Defamation by public official on social media: Insufficient factual basis and bad faith exclude protection under freedom of expression

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 16 octombrie 2018, sub număr de dosar x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat să se constate caracterul ilicit al difuzării de informaţii denigratoare şi neverosimile privind viaţa şi activitatea profesională a reclamantului, în cadrul seriei de postări de articole pe pagina publică de C. B.-Deputat D.; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 de RON cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare şi reputaţie prin afirmaţiile calomnioase făcute în textele publicate pe pagina sa de C. B.-Deputat D.; să fie obligat pârâtul la eliminarea de pe pagina B.- deputat D. administrată de el, a tuturor fotografiilor şi postărilor care îl înfăţişează pe reclamant precum şi a tuturor informaţiilor publicate cu privire la aceasta; să fie obligat pârâtul la postarea pe pagina B.-Deputat D. a dispozitivului hotărârii executorii pronunţate în prezenta cauză; să fie obligat pârâtul la prezentarea prin difuzare pe pagina B.-Deputat D. de scuze publice reclamantului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 941 din 06 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., a constatat încălcat dreptul la onoare şi reputaţie al reclamantului de către pârâtul B. prin textul publicat pe pagina sa de socializare C. din data de 17 septembrie 2018, această constatare reprezentând o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, a obligat pe pârât să elimine de pe pagina de socializare B. - Deputat D. a textului publicat în data de 17 septembrie 2018. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru. A luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.661,565 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1059A din 08 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 941/06.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de apelantul-reclamant A.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1059A din 08 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte respingerea apelului pârâtului, schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe prin înlăturarea obligaţiei reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru o nouă judecată pe aceste aspecte.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul a criticat decizia curţii de apel invocând o încălcare a regulilor de procedură, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 451 şi urm. C. proc. civ., în special pe cele ale art. 453 din cod.

În dezvoltarea acestui motiv, încadrat de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta a arătat că, în faţa instanţei de fond, reclamantul a renunţat la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, urmând să le solicite pe cale separată, instanţa de fond reţinând această împrejurare în sentinţa pronunţată.

Prima instanţă a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, luând act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.661,565 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a modificat sentinţa primei instanţe, a înlăturat obligaţia reclamantului de a achita cheltuielile de judecată către pârât, prin încălcarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., considerând ca instituită o interdicţie absolută în obligarea reclamantului la plata unor cheltuieli de judecată parţiale, în ipoteza în care pârâtul nu a formulat o cerere incidentală proprie.

Or, art. 453 C. proc. civ. nu instituie o astfel de regulă, această interpretare fiind, în opinia recurentului, o adăugare la lege, cu încălcarea de către curtea de apel a principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale vizând apărarea drepturilor nepatrimoniale, respectiv a dispoziţiilor art. 1349, art. 1353 şi a art. 1357 C. civ., precum şi a art. 8 şi art. 10 din Convenţia CEDO.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa condiţiei faptei ilicite, pe motiv că nu s-ar fi menţionat expres numele reclamantului în cuprinsul reportajului E., respectiv a celorlalte elemente ce constituie baza factuală a judecăţilor de valoare exprimate de pârât în postarea din 17 septembrie 2018.

Sub acest aspect, recurentul a opinat că incidenţa bazei factuale pentru exprimarea judecăţilor de valoare impusă de normele CEDO în materie, de natură să atragă impunitatea răspunderii civile delictuale prin constatarea inexistenţei faptei ilicite, nu poate fi exclusă pentru motivul că nu s-ar fi făcut o referire nominală expresă la reclamant în articolele, reportajele, declaraţiile şi interviurile indicate de pârât a fi baza judecăţilor de valoare exprimate.

Totodată, recurentul a considerat că instanţa de apel a reţinut nelegal că susţinerile acestuia la adresa reclamantului se circumscriu unor acuzaţii directe de activităţi ilicite, iar nu unor simple judecăţi de valoare, apreciind că instanţa a interpretat eronat jurisprudenţa CEDO privind distincţia între afirmaţiile factuale, care pot fi demonstrate, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil a fi dovedit.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că toate elementele indicate de acesta drept bază factuală a judecăţii de valoare exprimate în cuprinsul postării au fost analizate în mod superficial de instanţa de apel, fiind încadrate în mod eronat în categoria "acuzaţiilor directe" . În speţă, încadrarea greşită a opiniei exprimate ca fiind o afirmaţie publică, o acuzaţie, a condus instanţa la considerente greşite, potrivit cărora postarea incriminată ar depăşi limitele libertăţii de exprimare a unei persoane care exercită o funcţie de demnitate publică, în calitate de ales al cetăţenilor.

Or, în opinia recurentului, a-şi exprima o simplă opinie fundamentată pe toate elementele expuse în faţa instanţelor de fond reprezintă o veritabilă judecată de valoare, o opinie, iar în niciun caz o informaţie, o afirmaţie despre un fapt, aşa cum în mod greşit s-a interpretat în calificarea expresiilor incriminate.

Drept urmare, recurentul a considerat că angajarea răspunderii civile delictuale este exclusă raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia CEDO, care garantează libertatea de exprimare, deoarece nu au fost depăşite limitele dreptului la liberă exprimare prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie.

În continuare, recurentul a arătat că apreciază ca fiind nelegală hotărârea recurată şi raportat la lipsa încadrării postării incriminate, despre care se admite că vizează un subiect de interes general, ca fiind o contribuţie la o dezbatere publică imediată, menită a informa asupra activităţii celor care deţin funcţii publice.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurentul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor referitoare la existenţa vinovăţiei, faptele imputate fiind calificate de instanţa de apel ca fiind intenţionate.

Sub acest aspect, recurentul a susţinut că în analiza concretă a judecăţilor de valoare exprimate de acesta, instanţa de apel nu a făcut o aplicare corectă a principiilor relevate de jurisprudenţa CEDO, de vreme ce s-a reţinut că a folosit expresii jignitoare, un aşa zis limbaj injurios care ar determina concluzia existenţei unei fapte ilicite ce ar fi fost săvârşită cu intenţie.

Totodată, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept incidente în speţă şi în ceea ce priveşte condiţia prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, instanţa de apel interpretând în mod abstract art. 1357 C. civ., fără a proceda, în concret, la verificarea existenţei unui prejudiciu cert, real şi dovedit de reclamant.

Concluzionând, recurentul a susţinut că atâta vreme cât nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor.

5. Procedura de filtru

Prin încheierea pronunţată la data de 25 mai 2023, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimat şi a admis în principiu recursul declarat în cauză, reţinând că motivele de recurs formulate se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.. ui.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Printr-un prim motiv de recurs formulat, recurentul-pârât a invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură, respectiv a art. 451 şi urm. C. proc. civ.

Procedând la analiza legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor de drept procesual, instanţa de recurs reţine că, prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, prin textele publicate pe pagina de socializare C..

Prima instanţă a admis în parte cererea introductivă, a constatat încălcat dreptul la onoare şi reputaţie al reclamantului prin textul publicat pe C. la data de 17 septembrie 2018, reţinând că această constatare reprezintă o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant. A obligat pârâtul să elimine de pe pagina de socializare B. - Deputat D. a textului publicat în data de 17 septembrie 2018. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi a luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.661,565 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel, analizând cauza în limitele motivelor de apel formulate, a respins apelul declarat de pârâtul B.. A admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin cererea de recurs, pârâtul a criticat soluţia instanţei cu privire la înlăturarea obligaţiei reclamantului de a achita cheltuielile de judecată către pârât, prin încălcarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

În acest sens, a apreciat că instanţa de apel a instituit o interdicţie absolută în obligarea reclamantului la plata unor cheltuieli de judecată parţiale, în ipoteza în care pârâtul nu a formulat o cerere incidentală proprie, prin încălcarea art. 453 C. proc. civ. care nu instituie o astfel de regulă, această interpretare fiind, în opinia recurentului, o adăugare la lege, cu încălcarea principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

În dezlegarea problemei de drept enunţate se va porni de la dispoziţiile de ordin general prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Din economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată, reiese, în mod neechivoc, caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluţia dată cererii principale din dosar şi etapa procesuală în care au fost generate.

În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat iniţierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanţa, atunci când se pronunţă pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluţia dată asupra cererii principale. Ca urmare, în cazul admiterii parţiale a cererii, judecătorul este cel care stabileşte cota-parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată.

Cota-parte parte în care se suportă cheltuielile de judecată de către parte este strâns legată de gradul de culpă al acesteia în declanşarea litigiului.

Astfel, partea care pierde procesul va trebui să suporte, la cererea părţii care a câştigat, integral sau parţial, inclusiv cheltuielile de judecată suportate de aceasta din urmă în procesul respectiv, ca parte a consecinţei fireşti a pierderii litigiului. Aceasta se bazează pe principiul restitutio in integrum care urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare litigiului şi compensarea integrală a părţii prejudiciate.

Alternativ, partea care pierde poate beneficia de o compensare totală a acestor cheltuieli cu propriile sale cheltuieli, corespunzător gradului de vinovăţie procesuală reţinută. Aceasta se întâmplă în cazul în care pretenţia admisă este disproporţionată faţă de cea afirmată iniţial. În astfel de situaţii, instanţa poate decide compensarea cheltuielilor de judecată, ţinând cont de culpa procesuală a fiecărei părţi. Acest aspect este reglementat de art. 454 din C. proc. civ., care permite instanţei să dispună compensarea cheltuielilor de judecată atunci când ambele părţi au câştigat în parte.

Totuşi, partea care pierde nu poate recupera cheltuielile proprii de la adversar, decât dacă a formulat cereri incidentale proprii în cadrul procesului şi acestea au fost admise.

În lipsa unei astfel de cereri incidentale, soluţia de admitere a acţiunii principale implică, în mod logic, şi obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată, întrucât aceasta reprezintă o recunoaştere a faptului că partea care a câştigat a avut dreptate în demersul său judiciar. Astfel, prevederile legale şi principiile de drept procesual converg pentru a asigura o distribuţie echitabilă a cheltuielilor de judecată, în funcţie de culpa procesuală şi de succesul fiecărei părţi în litigiu.

Astfel, cum în cazul concret dedus judecăţii, reclamantul a obţinut un rezultat favorabil, chiar dacă doar în parte, fiind recunoscută încălcarea dreptului la onoare şi reputaţie, cum pretenţia admisă nu este disproporţionată faţă de cea afirmată iniţial, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept procedural care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este şi critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, a art. 8 şi art. 10 din CEDO.

Pentru evaluarea cazului de casare pe care pârâtul şi-a întemeiat calea de atac, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

În fapt, la 17.09.2018, pârâtul, prin intermediul paginii sale oficiale de C. a difuzat către public informaţii la adresa reclamantului, prin postarea următoare:

"Am avut dreptate ….. A. şi F. au căpuşat acest sistem medical şi au câştigat o avere uriaşă de pe spinarea unor bolnavi cronici care se aflau cu un picior în groapă. Cei doi ticăloşi pană în măduva oaselor au fost protejaţi politic şi de structurile fostei Securităţi infiltrate în SRI".

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, reclamantul a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată (art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale) şi, respectiv, dreptul părţii adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În acest context, prin raportare la obiectul prezentului litigiu, s-a impus instanţelor de fond necesitatea de a analiza în ce măsură dreptul la liberă exprimare exercitat de către pârât prin postări în mediul online al reţelei de socializare C. au lezat demnitatea şi onoarea reclamantului, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare.

Prin sentinţa civilă nr. 941 din 06 mai 2019, prima instanţă a admis în parte cererea iniţială, a constatat încălcat dreptul la onoare şi reputaţie al reclamantului prin textul publicat pe C. la data de 17 septembrie 2018, reţinând că această constatare reprezintă o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant şi a obligat pârâtul să elimine de pe pagina de socializare B.-Deputat D. a textului publicat în data de 17 septembrie 2018. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând că afirmaţiile făcute de pârât în postarea de pe pagina de socializare reprezintă doar situaţii factuale, lipsite de bază factuală şi nu pot fi reţinute ca fiind o contribuţie la o dezbatere publică, menită a informa asupra activităţii celor care deţin funcţii publice.

Totodată, a reţinut că expresiile folosite de pârât, care sunt jignitoare la adresa reclamantului, de natură a afecta reputaţia, onoarea şi imaginea publică a acestuia, nu se pot circumscrie noţiunii de judecăţi de valoare.

În esenţă, recurentul-pârât a criticat decizia atacată, susţinând că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicarea eronată a prevederilor europene care guvernează limitele libertăţii de exprimare, reţinând în mod eronat întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a făcut o delimitare clară între judecăţile de valoare şi datele factuale, instanţa de apel ajungând greşit la concluzia potrivit căreia afirmaţiile acestuia sunt acuzaţii directe, iar nu doar simple opinii, judecăţi de valoare.

În acest punct al analizei, Înalta Curte consideră necesar a se reaminti că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurentul-pârât în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurentului care implică aprecierea situaţiei de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

În ceea ce priveşte criticile formulate, trebuie menţionat că în cadrul acţiunii în despăgubiri, fără a nega dreptul la liberă exprimare, instanţa de judecată are a analiza, în mod necesar, dacă afirmaţiile concrete se circumscriu conceptului de judecăţi de valoare sau sunt afirmaţii factuale, iar, după calificarea acestora, trebuie verificat, în cazul judecăţilor de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credinţă, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor administrate, sau, în cazul afirmaţiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunţarea unor "verdicte".

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, contrar celor susţinute de recurentul-pârât, a analizat afirmaţiile postate pe reţeaua de socializare şi a constatat ca aceastea nu se sprijină pe o bază factuală suficientă şi nici nu au fost făcute cu bună-credinţă.

Astfel, instanţa de recurs va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susţinerea criticii formulate, din perspectiva respectării de către instanţa de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurentul-pârât, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa devolutivă.

Prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincţie între categoria judecăţilor de valoare, în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu toate acestea, nici judecăţile de valoare lipsite de orice bază factuală nu sunt protejate de art. 10, instanţa de contencios european statuând că "nu se poate admite că, în principiu, o judecată de valoare poate fi considerată astfel, decât dacă este însoţită de fapte pe care să se sprijine. Necesitatea unei legături între judecată de valoare şi faptele care o sprijină poate varia de la un caz la altul în funcţie de circumstanţele specifice ale fiecărui caz" (cauza Feldek c. Slovaciei).

Prin urmare, dacă drepturile unei persoane sunt lezate atât prin afirmaţii care ar putea fi calificate ca fiind judecaţi de valoare, cât şi prin imputarea unor fapte determinate, Curtea va lua în considerare tipul de afirmaţie care a lezat cel mai important drepturile respective, calificând în funcţie de aceasta afirmaţia litigioasă în ansamblul ei (cauza Dichand şi alţii c. Austria).

Tot în privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10, cu condiţia ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor; "chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală " (cauza Cumpănă si Mazăre c. României).

În ceea ce priveşte baza factuală suficientă, instanţa de apel, procedând la o analiză a cauzei prin raportare la probele administrate, a reţinut că afirmaţiile pârâtului din data de 17 septembrie 2018 au reprezentat un comentariu făcut în spaţiul public faţă de aspectele relatate prin reportajul televiziunii E. difuzat sub titlul "Nereguli grave privind transplantul" în cadrul programului de ştiri din aceeaşi dată, reportaj pe care pârâtul l-a postat pe pagina de socializare.

Examinând conţinutul postării, instanţa de apel a reţinut că, deşi prin acest demers au fost aduse la cunoştinţa publicului larg neregulile constatate de funcţionarii Ministerului Sănătăţii în urma controlului efectuat la Agenţia Naţională de Transplant, numele reclamantui nu a fost menţionat, fiind subliniat doar că întreaga activitate de transplant a fost coordonată de-a lungul anilor de o singură persoană, doctorul G., membru al Consiliului Ştiinţific al A.N.T.

Totodată, a analizat şi celelalte două elemente care susţin, în opinia pârâtului, baza factuală suficientă, respectiv legătura dintre reclamant şi numitul F., membru al Consiliului Ştiinţifiv al Agenţiei Naţionale de Transplant, implicat într-un dosar penal privind activitatea Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj, precum şi un reportaj realizat cu camera ascunsă printre pacienţii unei unităţi spitaliceşti în care reclamantul îşi desfăşoră activitatea.

În ceea ce priveşte legătura dintre reclamant şi numitul F., în urma analizei efectuate, instanţa de apel a reţinut că nu se constituie într-o faptă certă care să poată fundamenta acuzaţiile directe vizând activităţi ilicite concrete ale reclamantului.

Iar, cu referire la reportajul realizat cu camera ascunsă, s-a concluzionat că nu rezultă implicarea reclamantului, nefiind menţionat numele acestuia nici măcar o dată.

Totodată, analizând buna-credinţă a pârâtului în postarea realizată, instanţa de apel a concluzionat că nu poate fi reţinută lipsa intenţiei de a cauza un prejudiciu de imagine reclamantului, limbajul folosit pentru caracterizarea pârâtului depăşind limitele unei polemici publice, justificate de scopul, eventual legitim, al unei dezbateri legate de un anume subiect, cum nu poate fi reţinut nici că postarea în cauză a fost o simplă manifestare a dorinţei pârâtului de a contribui la crearea unui sistem sanitar mai bun.

Toate aceste aspecte au fost reţinute de către instanţa de apel, care, în analiza efectuată, a constatat lipsa bazei factuale şi a bunei-credinţe, criterii reţinute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar susţinerilor recurentului, se constată că, astfel cum s-a menţionat supra, în jurisprudenţa CEDO, deşi este acceptată formularea judecăţilor de valoare în limite largi la adresa politicienilor, nu se permite formularea unor opinii complet nejustificate (par. 42 cauza Lingens contra Austria).

Drept urmare, raportat la situaţia factuală reţinută de instanţele anterioare, nu se poate aprecia că recurentul-pârât a acţionat cu bună-credinţă din punct de vedere al scopului declarat de a contribui la crearea unui sistem sanitar mai bun cu bolnavii şi că instanţa de apel a interpretat greşit art. 10 din Convenţie.

În realitate, reaua-credinţă a pârâtului a fost demonstrată de chiar afirmaţiile acestuia la adresa reclamantului, fără o bază factuală şi care depăşesc limitele unor opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, care să se circumscrie noţiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăţi de valoare, care să aducă societăţii un plus de valoare şi care să aducă argumente în cadrul unui subiect de interes general, neputând fi considerate contribuţie la o dezbatere publică.

Susţinând că instanţa de apel a calificat greşit afirmaţiile sale ca nefiind simple judecăţi de valoare, precum şi scopul demersului său, ca nefiind o contribuţie la dezbaterea publică a unui subiect de interes general cu consecinţa încălcării limitelor dreptului la exprimare, recurentul-pârât, în realitate, solicită instanţei de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

Or, o reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba valoarea probatorie a acestora.

Ca atare, argumentele recurentului-pârât cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanţa de recurs, vizând aspecte ce ţin de temeinicia deciziei recurate, şi nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală.

Prin urmare, infirmarea bazei factuale, astfel cum a fost statuată în apel, prin luarea în considerare a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de curtea de apel, nu poate fi cenzurată în recurs.

Ca atare, în mod corect, curtea a reţinut o faptă ilicită în sarcina pârâtului, săvârşită cu intenţie, prin emiterea de judecăţi de valoare fără o bază factuală, depăşindu-se limitele libertăţii de exprimare, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate criticile din memoriul de recurs pe acest aspect, soluţia instanţei în acest sens fiind necesară pentru protejarea drepturilor reclamantului, conform art. 8 din CEDO, dar şi art. 72 din C. civ.

Motivul de recurs prin care se susţine că prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la codiţiile vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă ilicită va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cum s-a menţionat şi anterior, din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

Astfel cum s-a constatat de către instanţele de fond, prin postarea realizată pe contul său de socializare, pârâtul a depăşit limita libertăţii de exprimare, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia din urmă o daună morală, un prejudiciu, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Din perspectiva vinovăţiei cu care a comis această faptă ilicită, instanţa de apel a înlăturat afirmaţia pârâtului în sensul că scopul postării a fost acela ca, în cadrul unei dezbateri publice pe un subiect de interes general, să contribuie, prin opinii expuse, la crearea unui sistem sanitar mai bun pentru bolnavi, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, şi nu acela de a leza demnitatea reclamantului, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, judecăţile de valoare exprimate nu au avut o bază factuală, fiind afirmaţii necorespunzătoare, nedovedite la adresa reclamantului.

Or, în aceste condiţii, se poate observa că în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, care, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., subzistă şi pentru cea mai uşoară culpă.

Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită, se poate constata că au fost respectate dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condiţiile în care s-a stabilit în mod cert existenţa faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depăşit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (postare din care rezultă elemente denigratoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa pârâtului, în mod legal instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1059A din 08 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.