Moral damages for insult: balancing freedom of expression and reputation in public social media during election campaigns.

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă la data de 29.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 1.000.000 de RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs prestigiului, onoarei si demnităţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1060 din 17 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă a fost admisă în parte cererea privind pe reclamantul A. şi pe pârâta B. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1088 din 06 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă s-a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 1060 din 17.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă; a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1088 din 06 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Făcând o prezentare a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a arătat că, în cadrul campaniei electorale pentru alegerile locale în comuna Nicolae Bălcescu, a avut o pagină publică, prin care răspundea la întrebări şi lămurea cetăţenii cu privire la problemele comunităţii. Pe această platformă publică de socializare, a început să fie atacat de pârâtă, prin jigniri şi reproşuri, pârâta acuzându-l de săvârşirea de ilegalităţi, respectiv de evaziune fiscală şi de declararea în fals. Mai mult, a fost acuzat că angajează oameni la negru şi că un accident fatal ce s-a produs unui angajat (care nu avea contract de muncă) ar fi fost din vina lui, precum şi că pune în pericol sănătatea consumatorilor în restaurantul pe care îl conduce.

A considerat că toate acuzele au fost aduse reclamantului, personal, şi nu partidului din care face parte, fiind un atac de natură a îi provoca mari daune nepatrimoniale şi patrimoniale, apreciind că pârâta duce împotriva lui o campanie de denigrare, prin acuzaţii deosebit de grave, care pot provoca falimentul afacerilor pe care le gestionează.

A susţinut că pârâta, în afirmaţiile făcute, s-a bazat doar pe zvonuri şi informaţii false, pe care le-a proferat în spaţiul public fără măcar să încerce să le verifice.

A mai învederat că nu a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, chiar dacă nu a fost de acord cu cele reţinute.

În dezvoltarea criticilor efective aduse hotărârii recurate, recurentul a invocat o argumentare contradictorie şi denaturată a art. 70, art. 72 şi art. 75 din C. civ.

Astfel, a arătat că, din perspectiva art. 75 alin. (2) C. civ., exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor la onoare şi reputaţie.

Învederează că instanţa de apel a reţinut atât incidenţa art. 70 C. civ., cât şi a art. 72 din acelaşi cod, aceste două articole de lege fiind în contradicţie, primul stabilind că orice persoană are dreptul la liberă exprimare. Pe de altă parte, art. 72 din C. civ. stabileşte că orice persoană are dreptul la demnitate şi este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia sau fără respectarea limitelor impuse de art. 75.

Cu privire la afirmaţiile pârâtei făcute pe reţeaua publică de socializare, a considerat că nu poate fi reţinută buna-credinţă a acesteia, afirmaţiile fiind doar o listă lungă de injurii şi acuze nefondate.

Sub acest aspect, a opinat că argumentele instanţei de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 30 din Constituţia României sunt eronate, întrucât acestea privesc libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor şi credinţelor, iar speţa de faţă priveşte doar acuzaţii răuvoitoare, care nu pot fi exprimate în orice modalitate, fără consecinţe.

Totodată, a considerat că jurisprudenţa CEDO la care se face trimitere în considerentele deciziei atacate îndrumă spre responsabilitate şi decenţă. Însă, pârâta nu a încercat să nege că ar fi spus aceste lucruri sau să le nuanţeze, ci exact opusul, a încercat cu martori să dovedească că acuzele erau adevărate. Or, proba verităţii a eşuat, pârâta nereuşind să probeze afirmaţiile făcute, acesta fiind motivul pentru care prima instanţă a admis acţiunea.

În ceea ce priveşte sintagma folosită "Nu fii nesimţit", susţine că instanţa de apel a apreciat greşit că această expresie a fost folosită la persoana a II-a plural, fiind o formă de politeţe în contextul dat, în condiţiile în care este evident că modalitatea de adresare folosită de pârâtă este colocvială şi semidoctă şi, totodată, o formă de agresivitate directă verbală.

Astfel, consideră că argumentaţia instanţei de apel este greşită şi mai ales periculoasă, întrucât interpretarea cât mai laxă a normelor deja prea relaxate existente face loc atacurilor personale, informaţiilor false şi jignitoare, retoricilor agresive şi mincinoase.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea decizia curţii de apel, ca legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru evaluarea cazurilor de casare pe care reclamantul şi-a întemeiat calea de atac - motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei reţinute de instanţele de fond.

Prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru atingeri aduse demnităţii, onoarei, reputaţiei, prin postări realizate pe o platformă online, înfiinţată cu prilejul alegerilor locale din septembrie 2020, când reclamantul a candidat pentru un post de consilier local.

Drept urmare, prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul recurentului-reclamant la viaţă privată (art. 26 din Constituţia României, art. 58 şi art. 71 şi următoarele C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale) şi, respectiv, dreptul părţii adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Examinând cauza, pe baza probatoriului administrat, prima instanţă a admis, în parte, acţiunea formulată, reţinând că afirmaţiile pârâtei privind evenimentele imputate pârâtului în calitate de om de afaceri aveau o bază factuală suficientă, fiind intens mediatizate, iar cele care privesc activitatea anterioară a acestuia, în calitate de consilier local, vizează subiecte de interes public pentru comunitatea locală. Astfel, în privinţa acestora, a constatat că nu poate fi reţinută o depăşire a limitelor de exprimare şi nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

În ceea ce priveşte sintagma "Nu fii nesimţit", prima instanţă a reţinut că nu poate fi calificată ca o judecată de valoare, având un caracter insultător, astfel că sub aspectul limbajului jignitor menţionat, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat soluţia primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că, prin fapta sa, folosirea sintagmei "Nu fii nesimţit", pârâta nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare şi nu a încălcat drepturile reclamantului ocrotite de art. 72 C. civ.

În esenţă, recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel, susţinând, prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, aceasta reţinând atât incidenţa art. 70 C. civ., cât şi a art. 72 din acelaşi cod, două articole de lege care se află în contradicţie, iar, pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare.

Cu titlu prealabil, se impune a preciza că reclamantul nu a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, astfel încât reţinerea tribunalului în sensul inexistenţei faptei ilicite cu privire la afirmaţiile care privesc activitatea de consilier local a reclamantului, precum şi cele referitoare la gestionarea afacerilor acestuia este definitivă şi beneficiază de autoritate de lucru judecat, nefiind atacată, pe calea apelului, de reclamant.

În aceast context, trebuie menţionat principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac care impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a mai invoca o reţinere eronată a primei instanţe.

Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluţie.

În speţa supusă analizei, astfel cum rezultă din circumstanţele cauzei expuse anterior, sentinţa tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamantul A., astfel că recursul acestei părţi procesuale, în ceea ce priveşte inexistenţa faptei ilicite prin raportare la afirmaţiile pârâtei având ca obiect activitatea de consilier local şi gestionarea afacerilor a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care instanţa de recurs va înlătura din analiză criticile formulate în legătură cu alte aspecte.

Trecând la analiza motivelor de recurs formulate care vizează sintagma "Nu fii nesimţit", Înalta Curte reţine că recurentul critică hotărârea instanţei de apel susţinând că aceasta cuprinde considerente contradictorii, întrucât se reţine incidenţa atât a dispoziţiilor art. 70 din C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 72 din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, că s-a făcut o interpretarea şi aplicarea eronată a normelor care guvernează limitele libertăţii de exprimare.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurentul pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurentul contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel, astfel că acestea vor fi analizate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Deopotrivă, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Raportat la dispoziţiile legale naţionale şi europene, precum şi la criteriile stabilite de instanţa de contencios european al drepturilor omului, instanţa de apel a reţinut că apelanta-pârâtă nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare, întrucât nu a folosit expresia,Nu fii nesimiţit" pentru a-l ofensa pe reclamant, ci într-un context susţinut de campania electorală aflată în plină desfăşurare. Totodată, a stabilit că pârâta nu a făcut o afirmaţie, nu a susţinut că reclamantul ar fi nesimţit, ci, folosind verbul a fi la modul imperativ, l-a îndemnat să nu depăşească limitele bunului simţ prin afirmaţiile pe care le face în legătură cu aspecte care o vizau, să prezinte informaţii corecte pe respectiva platformă publică de socializare.

Or, având în vedere obiectul litigiului, unde instanţa are a pune în balanţă respectarea a două drepturi fundamentale, cel al vieţii private, inclusiv imaginea, onoarea şi demnitatea pesoanei, şi cel al libertăţii de exprimare, este evidentă incidenţa în cauză a ambelor texte de lege care reglementează cele două drepturi, precum şi necesitatea analizării acesteia din perspectiva atât a art. 70 C. civ., cât şi a art. 72 din acelaşi cod.

Mai mult, din expunerea tuturor criticilor, rezultă că recurentul-reclamant este nemulţumit, în realitate, de împrejurarea că instanţa de apel a stabilit, pe baza situaţiei de fapt concrete şi a probatoriului administrat în cauză, că pârâta nu a depăşit limitele liberei exprimări, astfel că nu i se poate atrage răspunderea civilă delictuală, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte reţine că motivarea instanţei de apel nu este contradictorie, astfel că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate şi din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., având în vedere cele ce succed.

Procedând la analiza legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Astfel cum s-a menţionat supra, potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.

Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Astfel, deşi în speţă, recurentul pretinde că s-ar fi impus ca instanţele de fond să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât, prin afirmaţiile făcute, pârâta a adus atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii acestuia, fiind necesară acoperirea prejudiciului moral, aceste argumente nu pot fi validate.

În acest sens, se reţine că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Rezultă că, de principiu, instanţa poate deduce producerea prejudiciului moral din existenţa faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

În speţă, recurentul ignoră ansamblul considerentelor deciziei recurate - care relevă faptul că instanţa de apel a reţinut că afirmaţia "Nu fii nesimţit" nu constituie faptă ilicită, constatând, în esenţă, raportat la starea de fapt a cauzei, că acestă expresie nu a avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputaţia reclamantului de o manieră care să facă necesară intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtei.

Astfel, în analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a făcut o afirmaţie, nu a susţinut că reclamantul ar fi nesimţit, ci, folosind verbul a fi la modul imperativ, l-a îndemnat să nu depăşească limitele bunului simţ prin afirmaţiile pe care le face în legătură cu aspecte care o vizau, să prezinte informaţii corecte pe respectiva platformă publică de socializare. Totodată, a reţinut că, din contextul în care a avut loc discuţia, nu rezultă intenţia pârâtei de a îl insulta pe reclamant, astfel că nu se poate reţine că aceasta a încălcat drepturile reclamantui ocrotite de art. 72 C. civ.

În acest punct al analizei, Înalta Curte subliniază că, în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului.

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (cazul prezentei pricini).

Astfel, Înalta Curte constată că, deşi exprimarea utilizată de pârâtă poate fi considerată nepotrivită, inadecvată şi lipsită de tact, astfel că nu trebuie încurajată, fiind esenţială promovarea unui limbaj care să reflecte demnitatea şi respectul faţă de ceilalţi, indiferent de circumstanţe, totuşi instanţa de apel a fost preocupată să stabilească dacă conduita pârâtei a depăşit limitele de protecţie oferite de art. 10, ţinând cont şi de echilibrul care trebuie menţinut între aceste două drepturi fundamentale garantate de CEDO.

Aceasta nu face decât să evidenţieze că raţionamentul expus prin hotărârea recurată este conform jurisprudenţei CEDO care a statuat asupra elementelor esenţiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, anterior reliefate.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel care a examinat fapta imputată pârâtei şi a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale (şi care reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare), vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică, a realizat în cauză o aplicare judicioasă a normelor legale naţionale şi europene incidente şi jurisprudenţei CEDO anterior prezentate, în speţă nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Reiterând, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, verificând modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Faţă de soluţia pronunţată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâta B., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanţa nr. x din 22 mai 2023, aflată la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1088/2022 din 06 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.