State's recovery claim against property restitution authority time-barred from 2010 compensation decision; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 09.09.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.306.498 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 64.033.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.09.2010 şi valoarea de 3.726.502 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului teren în suprafaţă de 338,619 m.p, situat în comuna Vlădeşti, jud. Vâlcea, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

La data de 20.10.2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 21.01.2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie A. S.R.L., B., C., D. şi E., prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în garanţie, să fie obligaţi la restituirea sumei reprezentând valoarea pretenţiilor reclamantului.

La data de 08.03.2022, F. a solicitat introducerea în cauză în calitate de moştenitor al mamei sale, D., decedată la 11.03.2020.

La data de 11.03.2022, G. a solicitat introducerea în cauză în calitate de moştenitoare a mamei sale, C., decedată la 10.02.2020.

La data de 11.03.2022, E. a solicitat introducerea în cauză în calitate de moştenitoare a mamei sale, E., decedată la 19.04.2011.

La data de 21.03.2022, chemata în garanţie A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia decăderii din dreptul de a depune chemare în garanţie, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 614 din 26 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca rămasă fără obiect; a luat act că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a solicitat cheltuieli de judecată în speţă; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către chemata în garanţie A. and A. S.R.L. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi a constatat că restul chemaţilor în garanţie şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 188A/2023 din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi recurs incident chemaţii în garanţie E., G., F. şi B., căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Instanţa de apel a reţinut greşit, în aplicarea normelor legale menţionate, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este momentul la care a rămas definitiv raportul Curţii de Conturi nr. 25394/26.04.2013, prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Prin urmare, susţine că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti.

În consecinţă, apreciază că instanţa de apel a reţinut eronat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x, emisă de autoritatea pârâtă prin care au fost înştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a imobilelor a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Recursul incident declarat de chemaţii în garanţie E., G., F. şi B.

Prin cererea de recurs formulată, chemaţii în garanţie au solicitat admiterea recursului incident, menţinerea soluţiei instanţei de apel de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, cu înlocuirea considerentelor curţii de apel în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 8 din Legea nr. 247/2005, având în vedere că Ministerul de Finanţe, în reprezentarea Statului Român, a avut atribuţii de control în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor şi trebuia să cunoască săvârşirea presupusei fapte ilicite încă din momentul emiterii deciziilor de acordare a despăgubirilor, respectiv din anul 2010.

Mai arată că reclamantul trebuia să ia la cunoştinţă de presupusa supraevaluare a imobilului încă de la momentul conversiei despăgubirilor în acţiuni la Fondul Proprietatea, având în vedere că are un pachet majoritar de acţiuni la acest fond, iar acordarea despăgubirilor a fost realizată sub supravegherea reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Intimaţii-chemaţi în garanţie au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil analizei efective a criticilor formulate, Înalta Curte constată necesar ca, pentru argumentarea logică a soluţiei pronunţate în soluţionarea căilor de atac deduse judecăţii, să reţină, încă de la început, că recursul incident declarat de chemaţii în garanţie urmează a fi admis, fiind necesar a fi înlăturate considerentele deciziei recurate, sub aspectul datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie, şi înlocuite cu considerentele proprii ale instanţei supreme.

Astfel, va fi reţinut că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune al Statului Român este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, şi nu data raportului Curţii de Conturi nr. 25394/26.04.2013.

Examinând recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pârâtei la plata sumei de 60.306.498 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 64.033.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.09.2010 şi valoarea de 3.726.502 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului teren în suprafaţă de 338,619 mp, situat în comuna Vlădeşti, jud. Vâlcea, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În justificarea demersului, reclamanţii au invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamanţi a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/2010, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 14669/FF/08.12.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de evaluator H. S.R.L. (actuala A. SRL) şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. I. S.R.L..

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel a constatat că acesta este momentul validării raportului Curţii de Conturi, respectiv momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare, neavând nicio relevanţă din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958 faptul că la data de 19.02.2020 a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.02.2020.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului cu privire la incidenţa în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume data înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea unde statul deţinea, la acel moment, calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, astfel cum a apreciat şi instanţa de apel, în mod judicios, susţinerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.02.2020 nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea şti că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) - recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Înalta Curte reţine că acest moment obiectiv, când reclamantul trebuia să cunoască paguba şi responsabilul de producerea acesteia, este data emiterii Deciziei nr. 14699/FF/08.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor D., E., C. şi B. potrivit raportului de evaluare întocmit iniţial de către H. S.R.L. (actuala A. S.R.L.., şi nu data efectuării raportului Curţii de Conturi nr. 25394/26.04.2013, cum în mod greşit a reţinut curtea de apel.

Este important de menţionat că, şi raportat la această dată reţinută de instanţa de apel (ulterioară momentului la care s-a emis decizia de despăgubire pe numele beneficiarilor), dreptul material la acţiune al reclamantului era prescris la data formulării acţiunii.

Drept urmare, cum soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, recursul declarat de reclamant va fi respins, ca nefondat, urmând să fie înlocuite doar considerentele reţinute greşit de instanţa de prim control judiciar, urmare a declarării şi admiterii recursului incident formulat de chemaţii în garanţie, astfel cum s-a reţinut supra şi cum va fi dezvoltat în cele ce urmează.

Continuând examinarea motivelor de recurs formulate de reclamant, Înalta Curte reţine că este lipsită de relevanţă juridică susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu avea cum să cunoască paguba rezultată din supraevaluarea imobilului până la data transmiterii de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.02.2020, din moment ce, în considerarea calităţii sale speciale, statul dispunea de pârghiile legale de control al activităţii instituţiilor din subordinea sa, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive.

Or, a invoca lipsa supravegherii şi controlului activităţii instituţiilor publice, care îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant.

În privinţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data emiterii deciziei de despăgubiri pe numele beneficiarilor, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Sub acest aspect, se reţine că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă reclamantului pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îi încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică din 29 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Însă, cu toate acestea, se reţine că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În ceea ce priveşte recusul incident declarat de chemaţii în garanţie, Înalta Curte constată că acesta vizează considerentele deciziei recurate, sub aspectul datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 8 din Legea nr. 247/2005, având în vedere că Ministerul de Finanţe, în reprezentarea Statului Român, a avut atribuţii de control în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor şi trebuia să cunoască săvârşirea presupusei fapte ilicite încă din momentul emiterii deciziilor de acordare a despăgubirilor, respectiv din anul 2010.

Critica este fondată.

În speţă, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că termenul de prescripţie a început să curgă la data efectuării raportului Curţii de Conturi nr. 25394/26.04.2013.

Astfel cum s-a reţinut supra, obiectul prezentei cauze îl reprezintă pretenţia formulată de reclamant de obligare a ANRP la plata diferenţei dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/20.09.2010 întocmit de H. S.R.L. (actuala A. SRL) în dosarul de despăgubire x/2010 şi evaluarea ulterioară realizată în urma controlului Curţii de Conturi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, de către S.C. I. S.R.L., la data de 16.12.2020.

În timp ce prima instanţă a reţinut că, în condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul a cunoscut paguba suferită chiar de la data emiterii deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune începând să curgă cel mai târziu de la data de 28.12.2010 de la data emiterii ultimului titlului de conversie, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data efectuării raportului Curţii de Conturi nr. 25394/26.04.2013.

În drept, sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această reglementare implică calculul termenului de 3 ani al prescripţiei fie de la momentul subiectiv (al cunoaşterii pagubei şi al celui ce răspunde de aceasta), fie de la momentul obiectiv (când păgubitul ar fi trebuit să cunoască aceste aspecte). Necesitatea stabilirii unui moment obiectiv s-a impus ca soluţie legislativă pentru a preîntâmpina amânarea de lungă durată a momentului de început a cursului prescripţiei extinctive şi astfel paralizarea acestei sancţiuni impusă de pasivitatea reclamantului, respectiv de lipsa sa de diligenţă pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 8 din decretul menţionat, rezultă că ambele momente au în vedere cunoaşterea pagubei, iar nu cunoaşterea întinderii pagubei, ceea ce înseamnă că reclamantul în interiorul termenului de prescripţie este ţinut să iasă din pasivitate, să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Or, acest moment obiectiv când reclamantul trebuia să cunoască paguba şi responsabilul este nu data raportului Curţii de Conturi nr. 25394/26.04.2013, ci însăşi data emiterii Deciziei nr. 14699/FF/08.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor D., E., C. şi B. potrivit raportului de evaluare întocmit iniţial de către H. S.R.L. (actuala A. S.R.L..

Contrar susţinerii reclamantului, începând cu acest moment, timp de 3 ani, reclamantul putea şi, deci, trebuia pentru a evita sancţiunea prescripţiei să acţioneze pentru identificarea pagubei, fiind neîntemeiată susţinerea acestuia referitoare la faptul că nu dispunea de pârghiile legale în acest scop.

Aceasta întrucât ANRP este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale special creat pentru procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi, în prezent, a Guvernului României (potrivit O.U.G. nr. 25/2007, respectiv H.G. nr. 572/2013), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (emitenta deciziei nr. 5539/30.06.2009) era o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 reprezentând titlul de despăgubire).

Atât Legea nr. 90/2001, cât şi actualul Cod administrativ, stabilesc prerogative de reglementare şi control ierarhic ale Guvernului în privinţa activităţii instituţiilor din subordinea sa, ceea ce înseamnă că statul, prin autoritatea sa executivă, are atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităţilor subordonate (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având şi dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control al activităţii intimatei-pârâte a fost efectuat în 2013, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii ANRP în perioada 1.01.2007-31.12.2011.

Mai mult, chiar şi în situaţia în care aceste pârghii legale nu ar fi existat, în contextul calităţii speciale a reclamantului, care îndeplineşte funcţia constituţională legislativă, a susţine absenţa reglementării mecanismului de supraveghere şi control a modului în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, ar echivala cu invocarea propriei culpe (contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite, conform art. 497 C. proc. civ., recursul incident declarat de chemaţii în garanţie împotriva considerentelor deciziei nr. 188 A din 14 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi va înlătura considerentele care vizează data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, înlocuindu-le cu propriile considerente, anterior expuse.

Va fi menţinută soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate, privind respingerea apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei nr. 614 din 26 octombrie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 188 A din 14 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul incident declarat de chemaţii în garanţie E., G., F. şi B. împotriva considerentelor deciziei nr. 188 A din 14 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Înlătură considerentele deciziei recurate, sub aspectul datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie, pe care le înlocuieşte cu propriile considerente şi menţine soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.