Reorganization of state enterprises: public ownership of housing stock retained by local authority despite transfer to newly formed commercial company

Şedinţa publică din data de 05 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 04.07.2019 şi înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta Unitatea Administrativ- Teritorială (U.A.T.) - Oraşul Horezu, prin primar, a chemat în judecată pe pârâţii A. S.A. Horezu, prin administrator judiciar B., C. şi D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:

1) obligarea pârâtei A. S.A. Horezu la respectarea dreptului de proprietate şi liniştită posesie asupra imobilelor situate în oraşul Horezu: apartament nr. x în suprafaţă de 78 mp, din str. x cel Bătrân, sc. A; apartamentelor nr. x şi 4, fiecare în suprafaţă de 52 mp, din str. x, Bloc Vechi, sc. A; garsonierele nr. 14 şi 18, fiecare în suprafaţă de 27 mp, din str. x, respectiv garsoniera nr. 20, în suprafaţă de 27 mp, din str. x, sc. B;

2) obligarea pârâtei A. S.A. Horezu la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani, a acestor bunuri imobile;

3) constatarea nulităţii absolute a următoarelor acte juridice:

- a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008 privind imobilul apartament nr. x în suprafaţă de 26 mp, situat în oraşul Horezu, str. x;

- a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008 privind imobilul apartament nr. x în suprafaţă de 76,36 mp situat în oraşul Horezu, str. x cel Bătrân;

- a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008 privind imobilul apartament nr. x în suprafaţă de 26 mp, situat în oraşul Horezu, str. x, parter;

4) repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor C. şi D. să restituie reclamantei, imobilele - obiect al contractelor anulate.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2177/7.10.2021, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, respingând, în prealabil, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 4479/3.11.2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de către reclamanta U.A.T. Oraşul Horezu împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A admis acţiunea.

A obligat pârâta A. S.A. Horezu să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie următoarele imobile:

- apartamentul nr. x în suprafaţă de 78 mp, situat în Horezu, str. x cel Bătrân, sc. A;

- apartamentul nr. x, în suprafaţă de 52 mp, situat în Horezu, str. x, Bloc Vechi, sc. A;

- apartamentul nr. x, în suprafaţă de 52 mp, situat în Horezu, str. x, Bloc Vechi, sc. l;

- garsoniera nr. 14, în suprafaţă de 27 mp, situată în Horezu, str. x, sc. C;

- garsoniera nr. 18, în suprafaţă de 27 mp, situată în Horezu, str. x, sc. C;

- garsoniera nr. 20, în suprafaţă de 27 mp, situată în Horezu, str. x, bloc G.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, în suprafaţă de 26 mp, situat în Horezu, str. x, etaj 2 şi a repus părţile contractului în situaţia anterioară încheierii actului nul.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, în suprafaţă de 76,36 mp situat în Horezu, str. x cel Bătrân, etaj 1 şi a repus părţile contractului în situaţia anterioară încheierii actului nul.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, în suprafaţă de 26 mp, situat în Horezu, str. x, parter şi a repus părţile contractului în situaţia anterioară încheierii actului nul.

A obligat pe pârâţi să plătească suma de 31.039 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii C., D. şi A. S.A., prin lichidator judiciar B..

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii C. şi D. au susţinut, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel nu a respectat exigenţele impuse motivării unei hotărâri judecătoreşti, desprinse din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care considerentele decisive ale deciziei atacate sunt contradictorii, lacunare şi neclare, neconţinând suficiente elemente care să explice în mod logic şi convingător soluţia de admitere a apelului reclamantei U.A.T. Horezu.

Astfel, s-a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (4), art. 4 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în forma aplicabilă speţei, domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale poate preexista intrării în vigoare a legii, în timp ce, după intrarea în vigoare a legii, acestea vor trebui declarate de utilitate publică, cu respectarea exigenţelor legii.

Curtea de apel nu a arătat, însă, criteriile pentru determinarea legii aplicabile, nici forma Legii nr. 213/1998 incidentă şi nici conţinutul concret al textelor de lege avute în vedere în soluţionarea cauzei.

Totodată, concluzia conform căreia preexistenţa unui drept de proprietate publică nu este condiţionată de declararea utilităţii publice contrazice propriul raţionament, potrivit căruia din reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 (art. 476 din vechiul C. civ., art. 135 din Constituţia din anul 1991, art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991), rezulta că declaraţia de a afecta un bun unei utilităţi publice constituia criteriul de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului.

De asemenea, instanţa de apel nu a indicat niciun criteriu concret pentru care a apreciat în sensul că excepţia prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 (privind dobândirea în proprietate de către societăţile comerciale a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi economice de stat şi care le-au fost atribuite prin actul de înfiinţare cu titlu de drept de administrare) se referă la bunuri care comportă asupra uzului sau interesului public dobândite de societăţile comerciale în temeiul acestui act normativ.

Mai mult, aceste considerente sunt contradictorii cu cele prin care instanţa de apel a reţinut incidenţa Deciziei nr. 3/2013 pronunţate de Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 instituie o obligaţie legală pentru societăţile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, şi organizaţiilor economice de stat care aveau sa scop închirierea lor.

În acelaşi timp, instanţa de apel nu a arătat de ce capitalul social al societăţii comerciale ar reprezenta exprimarea valorică a tuturor bunurilor aflate în proprietatea A. S.A. şi nici nu a indicat niciun text de lege în acest sens, după cum nu a indicat niciun text de lege din care să rezulte obligativitatea prinderii echivalentului valoric al tuturor bunurilor aflate în patrimoniul societăţii în capitalul social, pentru a fi considerată valabilă transmiterea dreptului de proprietate către o societate înfiinţată în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990.

Mai mult, nu au fost arătate motivele pentru care s-a considerat că lista mijloacelor fixe ce compun patrimoniul privat al A. S.A. Horezu nu ar face dovada proprietăţii asupra imobilelor în cauză.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut că imobilele din prezenta cauză se încadrează în categoria locuinţelor sociale, conform pct. III.6 din Legea nr. 213/1998, fără a indica un motiv de fapt sau de drept în susţinerea acestei încadrări.

Recurenţii-pârâţi au conchis în sensul că instanţa de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

- Soluţia Curţii de Apel Piteşti a fost pronunţată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor din Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 85/1992 şi Legea nr. 213/1998, cu nesocotirea interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 3/2013 şi cu ignorarea Legii nr. 114/1996.

În primul rând, contrar celor reţinute în decizia recurată, toate imobilele din prezenta cauză nu făceau parte din excepţia prevăzută de art. 20 din Legea nr. 15/1990, care nu se referă la toate imobilele edificate din fondurile statului, ci la cele acordate societăţilor comerciale nou înfiinţate, cu alt titlu (respectiv în administrare, concesiune, folosinţă etc.).

Aşadar, este greşită constatarea instanţei de apel, conform căreia imobilele destinate închirierii ar fi făcut parte în mod necesar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, din proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale (nu există niciun text de lege care să prevadă un astfel de transfer).

În mod evident, A. S.A., la momentul înfiinţării, a preluat toate bunurile regăsite atât în capitalul social cât şi cele înregistrate ca şi mijloace fixe conform anexei depuse la dosarul cauzei, cât timp art. 20 din Legea nr. 15/1990 menţionează expres că toate bunurile care se aflau în patrimoniul R.A.G.C.L. Horezu s-au transferat la societatea nou înfiinţată (astfel transferul dreptului de proprietate operează ope legis în urma reorganizării).

Cu atât mai mult, nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel, în sensul că prin efectul Legii nr. 85/1992 s-ar fi menţinut dreptul de proprietate publică asupra acestor imobile, cât timp, aşa cum rezultă din Decizia nr. 3/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie " (...) dispoziţiile art. 7 alin. (1), (4) şi 5 din Legea nr. 85/1992, republicată, nu prevăd o expropriere şi nicio naţionalizare sau orice altă măsură de trecere silită a locuinţelor în proprietatea publică a statului".

În al doilea rând, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a pct. III.6 din anexa la Legea nr. 213/1998 (în forma iniţială), în sensul că a aplicat Legea nr. 213/1998 la o situaţie ce nu cade sub incidenţa ei.

Cu toate că în normă se menţionează că, de principiu, în domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor se regăsesc şi locuinţele sociale, prima reglementare a noţiunii de locuinţă socială se regăseşte în cadrul Legii nr. 114/1996.

Noţiunea de locuinţă socială nu se regăsea în cadrul Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, nici în cadrul Legii nr. 85/1992, iar dreptul chiriaşului de a achiziţiona imobilele ce fac obiectul acestei legi nu era acordat în considerarea faptului că acesta ocupa o locuinţă socială.

După cum rezultă din Legea nr. 114/1996, o locuinţă socială este cea care întruneşte următoarele condiţii cumulative: a fost construită după intrarea în vigoare a Legii nr. 114/1996; a fost construită din fondurile unităţii administrativ teritoriale (motiv pentru care se află şi în domeniul public al acesteia conform Legii nr. 213/1998); respectă suprafeţele construite prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996; a fost edificată în vederea atribuirii cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii/a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.

Or, imobilele din prezenta cauză nu pot fi calificate drept locuinţe sociale întrucât nu îndeplinesc niciuna dintre condiţiile enunţate.

În concluzie, cum pct. III.6 din Anexa la Legea nr. 213/1998 nu poate constitui temei al dreptului de proprietate al U.A.T. Horezu asupra imobilelor în cauză, recurenţii-pârâţi au solicitat să se constate că decizia este nelegală în integralitate, întrucât: UAT. Horezu nu putea fi proprietar asupra imobilelor în temeiul Legii nr. 213/1998; legislaţia reţinută de către instanţa de apel nu atribuie un caracter de drept public sau de utilitate publică imobilelor din cauză; uzucapiunea nu putea fi respinsă ca urmare a constatării dreptului de proprietate publică a U.A.T. Horezu asupra imobilelor în temeiul Legii nr. 213/1998; acţiunea în anularea contractelor nu putea fi admisă în temeiul articolelor reţinute de instanţă (imobilele nu fac parte din domeniul public).

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta A. S.A., prin lichidator judiciar B., a formulat critici identice cu cele regăsite în recursul pârâţilor C. şi D..

În plus faţă de aceste critici, recurenta-pârâtă a arătat că documentele sale de proprietate s-au obţinut în urma Protocolului nr. 1572/06.10.1994 încheiat între fosta Regie de Gospodărie Comunală Horezu şi A. S.A., prin care s-a făcut predarea-primirea bunurilor mobile şi imobile din anexe, a Deciziei nr 72/27.07.1995 a Consiliului Judeţean Vâlcea, în baza căreia a fost eliberat Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor VL 0020, înscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. x/08.08.1995, precum şi a unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Aceste imobile au fost predate la EGCL Govora, iar din anul 1991 au fost cedate RAGCL Horezu, regie care apoi s-a transformat în A. S.A., astfel încât intimata-reclamantă nici nu le-a construit, nici nu le-a avut în posesie, respectivele imobile aparţinând recurentei, făcând parte din capitalul privat al acesteia, fiind evidenţiate în contabilitatea societăţii, bunuri pentru care plăteşte impozite şi taxe de peste 20 ani.

Ulterior capitalul societăţii înfiinţate a fost transmis către cele două fonduri, Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.) şi Fondul Proprietăţii Private V Oltenia (F.P.P.), redevenind proprietar pe structura capitalizată şi exprimată în acţiuni sau părţi sociale a respectivelor valori.

Intimata-reclamantă urmăreşte prin prezentul demers judiciar invalidarea modalităţii în care societatea pârâtă pretinde că deţine în patrimoniu imobilele în litigiu, respectiv ca parte a patrimoniului privat al societăţii înfiinţate în condiţiile Ordonanţei nr. 69/1994, urmare a reorganizării fostei regii autonome, distinct de capitalul social expres menţionat, privatizat, omiţând în schimb că de esenţa acţiunii în revendicare este tocmai probarea deţinerii în proprietate a bunurilor a căror posesie se încearcă a fi redobândită. Mai mult decât atât, se susţine fără temei că bunurile imobile ar aparţine domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, fără să se depună vreo dovadă în acest sens - spre exemplu, un inventar al bunurilor aparţinând domeniului public al UAT Horezu, în care acestea să se regăsească, aşa cum, de altfel, i s-a pus în vedere.

Totodată, urmează a se observa, în ceea ce priveşte domeniul public, că, potrivit art. 50 din fosta Lege a administraţiei publice locale nr. 69/1991, s-a prevăzut că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice sau de uz ori interes public şi nu au fost declarate de interes naţional (Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia fiind adoptată ulterior evenimentelor în cauză, preluând în schimb aceeaşi diferenţiere cu privire la proprietatea publică).

Ce este esenţial în vederea soluţionării dosarului este faptul că intimata-reclamantă, care se pretinde proprietar asupra bunurilor în litigiu, are sarcina probei dreptului pretins, în favoarea pârâtului operând o prezumţie relativă de proprietate, dedusă din simplul fapt al posesiei.

Cu alte cuvinte, intimata-reclamantă este cea care trebuie să facă dovada incidenţei unui mod de dobândire a proprietăţii în favoarea sa.

O astfel de dovadă presupune existenţa unui titlu de proprietate, înţeles ca act juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate (inclusiv legea, prin raportare la domeniul proprietăţii publice aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, aşa cum pretinde reclamanta), care generează o prezumţie relativă în favoarea persoanei care-1 invocă.

Or, intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, nici că acestea i-au aparţinut vreodată în proprietate, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Apărările formulate în cauză

Unitatea Administrativ-Teritorială - Oraşul Horezu, prin primar E., în termen legal, a formulat întâmpinare la ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Ambele recursuri formulate de către pârâţii persoane fizice, C. şi D. şi respectiv, de către persoana juridică A. S.A., conţin critici identice, astfel încât urmează a fi analizate împreună, ţinându-se cont şi de faptul că, deşi pârâta A. S.A. a formulat susţineri suplimentare, regăsite în finalul motivelor de recurs, acestea reprezintă o simplă preluare a unor considerente din hotărârea primei instanţe, fără a se constitui într-o critică efectivă la adresa considerentelor deciziei recurate, în absenţa oricărei referiri la conţinutul concret al acestora.

Se impune a se sublinia, totodată, faptul că recurenţii persoane fizice au invocat şi motivul de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, niciuna dintre susţinerile formulate nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs, neconţinând vreo referire la norme de drept procesual prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii şi care să fi fost încălcate prin decizia recurată.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi a fost invocat în mod explicit, din dezvoltarea criticilor aduse deciziei de apel reiese că acestea pot fi circumscrise motivului de casare vizând modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material de către instanţa de apel, urmând a fi analizate ca atare.

Astfel, motivul de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 este incident atunci când motivarea hotărârii judecătoreşti, fie nu conţine argumentele pe care se sprijină soluţia pronunţată, fie cuprinde considerente contradictorii sau numai considerente străine de natura pricinii.

Or, susţinerile formulate, cu toate că enunţă existenţa unei contrarietăţi între considerente şi insuficienţa motivării deciziei de apel, în realitate, evidenţiază absenţa unui temei legal pentru unul sau altul dintre considerentele inserate, respectiv aplicarea greşită sau ignorarea prevederilor legale incidente, ceea ce denotă finalitatea raportării motivelor de recurs la modul de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, în cadrul criticilor întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au făcut referire la aceleaşi chestiuni de drept vizate de susţinerile pe care aceştia le-au încadrat la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce din nou relevă intenţia părţilor de a supune controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs modul de aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente.

În contextul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată în integralitate, respectiv atât a cererii în revendicarea unor bunuri imobile, cât şi a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi cu privire la alte trei bunuri imobile - soluţie pronunţată în evocarea fondului ca urmare a admiterii apelului reclamantei U.A.T. Oraşul Horezu -, s-a fundamentat, în esenţă, pe două constatări decisive, care reflectă rezultatul analizei specifice presupuse de obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, instanţa învestită cu soluţionarea cererii în revendicare imobiliară trebuie să determine existenţa titlului de proprietate al reclamantei şi, eventual, al pârâtului, iar în această ultimă ipoteză, are de stabilit preferabilitatea unuia dintre titluri, potrivit criteriilor consacrate de C. civ.

Din această perspectivă, instanţa de apel a cercetat situaţia juridică a imobilelor, pe de o parte, la momentul constituirii societăţii pârâte, dat fiind că s-a pretins în apărare dobândirea ope legis a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, odată cu înfiinţarea societăţii, astfel încât aceasta putea dispune în mod liber de ele, iar pe de altă parte, la data cererii de chemare în judecată, pentru a stabili dacă reclamanta deţine un titlu de proprietate cu privire la bunurile imobile revendicate.

În analiza motivelor de recurs, Înalta Curte va sublinia anumite elemente de fapt reţinute prin decizia atacată, relevante în cercetarea criticilor de nelegalitate, cu precizarea că situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate de către instanţa care a evocat fondul cauzei nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, ale cărei prerogative sunt circumscrise cercetării exclusiv a legalităţii deciziei de apel, prin prisma motivelor de casare prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu şi a temeiniciei sale.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta A. S.A. a fost înfiinţată ca societate comercială de interes local, hotărârea Consiliului Local Horezu nr. 26/06.10.1994, astfel cum a fost modificată prin hotărârea nr. 27/31.10.1994, fiind adoptată în baza O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local.

La acea dată, avusese loc reorganizarea fostei unităţi economice de stat Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă Vâlcea în anul 1991, în baza Legii nr. 15/1990, ca regie autonomă, respectiv R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbeşti. În acelaşi an, aceasta s-a divizat teritorial, odată cu încetarea sa, înfiinţându-se noi regii autonome, care au preluat patrimoniul fostei entităţi. Societatea pârâtă a fost înfiinţată abia în anul 1994, în baza O.G. nr. 69/1994, aşadar nu prin reorganizarea fostei I.J.G.C.L. Vâlcea.

S-a reţinut, totodată, că în cuprinsul deciziei nr. 393/03.10.1991 emise de Prefectura Vâlcea, prin care s-a înfiinţat Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă Horezu (în urma divizării fostei regii de interes local - Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă Govora Horezu Berbeşti), se menţionează că patrimoniul compus din 42.421.988 ROL capital social şi 104.773.423 ROL valoare locuinţe aparţine integral Statului Român, prin preluarea de la R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbeşti.

De altfel, se poate constata că şi în cuprinsul deciziei nr. 80/19.02.1991 emise de Prefectura Vâlcea, prin care s-a înfiinţat R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbeşti prin reorganizarea fostei I.J.G.C.L. Vâlcea, în baza Legii nr. 15/1990- la care se face referire, de asemenea, în decizia de apel - există o menţiune similară, în sensul că patrimoniul regiei înfiinţate aparţine integral Statului Român, prin preluare de la fosta unitate de stat.

Circumstanţele particulare ale cauzei, conturate din aspectele de fapt redate anterior, permit instanţei de recurs să observe că sunt aplicabile acele prevederi din Legea nr. 15/1990 care reglementează situaţia juridică a regiilor autonome (art. 2-15), iar nu dispoziţiile art. 16-24, astfel cum pretind recurenţii-pârâţi, din moment ce acestea se referă la societăţile comerciale înfiinţate ca urmare a reorganizării fostelor unităţi de stat.

Potrivit legii, regia autonomă de interes local - precum cea din speţă - se înfiinţează prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat (art. 3), prin actul de înfiinţare a regiei se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal (art. 4), regia autonomă fiind proprietara bunurilor din patrimoniul său (art. 5).

Or, în prezenta cauză, după cum s-a arătat anterior, în hotărârea de înfiinţare a primei regii autonome (prin reorganizarea fostei unităţi de stat), s-a arătat în mod explicit că patrimoniul regiei înfiinţate, fără vreo distincţie, preluat de la fosta unitate de stat, aparţine integral Statului Român, iar acest regim juridic s-a menţinut şi la nivelul lunii octombrie a aceluiaşi an 1991, când a operat divizarea primei regii autonome şi a luat naştere cea de-a doua regie autonomă menţionată.

Se poate constata, în aceste condiţii, că cea de-a doua regie autonomă, R.A.G.C.L. Horezu nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile revendicate în cauză, ce aparţineau fondului locativ preluat succesiv de la fosta unitate de stat, câtă vreme în actul său de înfiinţare din data de 3.10.1991 s-a arătat că patrimoniul preluat de la R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbeşti aparţine integral Statului Român.

În baza hotărârii organului administrativ, bunurile imobile în discuţie au rămas în administrarea regiei autonome nou-înfiinţate, regim juridic pe care îl aveau, de altfel, şi în patrimoniul primei entităţi înfiinţate prin reorganizarea fostei unităţi de stat, chiar dacă art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, s-a constatat, în interpretarea art. 5 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, că nu toate elementele patrimoniale, ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către regiile economice şi societăţile comerciale, puteau deveni proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale, în absenţa vreunei distincţii operate de legiuitor în privinţa bunurilor care au aparţinut unei întreprinderi de stat şi intrate în patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale în urma reorganizării acestora.

Instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 instituie, în privinţa societăţilor comerciale, excepţia dobândirii în proprietate a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi economice de stat şi care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care datorită destinaţiei acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietăţii publice a statului (sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele ale proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, după intrarea în vigoare a Constituţie României din anul 1991) şi care au fost atribuite societăţilor comerciale prin actul de înfiinţare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora.

În legătură cu acest aspect, prin motivele de recurs s-a susţinut căreia instanţa de apel a interpretat legea în mod eronat, prin aprecierea conform căreia excepţia prevăzută de art. 20 din Legea nr. 15/1990 s-ar aplica imobilelor din cauză şi că imobilele destinate închirierii ar fi făcut parte în mod necesar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, din proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale. Transferul dreptului de proprietate a operat ope legis în urma reorganizării, astfel încât toate bunurile care se aflau în patrimoniul R.A.G.C.L. Horezu s-au transferat la societatea nou înfiinţată.

De asemenea, instanţa de apel nu ar fi indicat niciun criteriu concret pentru care a apreciat în sensul că excepţia prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 se referă la bunuri care comportă asupra uzului sau interesului public dobândite de societăţile comerciale în temeiul acestui act normativ.

Distinct de împrejurarea că instanţa de apel a interpretat în acelaşi mod dispoziţiile art. 5 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, astfel încât este nerelevantă referirea recurenţilor-pârâţi la cea din urmă normă, iar nu la art. 5, Înalta Curte constată, în primul rând, caracterul nefondat al criticii vizând absenţa vreunui criteriu pentru includerea bunurilor de uz sau interes public în situaţiile de excepţie de la dobândirea ope legis a dreptului de proprietate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 136 din Constituţia României, referitoare la proprietatea publică, în vigoare la data înfiinţării societăţii pârâte, iar potrivit alin. (4), bunurile proprietate publică sunt inalienabile, ele putând fi date, în condiţiile legii organice, în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, concesionate ori închiriate, sau date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

În conformitate cu art. 72 din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, în vigoare în anul 1994, "Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes naţional."

Prin urmare, interpretarea legii, inclusiv a Legii nr. 15/1990, nu poate ignora caracterul inalienabil al bunurilor de uz sau interes public, ce aparţin proprietăţii publice.

În al doilea rând, susţinerile recurenţilor-pârâţi nu relevă o critică a interpretării date de către instanţa de apel, în sensul că bunurile din proprietatea publică, în virtutea destinaţiei lor, a uzului sau interesului public, nu au intrat în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale înfiinţate în urma reorganizării fostelor unităţi de stat, în baza Legii nr. 15/1990, chiar dacă ele puteau intra, totuşi, în patrimoniul lor, prin voinţa autorităţii administrative locale, însă cu un alt titlu.

Este vizată, în realitate, constatarea apartenenţei chiar a bunurilor în litigiu la proprietatea publică, la momentul înfiinţării societăţii pârâte, şi a includerii lor, pe cale de consecinţă, în domeniul de aplicare al excepţiei referitoare la dobândirea ope legis a dreptului de proprietate.

Aşadar, recurenţii contestă aprecierea privitoare la caracterul bunurilor ca fiind de uz sau interes public, potrivit legii sau prin natura lor.

În măsura în care instanţa de apel şi-a fundamentat constatarea apartenenţei bunurilor în litigiu la proprietatea publică la nivelul anului 1991 şi, consecutiv, în anul 1994, când a fost înfiinţată societatea A. S.A., în primul rând, pe hotărârile succesive emise de către Prefectura Vâlcea, din care rezultă că şi după înfiinţarea regiilor autonome bunurile au rămas în proprietatea statului, intrând în patrimoniul acestor entităţi doar cu titlu de administrare, întocmai cum se aflau şi în patrimoniul fostei unităţi de stat.

Din acest punct de vedere, aprecierea dată de instanţa de evocare a fondului unui mijloc de probă relevant, pentru stabilirea situaţiei de fapt din cauză, nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât reevaluarea temeiniciei deciziei de apel nu relevă unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acelaşi timp, în contextul motivelor de recurs, se impune expunerea următoarelor considerente:

Instanţa de apel a reţinut că imobilele în litigiu erau proprietate de stat la data de 01.01.1990, fiind construite din fondurile proprii ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat şi având ca scop, astfel cum stabilea Legea nr. 5/1973, închirierea lor, iar această utilitate dată locuinţelor astfel construite a fost păstrată şi după căderea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 61/1990 şi prin Legea nr. 85/1992, prevăzându-se posibilitatea vânzării acestor locuinţe către chiriaşi.

Aceste considerente au fost inserate pentru justificarea caracterului domenial al imobilelor în litigiu, în sensul că este vorba despre locuinţe de uz sau interes public.

Or, faţă de conţinutul actelor administrative vizând patrimoniul regiilor autonome, astfel cum a fost apreciat prin decizia recurată, reiese că bunurile în litigiu au fost considerate de către autoritatea administrativă emitentă ca fiind de uz sau de interes public, în virtutea naturii lor, iar aceste acte individuale sunt concludente pentru justificarea apartenenţei bunurilor în litigiu la proprietatea publică, fără a fi necesară aplicarea chiar de către instanţa de judecată a criteriilor de apreciere a acesteia. Actele administrative în discuţie nu au fost contestate sub aspectul legalităţii, producând efecte juridice depline în sensul celor constatate prin decizia recurată.

În aceste condiţii, nu vor fi cercetate criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, precum şi a Deciziei nr. 3/2013 pronunţate de către Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, nefiind vorba despre considerente ale deciziei recurate care susţin în mod decisiv soluţia pronunţată.

Din acelaşi motiv, este lipsită de relevanţă cercetarea criticilor referitoare la calificarea drept locuinţe sociale a bunurilor imobile în litigiu şi, în legătură cu aceasta, la modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 114/1996 şi chiar a Anexei la Legea nr. 213/1998 (pct. III.6).

Această constatare se impune şi prin prisma faptului că, din moment ce bunurile aparţineau proprietăţii publice la nivelul anului 1994, când a fost înfiinţată societatea pârâtă, bunurile nu au intrat în patrimoniul societăţii, rămânând în proprietatea publică (a unităţii administrativ- teritoriale, fiind de interes local). Este, aşadar, nerelevant regimul juridic pe care bunurile l-au dobândit după anul 1994, în virtutea legii ori a unor acte juridice administrative, în sensul dacă au continuat să aparţină domeniului public, în baza Legii nr. 213/2018, sau au fost transferate în domeniul privat al unităţii administrativ- teritoriale.

O asemenea distincţie nu interesează nici măcar legitimarea procesuală activă, fiind suficient, pentru întrunirea acesteia, că reclamanta este proprietarul bunurilor, indiferent dacă acestea aparţineau domeniului său public sau privat, în anul 2019 sau chiar în anul 2008, când au fost încheiate între pârâţi contracte de vânzare-cumpărare pentru trei dintre imobilele în litigiu, în condiţiile în care acestea reprezentau proprietatea reclamantei.

Înalta Curte subliniază, de asemenea, că aplicarea în cauză a prevederilor O.G. nr. 69/1994, în baza cărora a fost înfiinţată societatea pârâtă A. S.A., permite a se constata că bunurile în litigiu nu au fost transferate în patrimoniul societăţii nou-înfiinţate, aflându-se în anul 1994 în proprietatea unităţii administrativ- teritoriale reclamante, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut prin decizia recurată.

În conformitate cu art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 69/1994, "În domeniile de interes public pentru care nu se organizează regii autonome de interes local, consiliile judeţene şi locale pot organiza societăţi comerciale sau servicii publice de specialitate ale consiliilor locale, în condiţiile legii."

Domeniile de interes public la care norma se referă sunt cele enumerate în art. 1 din aceeaşi ordonanţă, potrivit căruia "Regiile autonome de interes local se pot organiza în următoarele domenii de activitate: a) alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate; b) producerea, transportul şi distribuţia energiei termice; c) transportul local în comun de călători; d) administrarea şi întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor comunale şi a spaţiilor verzi; e) construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi a podurilor de interes judeţean."

Chiar dacă norma se referă în mod explicit la regiile autonome de interes local, este aplicabilă şi în contextul art. 4 alin. (2), din moment ce acesta din urmă are în vedere aceleaşi domenii în legătură cu care s-ar putea organiza regii autonome de interes local, dar consiliile judeţene şi locale optează pentru "organizarea" de societăţi comerciale sau de servicii publice de specialitate în cadrul consiliilor locale.

Înfiinţarea societăţii pârâte ca urmare a acestui act normativ denotă caracterul de interes public al domeniilor de activitate ale acesteia, printre care şi administrarea fondului locativ (obiectul integral fiind "prestări în construcţii, instalaţii, fond locativ, salubritate şi energie termică, apă, canal, epurare").

Prin urmare, bunurile ce intră în domeniul de activitate al societăţii nu puteau fi transmise în proprietate societăţii nou-înfiinţate, fondul locativ aflându-se în domeniul public al oraşului, administrat de către consiliul local, conform art. 21 lit. g) din Legea administraţiei publice locale (în forma din anul 1994, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/1996).

Nu în ultimul rând, se impune a se sublinia că, prin decizia recurată, s-a reţinut, în argumentarea concluziei potrivit căreia bunurile revendicate nu au intrat în patrimoniul societăţii comerciale nou-înfiinţate, valoarea capitalului social al acesteia, ce exprima, la momentul înfiinţării societăţii, valoarea patrimoniului, pentru a constata că acesta nu includea şi echivalentul valoric al fondului locativ ce aparţinea unităţii administrativ- teritoriale.

Cu privire la acest aspect, recurenţii-pârâţi au reproşat instanţei de apel, prin motivele de recurs, doar nearătarea argumentelor care susţin constatările expuse în decizia recurată.

Or, contrar susţinerilor recurenţilor, aceste considerente se regăsesc în decizia de apel, respectiv cele prin care instanţa a explicat participarea statului în cadrul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale. Astfel, s-a arătat că, deşi statul era un simplu acţionar care deţinea, prin acţiunile sale, o cotă parte din capitalul social al acestor societăţi comerciale, iar acţiunile sunt valori incorporale sub forma unor drepturi de creanţă, şi nu al unui drept real de proprietate, indirect, absorbţia patrimonială s-a produs, în sensul că dreptul de proprietate a statului asupra unor bunuri corporale se regăsea în capitalul exprimat în acţiuni sau părţi sociale, după caz.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor urmează a fi înlăturate, reţinându-se şi faptul că participarea statului este înţeleasă în sens larg, incluzând şi unitatea administrativ- teritorială, care putea participa la societăţi comerciale, respectiv la cele de interes local pe care le înfiinţează, prin hotărâre a Consiliului local, conform art. 21 lit. g) şi h) din Legea nr. 69/1991, atribuţii care, de altfel, au fost exercitate prin emiterea hotărârii de înfiinţare a societăţii pârâte A. S.A.

Urmează a fi înlăturată, totodată, şi susţinerea potrivit căreia nu ar fi fost arătate motivele pentru care s-a considerat că lista mijloacelor fixe depusă la dosar nu ar face dovada proprietăţii A. S.A. Horezu asupra imobilelor în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că acest mijloc de probă nu constituie titlu de proprietate şi, în plus, nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă, referitoare la valoarea capitalului social şi contractul de concesiune încheiat între Consiliul local Horezu şi societatea pârâtă, care nu a fost urmat de acte de predare-primire a bunurilor.

Se poate constata, în egală măsură, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 31/1990, în forma din anul 1994, valoarea bunurilor aduse ca aport în natură în societate trebuie să fie menţionată chiar în contractul de societate şi statutul societăţii pe acţiuni. Or, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că imobilele din fondul locativ al unităţii administrativ-teritoriale au fost înscrise ca aport în natură.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii A. S.A., prin lichidator judiciar B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 4479 din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 decembrie 2023.