State’s objective civil liability for defense costs in a penal case concluded with acquittal under ECHR Art. 6

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata daunelor materiale în cuantum total de 50.152,98 RON, sumă compusă din: onorariu de avocat în cuantum de 6.550 RON; contravaloarea hranei şi a cheltuielilor de transport Cluj - Constanţa şi retur în cuantum de 1.048,98 RON; contravaloarea cazării în Constanţa în cuantum de 704 RON şi contravaloarea transportului reclamantului cu taxiul şi cu persoanele care trebuiau să conducă în locul acestuia pe perioada cât i-a fost suspendat permisul de conducere pe nedrept, în cuantum de 41.850 RON. Totodată, a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 251.100 RON (300 RON pe zi) pentru trimiterea în judecată a reclamantului în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa şi a dosarului penal înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Constanţa - dosar în care reclamantul A. a fost cercetat şi condamnat pe nedrept în primă instanţă, şi pentru că nu a putut să conducă vreun autoturism pe drumurile publice din data de 24.07.2015 până în data de 08.11.2017 din cauza condamnării nedrepte anterior descrise.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2128 din 27 noiembrie 2018, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată faţă de o persoană fără capacitate de folosinţă; a fost calificată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind o apărare de fond şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acest din urmă pârât.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 139A din 14 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2128 din 27.11.2018. S-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, precum şi suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, reprezentând onorariul de avocat. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2592 din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel; a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Cauza a fost reînregistrată la data de 22.12.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 597 A din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2128/27.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016

A obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond - onorariu de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., respingând în rest cererea, cu privire la acordarea onorariului de avocat în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 597 A din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs recurenţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat admiterea recursului, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o primă critică de nelegalitate, recurentul a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a articolelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală precum şi a prevederilor art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea statului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului, nefiind îndeplinite niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru fapta proprie, în condiţiile în care fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii statului.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că presupusele fapte ilicite s-au produs ca urmare a cercetării penale, aceasta nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, ci eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile cu atribuţii de cercetare şi trimitere în judecată a autorilor unor presupuse fapte penale.

Astfel, a învederat că prejudiciul invocat de recurentul-reclamant A. constă în contravaloarea cheltuielilor de hrană, a celor făcute cu deplasarea, cazarea, transportul cu taxiul, costul suportat si pentru persoanele care l-au însoţit pe toata perioada cercetării penale, aceste cheltuieli neîncadrându-se în noţiunea de "eroare judiciară", astfel cum rezultă din dispoziţiile legale, respectiv art. 96 alin. (3) si 4 din Legea nr. 303/2004 si art. 538 si art. 539 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel, în ceea ce priveşte obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că în cauză nu se poate reţine o culpă procesuală a instituţiei, care nu a dat dovada de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovată de declanşarea litigiului, invocând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susţinut că onorariul de avocat este nejustificat de mare în raport de volumul de muncă presupus cu pregătirea apărării în cauză, având în vedere că instanţa a soluţionat dosarul într-un termen scurt.

Astfel, recurentul a considerat că onorariul de avocat trebuia cenzurat de instanţa de judecată, în acest sens făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Costin contra România, hotărârea din 26 mai 2005 şi cauza Johanna Huber contra România, hotărârea din 21 februarie 2008, în care s-a reţinut că aceste cheltuieli efectuate trebuie să fie necesare şi efectuate real în limita unui cuantum rezonabil.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin criticile aduse deciziei atacate, recurentul-pârât a invocat o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a considerat ca fiind aplicabile în speţă dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală în privinţa pârâtului Statul Român, apreciind ca fiind îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii acestuia, prin incidenţa cazului particular de răspundere civilă delictuală, şi anume culpa procesuală.

Recurentul a învederat că potrivit art. 453 C. proc. civ., obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare revine părţii din proces care a câştigat procesul, iar potrivit art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au calitatea de părţi în procesul penal.

Drept urmare, în condiţiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

În aceste condiţii, recurentul a apreciat ca neîntemeiat raţionamentul inserat în considerentele deciziei instanţei de apel, potrivit căruia nu există nicio deosebire de regim juridic între trimiterea în judecată de către parchet a unei persoane care a fost ulterior achitată definitiv şi chemarea în judecată a unui pârât de către reclamant ale cărui pretenţii au fost respinse definitiv, iar în ambele situaţii iniţiatorul demersului judiciar ar trebui sa răspundă pentru cheltuielile de judecată suportate de adversar pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Totodată, a arătat că dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., care reglementează situaţia cheltuielilor judiciare în procesul penal, prevăd, la alin. (5) că, în caz de achitare, obligaţia plăţii cheltuielilor judiciare revine persoanei vătămate sau a părţii civile, în măsura în care cheltuielile au fost provocate de acestea, stipulându-se în alin. (6) că, în celelalte cazuri, obligaţia de restituire va fi stabilită potrivit legii civile.

Astfel, consideră că în restul ipotezelor de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acţiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ţinând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialităţii are guvernează procesul penal, dar şi de specificul cercetării judecătoreşti în cadrul unui asemenea proces.

Aşadar, recurentul a susţinut că, în condiţiile inexistenţei unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Totodată, a considerat că nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului Statul Român nu poate fi reţinută, întrucât, pentru ca aceasta să-şi găsească aplicarea, ar fi necesar ca Statul Român să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, or, între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Sub acest aspect, recurentul a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, din care rezultă, în opinia sa, că statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, inclusiv a celor decurgând din plata onorariului de avocat, doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

În susţinerea criticilor aduse deciziei recurate, s-a făcut trimitere la decizia nr. 3976 din 09 decembrie 2004, decizia nr. 1911 din 15 noiembrie 2016 şi decizia nr. 3529 din 03 iulie 2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la cauza Nolkenbockhoff vs Germania şi cauza Lutz vs Germania, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a articolelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1357-1371 C. civ., precum şi a prevederilor art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea statului.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat vizează o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., cu referire la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată la care partea a fost obligată de instanţa de apel.

Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine, pe de o parte, o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligarea statului la acoperirea cheltuielilor efectuate de parte în procesul penal

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

La data de 24.07.2015, reclamantul A. a fost oprit pe raza localităţii Constanţa, ocazie cu care i s-a întocmit un dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, dosar înregistrat sub nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa.

Prin sentinţa penală nr. 786 din 07 iunie 2017, pronunţată în dosarul penal nr. x/2016 al Judecătoriei Constanţa s-a dispus, în baza art. 396 alin. (4), art. 335 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 83 C. pen., o pedeapsă de 1 an închisoare; a fost amânată aplicarea pedepsei şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, conform art. 84 C. pen.. În baza art. 85 C. pen. coroborat cu art. 86 alin. (1) din acelaşi cod, pe durata termenului de supraveghere, s-a stabilit în sarcina inculpatului, reclamantul A., respectarea următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Constanţa, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe Serviciului de probaţiune Constanţa, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice Serviciului de probaţiune Constanţa schimbarea locului de muncă; e) să comunice Serviciului de probaţiune Constanţa informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Prin decizia penală nr. 1087/2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei penale nr. 786/07.06.2017. În temeiul art. 423 alin. (2) C. proc. pen., a fost desfiinţată în tot sentinţa şi, rejudecând, instanţa penală a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. şi înlăturarea obligaţiei de plata a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat pentru pregătirea apărării în dosarul penal, contravaloarea hranei şi a cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi daune morale pentru trimiterea în judecată în dosarul în care a fost cercetat şi condamnat, în primă instanţă, pe nedrept. Totodată, reclamantul a solicitat acoperirea prejudiciului pentru imposibilitatea de a conduce vreun autoturism, pe drumurile publice, pentru o perioadă de doi ani, urmare a condamnării suferite.

Prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a admis apelul declarat de reclamant, a admis, în parte, cererea iniţială şi a obligat obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, păstrând celelate dispoziţii ale primei instanţe.

Prin decizia pronunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reţinând, ca singur viciu ce a determinat soluţia de casare, omisiunea instanţei de prim control judiciar de a pune în discuţia părţilor corelarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi/sau a prevederilor art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. cu dispoziţiile de drept comun (art. 1349 şi 1357 C. civ. pe care reclamantul şi-a fundamentat pretenţiile) spre a se determina dacă cele dintâi se circumscriu limitelor procesului pendinte.

Prin decizia atacată, instanţa de apel, în rejudecare, a admis apelul declarat de reclamantul A.; a schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016; a obligat pârâtul, care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, din totalul de 3.500 RON achitat de reclamant cu titlu de onorariu avocatului său, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acţiunii, cât instituţia de drept material (sau regula de drept) la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul acţiunii.

Astfel, a subliniat că, în considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile situaţiei de fapt reţinute, adică regulile de drept instituite de legiuitor în acea ipoteză, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.

Constatând că unicului temei juridic invocat de către reclamant, şi anume răspunderea civilă delictuală a Statului pentru cheltuielile efectuate în procesul penal în care acesta a fost definitiv achitat, îi corespund mai multe texte de lege, şi anume atât în art. 1357 şi următoarele C. civ., cât şi în art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că dispoziţiile menţionate din cele două coduri de procedură sunt de fapt (şi) reguli de drept substanţial nu sunt decât aplicaţii într-o materie specială a răspunderii civile delictuale (conducând la aceeaşi soluţie, prin explicitarea în cazul concret a regulii generale), iar nu norme speciale derogatorii de la acest tip de răspundere (care să conducă la o altă soluţie).

Din perspectiva acestor considerente de ordin teoretic, curtea de apel a reţinut, în privinţa respectării principiului disponibilităţii, că art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere la art. 276 alin. (6) C. proc. pen., este aplicabil în cauză, indiferent dacă a fost invocat sau nu de către reclamant - sub rezerva punerii în discuţie a acestui aspect, viciu de procedură remediat în cauză în al doilea ciclu procesual, la termenul din 18.03.2022.

II.1. Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti

Prin memoriul de recurs, pârâtul a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a articolelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1357-1371 C. civ., din perspectiva unei interpretări greşite a prevederilor art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea statului, în cauză nefiind pusă în discuţie răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru fapta proprie.

Sub acest aspect, recurentul a susţinut că pretenţiile reclamantului nu se încadrează în noţiunea de "eroare judiciară", astfel cum rezultă din dispoziţiile legale, respectiv art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi art. 538- 539 C. proc. pen., astfel că statul nu poate fi obligat la acoperirea acestora.

Critica formulată este nefondată.

Contrar celor susţinute de recurent, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Recurentul-pârât susţine că răspunderea statului are caracter subsidiar, invocând prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., conform cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.". Una dintre excepţiile de la regulă, de strictă interpretare, este cea prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie ce se înscrie erorilor judiciare. Astfel, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că dispoziţiile normei generale privind răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii recurentului-pârât în lipsa unei norme sau proceduri speciale în dreptul intern, care să permită analizarea pretenţiilor cu acest obiect.

În opinia recurentului-pârât, răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului nu poate fi reţinută, întrucât presupusele fapte ilicite s-au produs ca urmare a cercetării penale, aceasta nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, ci eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile cu atribuţii de cercetare si trimitere în judecată a autorilor unor presupuse fapte penale.

Înalta Curte constată că aceste critici, ce reprezintă o reiterate a celor susţinute pe întreg parcursul litigiului, sunt nefondate, având în vedere particularităţile unei astfel de cauze în care poate fi antrenată răspunderea directă a Statului Roman, prin raportare la obligaţiile pozitive ce îi revin acestuia ca efect al ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa textului de lege evocat care face vorbire despre răspunderea subsidiară a statului.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină şi jurisprudenţă, statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru fapta săvârşită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

În aceste condiţii, prin raportate la art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se reţine că statul trebuie să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Or, această răspundere a statului este angajată pe temei obiectiv pentru riscurile luării unor măsuri sau pronunţării unor hotărâri care nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţie, de natură a prejudicia persoanele justiţiabile.

Astfel că, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a statului, pentru prejudiciul decurgând din necesitatea acoperirii cheltuielilor judiciare avansate pentru pregătirea şi susţinerea apărării în cadrul procedurii judiciare, finalizate prin achitare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel l-a obligat, în mod greşit, la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât în cauză nu poate fi reţinută o culpă procesuală, instituţia nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovată de declanşarea litigiului.

Deşi aceste critici au fost încadrate juridic prin memoriul de recurs în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că ele se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, din moment ce aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a aplicat în cauză o normă de drept procesual.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

În primul rând, se reţine că prin decizia civilă nr. 597A din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2128/27.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal cea format obiectul dosarului nr. x/2016, precum şi suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, reprezentând onorariul de avocat. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se critică inclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, argumentându-se în sensul că suma acordată este nejustificată în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului.

În raport de criticile cu care a rămas învestită, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. atunci când a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului A., dat fiind că, prin formularea apelului în contradictoriu cu acest pârât, s-a născut un raport procesual direct între aceste părţi litigante.

Astfel, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Or, în cadrul apelului declarat în cauză, partea care a pierdut procesul este pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar reclamantului A. este partea care a câştigat în calea de atac exercitată.

Prin urmare, în mod corect a dispus instanţa de apel, la cererea părţii care a câştigat procesul, obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

II.2. Asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti

Prin critica formulată, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul a reclamat greşita soluţionare a cererii reclamantului care viza plata cheltuielilor judiciare suportate în faza de urmărire penală.

În esenţă, s-a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că în ipotezele de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acţiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ţinând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialităţii care guvernează procesul penal, dar şi de specificul cercetării judecătoreşti în cadrul unui asemenea proces.

Aşadar, recurentul a susţinut că, în condiţiile inexistenţei unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Drept urmare, în condiţiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este neîntemeiată.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Cu referire la obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, ca temei juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ., art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, urmând a fi respins.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 597A din 19 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.