens, apreciază că recurentul şi-ar fi asumat încă din 11.03.2020 obligaţii în legătură cu luarea de măsuri de cazare a persoanelor plasate în carantină şi că în acest context s-ar fi încheiat contractul de închiriere din 13.03.2020, că Poliţia Locală Sector 1 ar fi acţionat sub coordonarea recurentului şi că imobilul a fost predat de pârâtă recurentului, care ar fi refuzat, din culpă proprie, semnarea procesului-verbal de predare-primire.

În realitate, niciunul dintre înscrisurile invocate de instanţa de apel - nici hotărârea nr. 3/11.03.2020 emisă de Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă, nici procesul-verbal încheiat de reprezentanţii DSP a Municipiului Bucureşti şi nici vreun alt înscris nu cuprind vreo referire la prezenţa recurentului în data de 11.03.2020, la cazarea în respectivul imobil a persoanelor plasate în carantină, cu atât mai puţin vreo referire la predarea respectivului imobil de către pârâta A. S.A. (în contextul în care aceasta nu era singura proprietară a imobilului respectiv) către recurent (în contextul în care chiar pârâta A. nu a indicat Primăria Sector 1 ca fiind printre autorităţile prezente la faţa locului în data de 11.03.2020).

III. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 28, art. 193 alin. (1) din noul C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Cu privire la reţinerile instanţei de apel potrivit cărora Poliţia Locală Sector 1 ar fi acţionat în numele recurentului, acesta apreciază că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 şi art. 193 alin. (1) C. civ.

Astfel, Poliţia Locală Sector 1 şi Sectorul 1 sunt entităţi distincte, cu personalitate juridică proprie, astfel încât au capacitate de folosinţă şi de exerciţiu proprii, context în care acţiunile uneia dintre ele nu pot fi plasate pe seama celeilalte, aşa cum în mod nelegal a apreciat instanţa de fond.

În speţă, nu s-a probat şi nici măcar nu s-a invocat că Poliţia Locală Sector 1 ar fi lipsită de personalitate juridica sau că ar fi acţionat pe seama recurentului, la ordinul acestuia, context în care hotărârea recurată întemeiată pe o astfel de motivare, ce ignoră efectele personalităţii juridice ale unui alt subiect de drept, este nelegală.

IV. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266, art. 1272 alin. (1) prima teză, art. 1270 alin. (2) C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

La fel ca şi instanţa de fond, instanţa de apel, ignorând clauzele exprese ale contractului nr. x/30.03.2020, se raportează la denumirea acestuia pentru a reuşi să motiveze soluţia, evitând să observe obiectul şi durata expres determinate ale acestuia.

Referitor la susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia nu s-ar putea invoca în speţă dispoziţiile art. 1266 C. civ. şi să ne raportam la comportamentul pârâţilor întrucât contractul de închiriere a fost încheiat ca urmare a instituirii stării de urgenţă, se impune a se observa că dispoziţiile art. 1266 C. civ. nu prevăd excepţii de aplicare.

Pe de altă parte, invocarea acestor dispoziţii nu s-a făcut cu privire la contractul încheiat de recurent, aşa cum reţine instanţa de apel, care se raportează la încheierea contractului ca urmare a instituirii stării de urgenţă, ci s-a făcut cu privire la contractul nr. x/30.03.2020. Instanţele anterioare reţin că "acest contract, aşa cum rezultă atât din denumire cât şi din demersurile întreprinse chiar de reclamantă a urmărit armonizarea clauzelor cu reglementările adoptate în ceea ce priveşte asigurarea spatiilor de cazare pentru persoanele plasate în carantină şi pentru plata cheltuielilor efectuate cu acestea".

Pe lângă că hotărârea apare a fi nemotivată faţă de faptul că instanţa de apel nu arată la ce anume demersuri ale recurentului se raportează pentru a ajunge la concluzia mai sus redată, este evident că aceasta ignoră clauzele privind obiectul şi durata contractului nr. x/30.03.2020.

Astfel, obiectul contractului nr. x/30.03.2020 încheiat cu Poliţia Locală Sector 1 îl constituie, potrivit pct. 4.1. prestarea de servicii de cazare în unitatea de cazare B. din str. x, sector 1 Bucureşti, iar potrivit pct. 6.2 lit. a) unitatea hotelieră B. S.R.L. s-a obligat să asigure spaţiul de locuit persoanelor aflate în carantină.

În sensul celor de mai sus, este evidentă şi încălcarea dispoziţiilor art. 1272 alin. (1) prima teza C. civ. potrivit cărora contractul valabil încheiat obligă la ceea ce este expres stipulat.

Cum în speţă nu s-a contestat şi nu s-a constatat o eventuală nevalabilitate a contractului nr. x/30.03.2020, instanţei nu îi este permisă ignorarea obiectului acestuia şi a obligaţiei stipulate în cuprinsul acestuia privind asigurarea spaţiului de locuit de către partea contractantă, B. S.R.L., iar nu de către pârâta A..

Aceste aspecte se coroborează cu faptul ca, in realitate, nu exista niciun act care să ateste că pârâta A. ar fi predat vreodată imobilul respectiv vreunei autorităţi, cu atât mai puţin recurentului.

Raportat la cele de mai sus, pentru lămurirea instanţei, recurentul arată că pentru acelaşi bun imobil au fost încheiate două contracte pentru o prestaţie similară: contractul de închiriere nr. x/13.03.2020, încheiat între A. S.A. şi recurent, având ca obiect închirierea imobilului situat în Şos. x - 443, sector l; contractul nr. x/30.03.2020, încheiat între B. S.R.L. şi Poliţia Locală Sector 1, având ca obiect prestarea de servicii de cazare în unitatea hotelieră B. din str. x, sector 1 Bucureşti care, potrivit pct. 6.2 lit. a), s)-a obligat să asigure spaţiul de locuit persoanelor aflate în carantină. Efecte a produs contractul nr. x/30.03.2020, serviciile de cazare prestate în baza acestui contract de către B. S.R.L. fiind achitate de către Poliţia Locală Sector 1, aşa cum rezulta din facturile depuse de pârâtă şi de Poliţia Locală Sector 1, care sunt emise de B. S.R.L. în baza contractului x/30.03.2020.

În plus, pentru a se da eficienţă reţinerilor instanţei de apel privind încheierea contractului nr. x/30.03.2020 exclusiv pentru armonizarea clauzelor contractului nr. x/13.03.2020 cu reglementările adoptate ulterior în ceea ce priveşte asigurarea spatiilor de cazare pentru persoanele plasate în carantină şi pentru plata cheltuielilor efectuate cu acestea, ar fi fost necesar ca respectivul contract să fie încheiat între părţile iniţiale ale contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, respectiv recurentul şi A. S.A., context în care atare apreciere este făcută de instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit cărora modificarea contractului nu poate interveni decât prin acordul părţilor contractante, iar nu prin acordul unor terţi, aşa cum sunt părţile contractului nr. x/30.03.2020 faţă de contractul nr. x/13.03.2020.

Aşa cum se poate observa însă, contractul nr. x/30.03.2020 (în forma depusă de Poliţia Locală Sector 1 - anexa 5) este încheiat între alte părţi, şi anume celălalt proprietar al hotelului, B. S.R.L. (în condiţiile în care nu există niciun act din care să rezulte că imobilul ar fi fost predat de A. S.A. vreunei autorităţi, iar nu de către B. S.R.L. în data de 11.03.2020 pentru cazarea persoanelor carantinate) şi Poliţia Locală Sector 1, care, aşa cum am arătat, a şi declarat că ea a fost cea căreia i-a aparţinut folosinţa imobilului începând cu data de 11.03.2020.

V. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. în ce priveşte ignorarea duratei contractului nr. x/30.03.2020 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, potrivit art. 5 - pct. 5.1 din contractul nr. x/30.03.2020 încheiat de B. S.R.L. cu Poliţia Locală Sector 1, s-a reglementat durata acestui contract astfel:

"Prezentul contract are valabilitate de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 11/2020, privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente restituirii carantinei, a cheltuielilor pentru carantina persoanelor care intră pe teritoriul României din zonele afectate de COVID - 19, pentru întreaga perioadă prevăzută de art. 8 alin. (2) din ordonanţa mai sus menţionată".

O.U.G. nr. 11/2020 a intrat în vigoare la data de 11.02.2020 prin publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 102/11.02.2020. La art. 8 alin. (2) din acest act normativ se prevede că în funcţie de evoluţia situaţiei epidemiologice, Ministerul Sănătăţii stabileşte şi actualizează zonele afectate şi perioada de carantinare obligatorie şi alte măsuri necesare prin emiterea de instrucţiuni.

Acest aspect se coroborează atât cu susţinerile Poliţiei Locale Sector 1, din cererea de intervenţie, care a arătat că folosinţa imobilului la data de 11.03.2020 i-a aparţinut, cât şi cu cele ale intimatei-pârâte, care, deşi a prezentat în detaliu derularea faptelor în data de 11.03.2020, nu a nominalizat Primăria Sector 1 printre instituţiile prezente la faţa locului la acea dată (anexe 1 si 2).

Astfel, o armonizare cu dispoziţiile H.G. nr. 201/2020 nu este de natură a contrazice susţinerile recurentului şi nu permite ignorarea obiectului contractului nr. x/30.03.2020 care a constat în prestarea de servicii de cazare de către B. S.R.L. în favoarea Politiei Locale Sector 1, în privinţa duratei arătându-se că valabilitatea acestuia este de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 11/2020, adică anterior plasării primelor persoane în carantină în B. (11.03.2020).

VI. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1236 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanţa de apel reţine că eventuala neexecutare a obligaţiei de predare a imobilului de către locator conduce la rezilierea contractului, iar nu la constatarea nulităţii acestuia, întrucât neatingerea scopului pentru care a fost încheiat contractul nu echivalează cu lipsa cauzei acestuia.

În speţă nu s-a invocat însă nepredarea, ci faptul că, încă de la negocierea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, deci anterior încheierii acestuia, intimata-pârâtă nu a putut preda şi asigura locatarului liniştită şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii şi cunoştea acest aspect.

Aşadar, nu s-a invocat simpla neexecutare a unei obligaţii, ci imposibilitatea de executare a acesteia încă din faza premergătoare semnării contractului şi a naşterii obligaţiei de predare, întrucât la negocierea şi semnarea contractului nr. x/13.03.2020 imobilul era deja ocupat, aspect cunoscut de intimata-pârâtă, atât în calitate de coproprietar al imobilului B., cât şi prin raportare la faptul că reprezentantul pârâtei era, în egală măsură, şi reprezentantul coproprietarei B. S.R.L..

În acest sens, raportat la sancţiunea care ar interveni, recurentul solicită a se avea în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 1236 alin. (1) C. civ., cauza trebuie să existe. Lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existentei cauzei, respectiv când nu a cunoscut o împrejurare esenţială pentru încheierea contractului.

Or, cum predarea imobilului ţine de esenţă contractului de închiriere, rezultă că recurentul s-a aflat într-o eroare esenţială cu privire la cauză, neputându-se reţine încheierea contractului de închiriere în condiţiile în care s-ar fi cunoscut că imobilul este deja ocupat.

În atare condiţii, în mod corect s-a invocat şi s-a solicitat, în primul petit, constatarea nulităţii relative a contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, pentru lipsa cauzei.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., toate susţinerile recurentei nefiind decât reiterarea solicitărilor de la fond şi din apel. A invocat şi excepţia de inadmisibilitate, arătând că nu există dovezi din partea recurentei privind regulile de procedură pe care instanţa de apel le-ar fi încălcat, nici despre aşa-zisele motive contradictorii existente în hotărârea recurată.

Instanţele anterioare au expus, în mod logic, toate considerentele avute în vedere şi au analizat toate solicitările părţilor. S-a demonstrat cu certitudine faptul că imobilul a fost predat recurentei înainte de data semnării contractului, neputându-se reţine lipsa procesului-verbal drept cauză de nulitate a contractului de închiriere. Toate susţinerile recurentei sunt lipsite de fundament juridic, instanţa de apel reţinând corect faptul că recurenta încearcă să dea o multitudine de valenţe juridice unui singur fapt, respectiv nesemnarea procesului-verbal de predare-primire, intimata acţionând cu bună-credinţă pe toată durata carantinei instituţionalizate.

Mai mult, deşi instanţa de fond a respins cererea de intervenţie a Politiei Locale Sector 1 ca netemeinică, nejustificând un interes legitim, recurenta continua să se folosească de această instituţie din subordinea sa pentru a-şi atinge scopul, respectiv anularea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, aspect inadmisibil. Nici susţinerea cu privire la faptul că recurenta nu are vreo legătură cu ocuparea hotelului de către persoanele carantinate nu poate fi primită, întrucât este de notorietate faptul că la acea dată, primăriile de sector au colaborat cu instituţiile din subordinea lor pentru asigurarea cadrului necesar prevenirii şi răspândirii virusului Sars-Cov 2 pe teritoriul României, aşa cum s-a reţinut în mod corect de către instanţele anterioare.

Recurenta încearcă să inducă în eroare instanţa cu privire la faptul că obiectul Contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 nu s-a realizat, invocând nulitatea relativă a contractului şi prezumţia de nulitate relativă conform dispoziţiilor art. 1248, art. 1251 şi art. 1252 C. civ.. Susţinerile acesteia cu privire la incidenţa nulităţii relative şi a efectelor acesteia asupra contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 reprezintă aspecte care nu sunt noi, fiind reiterate în recurs. Toate argumentele privind dispoziţiile art. 1214 C. civ., respectiv dolul, nu au fost probate de către recurentă.

Recurenta a forţat intimata să încheie contractul de închiriere ulterior preluării hotelului în data de 11.03.2020, când au fost carantinate primele persoane, aşa cum demonstrează procesele-verbale şi listele privind evidenţa persoanelor aflate în carantină instituţionalizată la B. şi a promovat o serie de litigii împotriva intimatei, prin care încearcă să scape de acest contract, invocând anularea efectelor sale motivat de aşa-zisa lipsă a folosinţei imobilului, practic invocând propria culpă.

Solicită, în principal, anularea recursului ori respingerea, ca inadmisibil, în subsidiar, ca nefondat.

Referitor la cheltuielile de judecată, solicită respingerea cenzurării acestora, fiind determinate de conduita recurentei şi fiind proporţionale cu volumul de muncă prestat. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată în prezentul recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de partea reclamantă, în raport de actele dosarului şi normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- printr-o primă critică se pretinde incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentat prin aceea că hotărârea recurată încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, întrucât nu examinează, în integralitate, motivul de apel prin care a pretins contrarietatea considerentelor sentinţei primei instanţe.

Se susţine că instanţa de apel nu a răspuns şi argumentului prin care a învederat că faptul cazării în perioada 11-12.03.2020 în imobilul aparţinând părţii pârâte a unui număr de 110 persoane plasate în carantină de autorităţile statului a primit interpretări contradictorii cât priveşte (ne)îndeplinirea obligaţiei de predare a imobilului în privinţa celor două contracte, de închiriere nr. 4/13.03.2020, respectiv, pentru decontarea din bugetul Ministerului Sănătăţii a cheltuielilor aferente carantinei nr. 33/30.03.2020, intervenit între terţe persoane.

Critica este nefondată în considerarea celor ce succed.

Lipsa de motivare la care face trimitere art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. semnifică un viciu de formă al hotărârii judecătoreşti ce presupune inexistenţa unor motive care să sprijine soluţia pronunţată.

Prin urmare, când hotărârea cuprinde motivele, părţile nu pot invoca incidenţa acestui caz de casare argumentat prin aceea că motivele expuse nu relevă examinarea amănunţită a tuturor aspectelor critice invocate în apărare şi nu pot fundamenta, întru totul, raţionamentul judiciar exhibat de instanţa de judecată în justificarea soluţiei pronunţate.

În speţă, hotărârea recurată cuprinde motivele pentru care instanţa de apel nu a primit argumentele pe care partea reclamantă le-a subsumat criticii prin care a pretins că motivarea sentinţei pronunţate de prima instanţă este contradictorie, inclusiv argumentul învederat prin recurs.

Anume, s-a reţinut că motivele expuse în paragraful situat în debutul considerentelor sentinţei, în pofida greşelii de redactare strecurate în cuprinsul său, rezultă că redau susţinerile părţii reclamante referitoare la circumstanţele de fapt pe care aceasta îşi fundamentează solicitarea de constatare a neîndeplinirii de către partea pârâtă a obligaţiei de predare a imobilului închiriat, nu constatări ale instanţei de judecată.

S-a arătat că examinarea în integralitate a considerentelor sentinţei, nu doar a acelora din paragraful indicat, relevă, în afara oricărui dubiu, statuarea primei instanţe cu privire la momentul cazării persoanelor plasate în carantină, încă din zilele de 11-12.03.2020, adică anterior zilei de 13.03.2020 în care a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/2020, respectiv statuarea potrivit căreia acest contract s-a încheiat de părţi tocmai în considerarea ocupării, astfel, a imobilului părţii pârâte, prin cazarea respectivelor persoane.

Instanţa a reţinut, de asemenea, că părţile nu pot subsuma acestui motiv de apel nemulţumiri privind aprecierea dată probelor de către prima instanţă, răspunzând, astfel, concis, argumentului prin care partea reclamantă a susţinut că prima instanţă a apreciat contradictoriu în privinţa efectelor pe care faptul cazării persoanelor în imobil anterior datei de 13.03.2020 le-a produs în privinţa contractelor nr. x/13.03.2020 şi nr. y/30.03.2020 şi, deopotrivă, corect, întrucât această chestiune viza fondul apelului.

Prin urmare, susţinerile părţii reclamante privind motivarea parţială a hotărârii recurate vor fi respinse, ca nefondate.

- printr-o altă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. se pretinde că motivarea pe fond a hotărârii recurate este "străină de cauza dedusă judecăţii", întrucât nu relevă analizarea de către instanţa de apel a chestiunilor litigioase deduse judecăţii în apel şi nu expune silogismul logic pe baza căruia, în absenţa unui probatoriu adecvat, a dispus respingerea apelului.

Invocând încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel, fără o "analiză completă şi nemijlocită a tuturor problemelor învederate" şi a clauzelor contractului nr. x/13.03.2020 relative la obiect şi durată, s-a rezumat a prelua constatări de fapt stabilite de prima instanţă printr-o apreciere eronată dată dovezilor administrate (pe care le detaliază).

Urmare a neelucidării împrejurărilor de fapt în care au fost cazate în imobil în zilele de 11-12.03.2020 persoanele expuse infecţiei cu Covid 19, partea afirmă că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe simple supoziţii, încălcând, astfel, obligaţia de stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului.

Nici această critică nu poate fi primită în considerarea celor ce succed.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea hotărâri instanţei de apel când conţine numai motive străine de natura cauzei, adică motive care nu au nicio legătură cu pretenţiile deduse în concret judecăţii.

Prin urmare incidenţa motivului de casare nu poate fi susţinută prin aceea că instanţa de apel a preluat în motivarea hotărârii constatări de fapt statuate de prima instanţă, întrucât, atâta timp cât motivele reţinute au legătură cu temeiurile de fapt şi de drept invocate de părţi în susţinerea/combaterea pretenţiilor deduse judecăţii, acestea sunt proprii naturii cauzei, indiferent că se regăsesc în cuprinsul hotărârii primei instanţe ori a instanţei de apel.

De altminteri, contrar afirmaţiilor părţii, atunci când constată, cercetând cauza, că toate împrejurările de fapt şi toate chestiunile de drept ce i-au fost supuse examinării prin apel sunt aceleaşi ca şi acelea discutate în primă instanţă şi că părţile nu aduc în apel dovezi şi argumente noi, instanţei de apel îi este permis să se refere la motivele sentinţei primei instanţe, adoptându-le, deoarece efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea primei instanţei, ci dă doar dreptul apelantului de a repune faptele în discuţie.

În speţă, verificând conţinutul hotărârii recurate, se constată că aceasta cuprinde motive ce probează, contrar susţinerilor părţii, analizarea de către instanţa de apel a chestiunilor de fapt şi de drept repuse în discuţie prin apel, aprecierile date dovezilor administrate, precum şi raţionamentul judiciar pe care se sprijină soluţia pronunţată.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că refuzul părţii reclamante de a semna procesul-verbal de predare-primire a imobilului întocmit în baza contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 nu probează imposibilitatea ori refuzul predării posesiei imobilului de către partea pârâtă, în calitate de locator, deoarece posesia fusese predată, în baza negocierilor purtate, anterior momentului încheierii contractului, anume în zilele de 11-12.03.2020 când în imobil au fost cazate de către autorităţi persoane de pe raza Sectorului 1 Bucureşti puse în carantină în contextul declanşării pandemiei de coronavirus.

Prin urmare, raportarea de către instanţa de apel în considerentele hotărârii la unele dintre dovezile administrate la judecata în prima instanţă şi, respectiv, formularea de către aceasta de concluzii similare acelora reţinute de prima instanţă nu sprijină susţinerile părţii potrivit cărora motivarea hotărârii este străină de natura pricinii.

Aceste aspecte nu sprijină nici susţinerilor privind încălcarea de către judecătorii apelului a îndatoririi statuate prin art. 22 alin. (2) Cod procedură, de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, cărora partea le subsumează, în mod nepermis procedural, greşeli ce ar fi fost săvârşite în aprecierea probelor, a căror examinare este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă.

În considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, criticile formulate de partea reclamantă sub acest aspect urmează a fi respinse ca nefundamentate.

- partea reclamantă susţine, totodată, că prin constatarea potrivit căreia Poliţia Locală Sector 1 Bucureşti ar fi acţionat în numele său la momentul supravegherii cazării în imobil a persoanelor plasate carantină, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 28 şi art. 193 alin. (1) C. civ., fapt ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Se argumentează prin aceea că această instituţie are personalitate juridică şi este responsabilă pentru activităţile desfăşurate, respectiv, că în cauză dovezile administrate nu probează faptul că ar fi supravegheat cazarea persoanelor puse în carantină în imobilul părţii pârâte din dispoziţia ori cu acordul său.

Nici această critică nu poate fi primită.

Constatarea de fapt apreciată a fi greşită de partea reclamantă nu este rezultatul aplicării ori interpretării vreunei norme de drept, deci nici a dispoziţiilor art. 28 şi art. 193 alin. (1) C. civ., ci este rezultatul aprecierii date probelor de către instanţele fondului în vederea stabilirii circumstanţele de fapt în care în imobilul părţii pârâte au fost cazate persoane plasate în carantină de către autorităţi cu atribuţii în acest sens, în contextul scenariilor de evoluţie a infecţiei cu Covid-19.

S-a reţinut că persoanele plasate în carantină au fost cazate în zilele de 11-12.03.2020 în imobilul părţii pârâte din dispoziţia autorităţii publice reclamante, Sectorul 1 Bucureşti, în baza negocierilor purtate de unul dintre viceprimarii săi, în prezenţa reprezentanţilor Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi sub supravegherea poliţiştilor din cadrul Poliţiei sectorului 1 Bucureşti, nu din dispoziţia acestora, reţinându-se şi că această instituţie este un compartiment din cadrul aparatului propriu al primarului care funcţionează în baza unei hotărâri adoptate de consiliu local, ambele organe deliberative aparţinând autorităţii reclamante.

Or, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra administrării probatoriului şi evaluării acestuia în vederea stabilirii situaţiei de fapt a cauzei, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă, nu poate fi supusă controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, fiind o operaţiune specifică verificărilor ce se efectuează, exclusiv, de către instanţele fondului, necenzurabilă pe calea recursului.

Verificarea lucrărilor dosarului evidenţiază şi faptul că judecata fondului nu a purtat asupra vreunei probleme de drept relative la capacitatea civilă şi efectele personalităţii juridice reglementate prin art. 28 şi art. 193 alin. (1) C. civ. în privinţa părţilor din raportul juridic dedus judecăţii, precum şi împrejurarea că această chestiune invocată prin recurs priveşte o terţă persoană care nu este chemată în calitate de parte în procesul pendinte.

Or, subsumat motivului de recurs bazat pe nelegalitate părţile au a supune controlului instanţei de recurs conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicate, după caz, înlăturate de la aplicare de către instanţele fondului, nu cu norme de drept care nu au făcut obiectul examinării acestora şi care nu au fundamentat soluţia, întrucât, în acest din urmă caz, instanţelor fondului nu li se poate imputa săvârşirea de greşeli în interpretarea ori aplicarea legii, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Aşa fiind, cum susţinerile părţii nu se sprijină pe conţinutul hotărârii recurate şi nici nu se subsumează motivului de recurs invocat ori altui motiv dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate.

- se pretinde, totodată, că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1266, art. 1272 alin. (1), teza I şi art. 1270 alin. (2) C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., fapt ce atrage incidenţa aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Partea susţine că la judecata în fond a cauzei a invocat incidenţa normei de drept prevăzute de art. 1266 C. civ. prin care sunt reglementate regulile de interpretare a contractului în privinţa contractului nr. x/30.03.2020, încheiat de Poliţia Locală a sectorului 3 Bucureşti şi S.C. B. S.R.L. Bucureşti, nu în privinţa contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 a cărui nulitate/reziliere se solicită prin cererea de chemare în judecată.

Se susţine că atâta timp cât valabilitatea contractului nr. x/30.03.2020 nu a fost contestată, instanţele fondului aveau a statua, pe temeiul clauzei prevăzute art. 5 - pct. 5.1, că acesta este contractul care a produs efecte începând cu data de 11.02.2020, data intrării în vigoarea a O.U.G. nr. 11/2020, în privinţa persoanelor plasate în carantină în imobilul părţii pârâte, respectiv, prin interpretarea adecvată a clauzelor de la pct. 4.1 şi pct. 6.2. şi a obiectului, că obligaţia privind asigurarea spaţiului necesar pentru cazarea acestor persoane a fost asumată de partea indicată în acest contract, S.C. B. S.R.L., nu de către partea pârâtă S.C. A. S.A., fapt ce probează că nu i-a fost predată niciodată folosinţa imobilului.

Se critică ca fiind greşite şi constatările potrivit cărora contractul nr. x/2020 a fost încheiat pentru armonizarea clauzelor contractului nr. x/2020 cu reglementările legale adoptate ulterior momentului încheierii sale, întrucât acest fapt presupunea obţinerea acordului părţilor, ceea ce nu s-a probat, susţinându-se că, în realitate, au fost încheiate două contracte pentru o prestaţie similară, astfel că încheierea celui de-al doilea contract probează nelegalitatea celui dintâi.

Critica nu poate fi primită, deoarece partea reclamantă îi subsumează aspecte privind aprecierea dată unui mijloc de probă de către instanţele fondului, chestiune incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, aşa cum s-a arătat în precedent.

Contractul nr. x/30.03.2020 nu a constituit obiect al judecăţii, fiind un înscris invocat de partea reclamantă ca mijloc de probă în dovedirea faptului încheierii de către terţe persoane a unui alt contract în baza căruia s-a plătit chiria datorată de stat pentru cazarea persoanelor plasate în carantină în imobil şi prin care, în interpretarea părţii reclamante, obligaţia de predare a imobilului a fost asumată de partea contractantă care a încasat chiria.

Aprecierea probelor se realizează, însă. pe temeiul art. 264 Cod procedură civilă, de către judecătorul fondului prin examinarea fiecărei probe în parte şi pe toate în ansamblul lor, în mod liber şi potrivit convingerii sale, nu prin aplicarea normelor de drept substanţial, cum sunt cele relative la interpretarea, conţinutul şi efectele contractului prevăzute de C. civ.

Rezultă din cuprinsul hotărârii recurate că faptul încheierii, pe temeiul H.G. nr. 201/19.03.2020, a contractului de decontare a cheltuielilor aferente cazării, nr. 33/2020 a fost examinat şi apreciat ca nefiind relevant cauzei pendinte în considerarea obiectului şi temeiurilor cererii deduse judecăţii, prin care s-a solicitat, în principal, rezilierea contractului nr. x/2020 pentru neîndeplinirea obligaţiei locatorului de predare a bunului dat în locaţiune, pe temeiul art. 1786 lit. a) şi 1794 alin. (2) C. civ., nu şi constatarea încetării acestui contract în considerarea încheierii contractului nr. x/2020 pentru decontarea cheltuielilor cu cazarea persoanelor puse în carantină.

S-a reţinut, totodată, că faptul plăţii/încasării chiriei în modalitatea prevăzută în contractul nr. x/2020 nu a fost contestat, partea pârâtă confirmând şi arătând că nu are nicio pretenţie sub acest aspect împotriva părţii reclamante.

Apreciind asupra lipsei de relevanţă a acestui fapt probator, este de la sine înţeles că instanţele fondului nu aveau a proceda la stabilirea, pe cale de interpretare, a întinderii obiectului ori conţinutului clauzelor contractului nr. x/2020, operaţiuni ce realizează, de altfel, în prezenţa, nu în absenţa părţilor contractante, care nu au fost chemate în procesul pendinte.

Aşa fiind, cum susţinerile subsumate de partea reclamantă acestei critici nu se întemeiază pe conţinutul hotărârii recurate şi pun în discuţie, în mod nepermis procedural, netemeinica hotărârii şi nu neconformitatea cu regulile de drept aplicate de către instanţele fondului, urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate.

- printr-o ultimă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se pretinde că instanţele fondului ar fi încălcat şi prevederile art. 1236 C. civ., statuând, greşit, cu privire la existenţa cauzei contractului de închiriere, deşi a probat falsitatea acesteia.

Se susţine că prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat doar neexecutarea "pur şi simplu" a obligaţiei de predare a imobilului asumată contractual, ci şi faptul că această obligaţie era imposibil de executat încă din momentul negocierii/încheierii contractului nr. x/.2020, întrucât, era ocupat de persoanele plasate în carantină şi cazate în imobil în zilele de 11-12.03.2020.

Partea afirmă că nu a cunoscut această "împrejurare esenţială pentru încheierea contractului" şi că s-a aflat, astfel, "într-o eroare esenţială asupra existenţei cauzei", aşa că instanţele fondului aveau a constata nulitatea absolută a contractului pentru lipsa/falsitatea cauzei.

Nici această critică nu poate fi primită.

Pe de o parte, pentru că susţinerile subsumate criticii nu se întemeiază pe conţinutul hotărârii recurate care constituie obiectul căii de atac şi, pe de altă parte, pentru că prin acestea se pune în discuţie aprecierea eronată dată probelor de judecătorii fondului şi stabilirea greşită a circumstanţelor de fapt în care contractul a fost negociat/încheiat, chestiune care nu poate face obiectul controlului instanţei de recurs, aşa cum s-a mai arătat.

Cauza contractului semnifică, potrivit art. 1235 C. civ., motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Instanţele fondului au reţinut că motivul urmărit de partea reclamantă prin încheierea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 este acela indicat în cuprinsul acestuia, anume "asigurarea spaţiile necesare cazării persoanelor plasate în izolare şi/sau carantină pe raza teritorială a Sectorului 1 Bucureşti, de către autorităţile statului", obligaţie ce îi incumba în calitate de autoritatea publică responsabilă cu asigurarea sănătăţii publice, potrivit art. 2 alin. (7) din Legea nr. 95/2006.

Prin recurs, partea reclamantă pretinde lipsa cauzei contractului de închiriere în considerarea asumării de către partea pârâtă a unei obligaţii imposibil de executat nu doar ulterior, ci şi anterior momentului încheierii acestuia, reiterând acelaşi argument invocat şi în sprijinul cererii în declararea rezilierii contractului, apreciat a fi neîntemeiat de către instanţele fondului.

Anume, respingând cererea în declararea rezilierii, instanţele au statuat că faptul cazării în imobil anterior încheierii contractului a persoanelor plasate în carantină de autorităţi nu fundamentează susţinerile părţii privind neexecutarea obligaţiei contractuale de predare a imobilului, reţinând că acest fapt era cunoscut părţilor contractante şi că a constituit motivul pentru care s-a încheiat contractul.

Prin urmare, acelaşi argument nu poate fi găsit a fi întemeiat, cum contradictoriu se susţine, din perspectiva cererii în nulitate pentru lipsa cauzei, fundamentată prin aceea că predarea imobilului nu era posibilă încă din momentul încheierii contractului de închiriere sau chiar mai înainte, în considerarea aceluiaşi fapt, al cazării persoanelor mai sus arătate.

Rezultă, astfel, că susţinerile părţii privind falsa reprezentare a împrejurării că imobilul pe care-l închiria pentru a asigura cazarea persoanelor plasate de autorităţi în izolare şi/sau carantină era deja ocupat prin cazarea, în zilele premergătoare încheierii contractului a unor astfel de persoane şi că acesta nu-i putea fi predat liber de către partea pârâtă, cu care a negociat cazarea acestora, nu se întemeiază ci, dimpotrivă, ignoră, în mod nepermis procedural, statuările de fapt ale instanţelor fondului, aşa că vor fi respinse ca fiind nefundamentate.

Având în vedere caracterul nefondat al unora dintre criticile formulate de partea reclamantă, se constată că nu pot fi primite nici susţinerile părţii pârâte privind nulitatea/inadmisibilitatea recursului, argumentate prin aceea că aspectele critice invocate prin recurs nu sunt probate şi nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Aşa fiind, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă şi, apreciind asupra caracterului rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de activitatea desfăşurată de avocat, va dispune, pe temeiul art. 453 alin. (1) din cod, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din recurs în favoarea părţii pârâte în sumă de 3478 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, prin primar împotriva deciziei nr. 103/A din 27 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 3478 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei S.C. A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 Cod procedură civilă.